După ce viața mea din Siria a devenit un film horror cu tortură, am luat-o de la zero în România

Taică-miu și-a dorit să știu croitorie, așa că, de la șapte ani, n-am mai bătut mingea cu prietenii mei după școală și am mers cu el zilnic la magazinul familiei, unde stăteam câte două ore. Așa am învățat meserie de mic, am absorbit tot ce am putut de la el și am devenit interesat de arta și industria textilă. La doisprezece ani, aveam deja experiență în vânzări, știam cum trebuie să mă port cu clienții și ce să le recomand. Câțiva ani mai târziu, la 15 ani, tata mi-a dat pe mână propriul meu magazin.

Meseria asta se bazează pe tradiții moștenite. Provin dintr-o familie care lucrează în industria modei și care și-a construit de la zero afacerea, de la planurile de dezvoltare la strategie de vânzări și la producția propriu-zisă. Tata, mama, surorile, unchii și mătușile mele, toți lucrează în domeniu. Era clar ca bună ziua că și eu o să urmez calea asta, așa că am început de mic să fac cursuri de design și de construit tipare. A fost o plăcere pentru mine și, în același timp, o sursă sigură de venit. Am început ca partener al tatălui meu, dar acum am ajuns să lucrez independent în România. Eu vin cu ideile de haine, eu le desenez, eu le produc. 

M-am născut și am crescut în Alep, Siria. După ce am terminat liceul, am intrat la Facultatea de Drept. Am studiat acolo doi ani, după care a început războiul, în 2011, și viața mea a devenit, peste noapte, un film de acțiune. Toate magazinele s-au închis, facultatea s-a suspendat, așa că m-am trezit cu foarte mult timp liber. Tot atunci îmi vizitam des un prieten care era voluntar la Mișcarea Internațională de Cruce Roșie și Semilună Roșie și el mi-a sugerat să mă implic în fundație. 

Așa am început să lucrez la Semiluna Roșie, din 2011 până în 2016, anul în care am părăsit Siria. În anii ăștia, am avut multe misiuni, iar în perioada când Alep era divizat în două, duceam pâine la închisoarea centrală și participam la tot felul de activități. Mă rog, mai puțin la acțiuni care implicau cadavre, pentru că mi-era prea frică să fac asta. Am devenit un membru devotat al fundației încă de la începutul războiului. Chiar dacă totul s-a dat peste cap, iar munca și școala au dispărut din activitățile mele zilnice, implicarea socială m-a ajutat să înțeleg mai multe despre țara mea.

Am început ca voluntar, apoi am devenit lider de echipă și am urcat în ierarhie până am devenit șeful consiliului de directori, într-o asociație afiliată cu Crucea Roșie. Dacă ți se pare că sună bine, află că a fost un coșmar. Cu cât crește puterea, cu atât îți cresc responsabilitățile. Când am devenit administrator în Alep, cu alți trei asociați, colaboram deja cu guvernatori, cu șefi din poliție și cu politicieni importanți. A fost foarte greu să-i mulțumim pe toți, mai ales că la Crucea Roșie, scopul nostru e să rămânem neutri. Oferim asistență indiferent dacă beneficiarul e un suporter al conducerii sau al opoziției. Pentru noi, e om și atât. Dar după o vreme, a fost greu să ne menținem neutralitatea. S-a ajuns la concluzia: „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră”. 

Cât eram la Crucea Roșie, am trecut printr-o experiență care m-a afectat fizic și emoțional și mă doare până azi, după ce un ofițer mi-a cerut o favoare. Voia niște donații care nu i se cuveneau. Avem niște indicații foarte stricte și împărțeam donațiile în funcție de nevoile oamenilor care erau înscriși pe niște liste, deci nu ne puteam juca cu asta. Din acest motiv, l-am refuzat, iar el s-a ofuscat: „Eu sunt statul, cine ești tu să-ți permiți să mă refuzi?”. Teoretic, nu avea nicio autoritate asupra mea, pentru că donațiile noastre provin de la Națiunile Unite, dar locuiam într-o zonă unde el avea puterea, așa că m-a arestat și m-a ținut într-o închisoare politică timp de șaizeci de zile, deși n-am comis nicio altă infracțiune decât cea de a-l fi ofensat cu refuzul meu. Din păcate, din punct de vedere legal, a avut dreptul să mă aresteze fără vreo acuzație oficială. Mi-a scris un raport și niște acuzații inventate și am fost torturat sistematic cât am fost închis.

Bineînțeles că n-am fost singurul în situația asta. În închisoare erau sute de alții ca mine. Înainte să fiu arestat, auzisem ce se întâmplă în centrele de detenție și nu-mi venea să cred. Auzisem de bătăi, dar mă gândeam că e vorba de o palmă, nu de tortură. Nu înțelegeam de ce ar fi așa, doar suntem oameni cu toții. Am aflat apoi că mulți erau deținuți politici care nu greșiseră cu nimic, doar supăraseră pe cineva sus-pus, la fel ca mine. Am văzut profesori torturați aiurea de paznici care abia aveau patru clase. Am văzut un băiat care a făcut șaizeci de zile de închisoare doar pentru că și-a sunat sora care locuia în Turcia, o țară ostilă din perspectiva conducerii. La închisoare domnea legea junglei.

Ofițerul de care ți-am zis venea special în celula mea ca să mă ducă în camera de tortură, unde rămâneam doar noi doi. Acolo mă lega și mă atârna de încheieturile mâinilor, după care mă biciuia și îmi spunea că are puterea să mă omoare dacă vrea. Doare ca dracu' să fii atârnat de încheieturi, toată greutatea corpului ți se lasă pe ele, simți că ți se dislocă umerii. La un moment dat, mă simțeam atât de oribil încât am crezut că o să mor, așa că am început să-l înjur pe ofițer ca toate alea, i-am zis tot ce am avut pe inimă. Și în clipa aceea a hotărât să mă dezlege.

De obicei, torționarii știu când victima e aproape de moarte și se opresc, pentru că nu au voie să omoare pe nimeni, dacă nu au primit ordin. În timp ce te torturează, te leagă la ochi, ca să nu știi cine te lovește și de unde va veni următoarea lovitură. Am rămas marcat de perioada petrecută în închisoare. Provin dintr-o familie bună și educată și n-am avut niciodată astfel de probleme, dar după ce am văzut că predomina legea junglei, am hotărât să părăsesc țara.

În fiecare zi, în Alep cădeau bombe. Bombe peste bombe, peste școli, atât în regiunile controlate de regim, cât și în cele controlate de opoziție. Dacă mă întrebi cu cine țin, cu armata sau cu opoziția, o să-ți răspund că le urăsc pe amândouă, pentru că au făcut greșeli care au dus la moartea atâtor civili. Greșeala unui politician nu e mare lucru, dar greșeala de a arunca bombe și de a ucide oameni e una fatală. Zici că arunci cu bombe în regim, dar de fapt omori civili nevinovați.

În ciuda a tot ce mi s-a întâmplat, respect unele persoane din armată. Sunt și oameni care merită respect, care au o conștiință, oameni cu suflet bun. De exemplu, era un ofițer care voia să ajute ori de câte ori îi spuneam de o familie care suferă. Ofițerii nu au obligația să facă asta și totuși el o făcea mereu.

Problema cea mai mare cu războiul ăsta a fost că nouăzeci la sută din populație a murit nevinovată, în timp ce doar zece la sută era implicată în război, la propriu.

Nici până azi nu înțeleg de ce a izbucnit războiul și de ce continuă. Fură atât fanii președintelui, cât și opoziția. Cine sunt ăia buni, până la urmă? Mă doare să vorbesc despre ce am văzut, despre cadavrele oamenilor nevinovați, despre fiul prietenului meu care a fost împușcat chiar în fața magazinului meu. Glonțul l-a lovit în gât și a murit pe loc. Încă nu sunt pregătit să vorbesc despre toate astea, îmi trezesc amintiri dureroase, greu de suportat.

Cât am fost voluntar la un ONG, ne concentram să oferim în primul rând suport psihologic. Un copil care a văzut numai război, bombe și cadavre nu mai poate vedea partea frumoasă a vieții, iar noi încercam să le schimbăm perspectiva. Dar e greu să-i ștergi cuiva din minte imaginile războiului, chiar și cu ajutorul unor specialiști, am înțeles asta pe pielea mea.

Nu m-am gândit niciodată că o să plec din țara mea, nici măcar după ce m-a rănit explozia unei bombe. Era să mor de trei ori și tot n-am vrut să plec. Nu m-am temut niciodată de moarte, dar ofițerul acela de poliție mi-a zis: „Ești dintr-o familie respectabilă, de asta nu te-am omorât până acum. Dar o să-ți dau o lecție, s-o ții minte toată viața.” Atunci am realizat că nu aveam nicio valoare în țara mea, fie că eram arestat, torturat sau ucis. Eram pe cont propriu și legea nu-mi oferea nicio protecție.

M-a afectat mult plecarea din Siria, dar cred că toate experiențele pe care le-am trăit m-au întărit. Am supraviețuit bombardamentelor de două ori și am și acum o cicatrice pe mână de la un șrapnel. Am și în corp un șrapnel care nu a putut fi scos. Am văzut moartea cu ochii și tocmai de aceea am avut puterea să încep o viață nouă, fără frică și disperare.

Uneori mă gândesc la mama și mă bușește plânsul, apoi mă gândesc că o să vină vremea când ne vom vedea din nou, poate în România. În Europa de Vest, mai ales în Germania, chestia asta nu e posibilă. Dar aici îmi pot aduce părinții să stea cu mine, legea română e mai blândă. Mi se pare inuman să trăiești în statele care nu facilitează reunirea familiilor despărțite de război. Dacă persoanele care se reunesc nu reprezintă o povară pentru economia țării, n-ar trebui să li se refuze intrarea în țară. Eu voi acoperi toate costurile șederii părinților mei aici, deci n-ar trebui să existe motive care să ne oprească să ne revedem, așa cum se întâmplă în Europa de Vest.

Am fugit în România după ce am scăpat din închisoarea unde am fost torturat. Mi-a fost greu să îmi transfer afacerea din Siria în România, mai ales din cauza barierei de limbă. Primul an a fost cel mai greu, până am învățat cum să vorbesc, cum să descifrez legile țării și cum să înființez o companie. Am avut nevoie de ajutorul oamenilor din jur, al prietenilor mei români. Nu mi-am transferat nici echipament, nici proprietăți din Siria. Am luat-o de la zero aici.

E o diferență când lucrezi ca să faci profit și când lucrezi pentru că-ți iubești jobul. Eu îmi iubesc meseria, iar asta m-a motivat să învăț româna mai repede. La început, când vorbeam cu clienții, ziceam un cuvânt în arabă, unul în engleză și unul în română. Mi-am notat mereu cuvintele noi și le-am studiat seara, înainte de culcare. Apoi le-am folosit din ce în ce mai des în discuții cu prietenii, ca să mi se întipărească în minte.

Apoi am început să înțeleg și să mă integrez în societatea românească, care e foarte diferită de cea arabă, gusturile sunt altele. Am și clienți arabi, dar puțini. Trăiesc în România, așa că m-am concentrat pe nevoile clienților de aici. Am învățat nu doar limba, ci și obiceiurile și tradițiile. Și pot spune că m-am schimbat ca persoană, pentru că aici am putut să-mi exersez libertatea de gândire. 

Foarte rar s-a întâmplat aici să fiu discriminat din cauza rasei sau a naționalității mele. La job nu mi s-a întâmplat niciodată. Clienții care mă caută vin la mine tocmai pentru că sunt pasionați de moda arăbească și mă respectă pentru cunoștințele mele. Când am aplicat pentru azil, angajatul care m-a ajutat nu știa cine sunt și m-a întrebat ce știu despre România. I-am zis că nu știu multe și mi-a spus că în România voi avea libertate de expresie și libertate sexuală. Mi-a zis că voi fi respectat indiferent de afiliațiile mele. În Siria, oamenii trăiesc cu stresul de a nu face ceva haram, adică un păcat. Societatea e mai restrictivă, dar asta se va schimba, mai ales acum, că există internetul și oamenii au văzut câtă libertate există în alte țări.

Acum, cel mai important lucru pentru mine e educația fiicelor mele. După ce am fost la închisoare, am învățat să apreciez și mai mult libertatea, am învățat importanța libertății fizice și sexuale. Am simțit puternic această diferență între Siria și România.

În zece ani, sper să ajung cunoscut ca designer și producător la nivel internațional. Am lansat Tasha Boutique acum un an, am un showroom și un atelier în București, am angajați români și arabi și lucrez cu ei cot la cot. Le dau instrucțiuni și verific mereu calitatea muncii. Am început cu piețele din România și Bulgaria, dar vreau să mă extind în toată Europa.

Când am venit în România, am făcut voluntariat în câteva ONG-uri și am încercat să ajut refugiații arabi sau străini. Le înțeleg perfect durerea și cunosc foarte bine suferința și nevoile, așa că am vrut să mă  implic. I-am învățat româna, ca să poată comunica, apoi i-am ghidat spre o profesie. Eu am experiență în cusut și croitorie, așa că i-am instruit ca să-și găsească de lucru și acum ofer lecții gratuite, în atelierul meu din București. 

Refugiații nu ajung aici de plictiseală sau de plăcere. Eu m-am gândit timp de șase ani să plec din Siria până am îndrăznit s-o fac. Mi-a fost greu să las în urmă atâția oameni dragi. Trebuie să înțelegi că un om care îți părăsește țara, fuge din calea pericolelor. Nimeni nu pleacă să facă turism. Să fii pe fugă toată viața și să nu te simți acasă nicăieri e la fel de rău ca traiul în război, de asta cred că e foarte important ca refugiații să aibă acces la consiliere psihologică.

Când refugiații ajung în altă țară, de obicei sunt confuzi și pierduți, iar ONG-urile trebuie să le ofere suport psihologic. Rolul acestor organizații e să le schimbe refugiaților perspectiva întunecată asupra vieții. Poate că eu am fost tânăr și mi-a fost mai ușor să o iau de la zero, dar ce se face un bărbat de cincizeci de ani, care și-a construit viața cărămidă cu cărămidă și se trezește că totul i se spulberă într-o clipă? Ce se face copilul care și-a văzut tatăl murind în fața ochilor sau omul care și-a văzut vecinul spintecat de o bombă?

Când am plecat din Siria, am pătruns în necunoscut. Nu știam dacă o să rămân sau nu în România. Familia și prietenii se așteptau să mă întorc după câteva luni, niciunul dintre noi nu știa că războiul va dura la nesfârșit și că nu ne vom mai putea vedea atâta timp. Dar toți sunt bucuroși că sunt într-un loc mai sigur, iar mama îmi spune mereu: „Mi-e dor de tine, dar să nu te întorci”.