Cele mai importante momente pentru comunitatea LGBT+ din România în ultimii 10 ani

Nu m-am gândit niciodată atât de serios la ultimii zece ani din istoria locală LGBTQAI+, așa că atunci când mă uit la lista asta îmi dau seama câți oameni, câtă muncă și cât curaj există în spatele fiecărui an care a trecut. În 2010, Pride-ul se numea Gay Fest și era singurul moment din an în care se vorbea despre drepturile persoanelor LGBT și culmina cu o paradă cu maximum patru sute de participanți. Ce auzeam în săptămâna aia în media, de la autorități și politicieni, ne ajungea apoi pentru tot anul. Atunci, mersul la Pride avea o încărcătură emoțională mai mare, iar emoțiile și bucuria pe care le împărțeam cu mâna aia de oameni pe care-i aveam alături au fost transformatoare pentru o generație întreagă de activiști. 

Mi-a plăcut mereu să zic că am fost primii care am ieșit în stradă, înainte să existe mișcări sociale în România. Am ieșit pentru că nu am avut încotro, pentru că dacă nu ieșeam, nu existam. La finalul marșului, ne băgam steagurile în rucsac și ne duceam acasă. Nu știu despre prietenii mei, dar ani de zile eu mă simțeam safe abia după ce închideam ușa apartamentului. Mereu deschideam televizorul și așteptam știrile, confruntările din studiourile televiziunilor. Ne întrebam dacă există victime, deși în ultimii ani fuseseră destul de rare cazurile.

Acum zece ani ne certam pe internet pe tema reprezentării drag queens la paradă și mai ales a atenției media pe care o primesc și cum „fură”, practic, fața homosexualului cinstit cu un look heteronormativ - până ele au renunțat să mai participe. Asta pentru cine se întreabă unde sunt reginele comunității LGBTQAI+.

Mi-ar fi plăcut ca această listă să fie una de victorii, nu de reacții la evenimente, provocări sau comentarii nefericite, însă în perioade de nesfârșită tranziție, atitudinea reactivă la evenimente la zi reprezintă una dintre puținele șanse la vizibilitate ale unei comunități care încearcă să recupereze ani de interdicții și absență din spațiul public. 

Evenimentele de mai jos fac parte dintr-o listă în care am punctat, pe lângă momente cheie, lucruri pe care pur și simplu nu le pot uita, cum ar fi politicieni fremătând de entuziasm creștin la vederea a peste trei milioane de semnături, dar și vedete TV care luptă pentru libertatea de exprimare a majorității. 

Referendumul pentru redefinirea familiei, declanșat și promovat de celebra Coaliție pentru Familie, a ocupat foarte mult din agenda activistă a ultimilor ani.

De la declanșarea campaniei naționale de strângere de semnături, în iarna lui 2015, și până la votul efectiv, din 2018, am asistat la un spectacol ireal, în care parlamentarii se înghesuiau să sprijine demersul în Parlament, votând cu două mâini orice avizare.

În cei trei ani cât a durat această conversație națională pe tema unor drepturi pe care comunitatea LGBT nu le avea oricum, majoritatea partidelor politice s-au întrecut în a susține tema referendumului și a semna chiar acorduri cu reprezentanții coaliției: primul a fost PSD-ul lui Dragnea, urmat de PNL-ul lui Ludovic Orban. Mi-o amintesc și pe Raluca Turcan postând pe Facebook imagini cu ea lipind afișele pro referendum pe sediul PNL din Sibiu. „Susțin Coaliția pentru Familie! Valorile familiei tradiționale, care dăinuie de secole și care ne definesc ca națiune creștină, sunt valori cu care am crescut și pe care le prețuiesc” era o parte din textul care însoțea postarea. 

Aici intră, desigur, și toată perioada aia în care nu știam sigur ce face USR, care a culminat cu plecarea lui Nicușor Dan din partid și descoperirea că Clotilde Armand are o viziune destul de conservatoare asupra orânduirii familiei, întărită ulterior de participarea la „Marșul pentru viață”.

Finalmente, partidul s-a declarat anti-referendum în mai 2017. Referendumul a fost și prilejul de a-l auzi pe liderul PSD de la acel moment, Liviu Dragnea, pronunțând pentru prima oară „LGBT”, însă și pe Președintele Klaus Iohannis poziționându-se vehement împotrivă cu fiecare ocazie.

După tot acest talmeș-balmeș politic și întreaga conversație națională, comunitatea LGBTQAI+ s-a ales cu niște traume serioase, însă și cu susținerea a mulți aliați, unii așteptați, alții incredibil de vocali – exemplul de reziliență la online hate vine de la Andreea Bălan, care nu s-a clintit niciun moment în fața avalanșei inevitabile de ură. Știm cu toții cum s-a terminat această poveste. 

Îmi amintesc și acum ecranul televizorului la anunțarea exit-poll-urilor: era împărțit în patru și deși niciunul de-ai noștri nu era în vreunul dintre pătrățele, reușisem cu mult mai mult decât ne-am așteptat. Cred în puterea acestor evenimente de a rearanja puțin lucrurile, ceea ce s-a și întâmplat post-referendum. Pentru comunitatea LGBTQAI+ a însemnat trezirea dintr-un fals confort, nașterea unei noi generații de activiști și coalizarea unui număr record de aliați.

Cu o lună înainte de referendum, o rază de speranță a reprezentat-o decizia istorică a CCR care constata că relația pe care o are un cuplu de același sex intră în sfera noțiunii de „viață de familie“ și are dreptul să se exprime și să fie recunoscută legal. Adrian Coman şi americanul Robert Claibourn Hamilton s-au căsătorit la Bruxelles în anul 2010 și au contestat la Curtea Constituţională, cu sprijinul asociației Accept, prevederea din Codul Civil care împiedică recunoaşterea căsătoriilor persoanelor de acelaşi sex încheiate în străinătate. 

La doi ani după ce a dat undă verde introducerii inițiativei CPF, pronunțându-se doar pe detalii procedurale și fără a dezbate fondul, aceeași Curte Constituțională a luat o decizie istorică în cazul Coman-Hamilton.

După mai multe termene și o solicitare a unui punct de vedere al Curţii Europene de Justiţie, Curtea a decis în favoarea celor doi, în sensul că persoanele de același sex căsătorite au dreptul la liberă circulație și locuire în România, însă plenul Curții nu s-a pronunțat pe recunoașterea căsătoriei celor doi de către Statul Român. 

Victoriile obținute în sala de judecată sunt pe termen lung cele mai importante pentru setează precedente și ne ajută să avem recunoaștere. Adrian și Clai au fost la rândul lor extrem de vizibili și autentici, ceea ce este foarte important atunci când reprezinți o comunitate, să nu uităm cam câte cupluri gay cunoscute (și out) există în peisajul autohton – nu multe.

În 2013 și 2018, Noul Cinematograf al Regizorului Român – Studioul Horia Bernea din cadrul Muzeului Țăranului Român a fost scena unor evenimente neobișnuite cu ocazia proiecției The Kids are Alright din 2013, din cadrul Lunii Istoriei LGBT și, din nou, în februarie 2018, în timpul proiecției 120 de bătăi pe minut (câștigătorul Marelui Premiu al Juriului la Cannes, în 2017).

În ambele instanțe, proiecțiile au fost întrerupte de grupuri de oameni cu icoane în mâini care au creat o atmosfera ostilă. „Credincioșii” au urcat pe scena MȚR cu pancarte cu mesaje precum „România nu e Sodoma și Gomora” și „Hey Soros, leave them kids alone”. Ulterior s-a dovedit că o parte dintre participanți erau chiar angajați ai muzeului, care protestau față de folosirea spațiului Muzeului Țăranului Român pentru difuzarea de filme cu tematică LGBT.

Furia a rămas peste timp și ironia face că acești extremiști creștini au fost mai disruptivi decât au reușit vreodată activiștii LGBT locali să fie, aplicând aceleași tactici descrise într-unul dintre filmele intrerupte. Cum spuneam și mai sus, cred cu tărie că astfel de momente nefericite trebuie exploatate pentru mai multă vizibilitate și trebuie folosite pentru a crea și mai mult spațiu pentru comunitate.

În ambele instanțe s-a creat o mini furtună în online și pe social media, iar răspunsurile au fost preponderent pozitive, deși nu-mi amintesc să fi fost găsit un vinovat. Însă activiștii pentru drepturile LGBTQAI+ au capitalizat evenimentul și s-au folosit de ocazie pentru a protesta în fața instituției și a atrage atenția autorităților cu privire la situația comunității.

Da, sunt președintele în exercițiu al organizației din 2018, însă nu aș fi candidat pentru funcția asta dacă nu aș fi fost sigur că MozaiQ aduce o perspectivă unică și actuală și are un potențial fantastic.

MozaiQ a apărut în 2015 și și-a propus să dezvolte comunitatea LGBTQAI+ din România prin solidaritate și încredere reciprocă, rezultate din activitățile sociale, o prezență pe scena culturală alternativă și o atenție deosebită acordată diverselor grupuri din comunitate: persoanele rome LGBTQAI+, persoanele trans, persoanele HIV+, lucrătoarele și lucrătorii sexuali

MozaiQ a inspirat la rândul său și a susținut prin programele sale apariția și dezvoltarea altor organizații sau grupuri de suport local prin colaborări și schimburi de experiență cu eQuiVox și Identity/Education din Timișoara, Rise OUT Iași, precum și grupuri locale din Craiova, Brașov și Constanța. La șase ani de la apariția organizației, MozaiQ a organizat sute de evenimente și întâlniri ale comunității atât în București cât și în țară, desfășoară programe pentru și împreună cu comunitatea, organizează și susține programe culturale importante și păstrează legătura cu organizațiile și grupurile locale din țară.

Pornisem destul de pesimist în acest remember al ultimilor zece ani până mi-am amintit de petrecerile Queer Night, rganizate de Paul Dunca aka Paula Dunker, Cosima Opârtan și Ion Dumitrescu, și de cât de mult au însemnat ele pentru o parte din comunitatea LGBTQAI+ din București. 

La momentul la care au apărut, peisajul local era destul de sărac în evenimente comunitare străine de scena cluburilor gay, iar conceptul deschis și prietenos te făcea să te simți instant bine-venit. Ideea a fost de la inceput să contamineze cu queerness spații majoritar heterosexuale, iar petrecerile s-au plimbat de-a lungul timpului pe la Ota, Control, Eden, Apollo111, Cochet, Modern și Atelierul Mecanic. Ele nu au însemnat numai spațiu pentru comunitate, distracție și prilej de socializare, ci și normalizarea unui concept și a unui discurs inclusiv și intersecțional. 

Nu-mi mai amintesc exact când am auzit prima dată de Emil, dar știu sigur că l-am admirat și înainte să-și facă coming out-ul și să-l văd câștigând Românii au Talent, ediția din 2018. Chiar dacă nu a fost o surpriză, coming out-ul lui a fost o demonstrație de curaj și forță. La fel cum a fost și implicarea lui ulterioară în campania anti referendum a asociației MozaiQ, Iubirea nu se votează, unde a participat alături de alte persoane publice precum Alexandra Stan, Maurice Munteanu, Ana Morodan, Mirela Bucovicean, Noemi Meilman, Alexandra Ungureanu si Vladimir Drăghia.

Emil a continuat să fie o voce a comunității, rămânând la fel de vizibil, implicat și prezent. Ar trebui ca acest paragraf dedicat asumării identității să fie mai consistent, însă la capitolul reprezentare, comunitatea LGBTQAI+ stă încă destul de prost. 

Deși există mai multă reprezentare, nimeni nu vorbește despre asumare, comunității lipsindu-i încă niște exemple vizibile de bărbați gay, femei lesbiene, femei și bărbați trans care vorbesc deschis despre viețile lor.

În ultimii zece ani, unul dintre punctele esențiale a fost viteza de reacție a comunității și felul în care evenimentele de pe peste an au influențat vizibil numărul de participanți de la Pride. Personal particip la Pride de la a doua ediție, așa că l-am văzut pe ploaie, pe vânt și în zile însorite, dar mai ales pe ploaie, pe bulevardul Unirii, pe Kiseleff și într-un final pe Calea Victoriei, crescând de la 250 de oameni la aproape 15 mii (în 2019). 

Îmi amintesc când Andreea Bălan a dat startul paradei din 2015 însoțită de dansatoarele ei sau de participarea Loredanei Groza la ediția din 2012, de grupurile tot mai variate care compun acum marșul și își reprezintă comunitățile și văd și din ce în ce mai multe companii interesate de expunere în cadrul paradei, precum și tot mai mulți politicieni care participă. Este important ca Pride-ul să rămână transparent și deschis tuturor, însă în egală măsură el trebuie să rămână un protest și să transmită nevoile comunității. 

Cu adevărat emoționantă a fost însă apariția edițiilor locale. Sunt mândru că într-o dimineață de iulie în 2017 am ajuns direct de la aeroport la primul Pride la Cluj, sub mesajul #spunedrept / #monddmegőszintén, la care au participat aproximativ trei mii de persoane. În 2019 a urmat Timișoara Pride Week organizat de Identity Education și eQuiVox Timișoara cu sprijinul MozaiQ. Deși festivalul de la Timișoara nu a implicat și o paradă, a inclus un picnic al comunității în parcul Regina Maria. 

Îți spuneam de lucruri pe care nu le pot uita. Mihaela Rădulescu împarte această secțiune cu toate persoanele publice care s-au trezit comentând viețile altor oameni, toți cei care au pus umărul la ridicarea Coaliției pentru familie, toți cei care au comentat corpurile altor oameni, etnia lor, naționalitatea lor. O împarte și cu cei care tac și sunt complici în liniște la abuzul altor oameni, cei care nu se arată și nu discută despre asta. Pe oamenii ăștia nu vreau să îi numesc pentru că mi se încleștează maxilarele numai când mă gândesc la ei.

Mihaela Rădulescu a stârnit una dintre cele mai neașteptate rumori când s-a trezit apăsând publish unui text pe blog cu titlul „Adam și Eva?! (Toleranța pe la spatele normalității)”. 

Textul, fără nicio urmă de îndoială profund tendențios și homofob, este scris din postura „unei mame al cărei copil o întreabă de ce se sărută doi bărbați pe stradă”, așa cum ulterior ne-a explicat. De la distanță, textul este în sine absolut delicios și mă face să mă întreb dacă Mihaela Rădulescu l-ar mai fi scris în 2021 sau ce fel de reacții ar fi stârnit astfel de fraze acum: „Sunteți oameni anormali, oricât vă deranjează că vă numim așa - dar, dacă vă asumați «diferența», făceți-o cu eleganță, discreție, convingere, nu neapărat dând iama în dulapul femeilor și în fardurile lor”, „Nu ne agresați vizual copiii pe stradă, căci noi nu avem cui ne plânge, fiind o majoritate obligată sa respecte drepturile unei minorități, ci respectați și voi drepturile copiilor noștri de a crește normal și de alege… drept” sau „Lăsați-mi și mie libertatea de opinie... ca mamă, care nu vrea să-și vadă copilul nici gay, nici terorist, nici cerșetor, nici drogat, nici depresiv.” 

Sunt sigur că Mihaela nu s-a așteptat la ceea ce a urmat. Pe lângă reacția publică destul de vehementă, la care s-au alăturat destule voci ale unor persoane publice precum Andreea Bălan, Andreea Raicu, Teo Trandafir sau Mihai Bendeac, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) a decis la cinci luni de la incident că declarațiile Mihaelei Rădulescu la adresa comunității gay au fost discriminatorii și au incitat la ură împotriva minorităților sexuale și au aplicat o amendă de trei mii de lei.

Mihaela a mimat în cele din urmă niște scuze destul de chinuite, spunând printre altele, nici mai mult nici mai puțin decât că a primit homosexuali în casa ei: „Am promovat acțiunile lor în nenumărate emisiuni, i-am invitat în emisiunile mele, i-am primit în casa mea și nu i-am privit niciodată....superior sau diferit. Am lucrat cu ei, am prieteni apropiați gay, în România, dar și în țara-n care trăiesc acum, pe care îi susțin și sunt alături de ei, în orice moment al vieții lor”. Să nu uităm că acest incident ne-a adus memorabila pagină de Facebook Mihaela Rădulescu susține comunitatea LGBT si femeile.

În vara lui 2020, Antonella Lerca-Duda a devenit prima femeie transgender romă care s-a înscris în cursa strângerii de semnături pentru a putea candida la un loc în Consiliul Local al sectorului 2 al Capitalei. Deși nu a strâns numărul necesar de semnături, Antonella a declanșat o campanie în toata regula, care a prins ceva tracțiune media și a generat un număr deloc neglijabil de apariții în presă și multă expunere pentru comunitățile pe care le reprezintă.

Expunerea în astfel de contexte extrem de publice cere mult curaj si asumare, iar Anto este, dincolo de o prezență iconică pe scena locală, vice-președinte MozaiQ și fondatoarea și președinta Sex Work Call (Asociația pentru Drepturile Lucrătoarelor și Lucrătorilor Sexuali din România), prima organizație locală care luptă pentru drepturile lucrătoarelor sexuale și care militează pentru dezincriminarea muncii sexuale. 

Te întrebi care? Ar trebui să ne întrebăm mai des.

Robert Rațiu (@adevaratulrobert pe Instagram) este specialist în comunicare și președinte al organizației MozaiQ.