Am trecut de la cel mai cool club din București la vândut net și telefonie bunică-tii de la țară

Acest material este primul dintr-o serie despre oameni care au fost nevoiți să-și schimbe cariera din cauza pandemiei. Am schimbat numele care apar în text, pentru protejarea vieții private (și ca să nu aibă probleme la noul job). 

Înainte de pandemie am fost impresar în București. Lucram cu toată lumea, de la Guesthouse la orice petrecere de la Eden sau Monteoru. Pentru că DJ-ii aveau nevoie de cineva care să le reprezinte interesele, m-au găsit pe mine, lucru care m-a onorat.

Am făcut și un curs intensiv de calificare, opt zile la rând, timp de opt ore, unde ni s-au predat tot felul de lucruri, de la teorie muzicală la tehnici de marketing. Ai nevoie de cursul ăsta ca să încadrezi legal jobul ăsta de impresar și să nu mai iei doar bani în plic. 

La Guesthouse a fost mai mult distracție și foarte puțin business, sunt frații mei. La unele petreceri eram partener, în rest booking agent, sau cum mi-a zis Kozo, fixer. Centrez, dau cu capul, fac și-o glumă, aduc și două-trei ape dacă e panică. Și la Waha tot fixer am fost. Programul artistic și line up-ul la scena de deep le făceam tot eu. În timpul festivalului mai apăreau 10-15 situații care n-aveau legătură neapărat cu treaba mea, dar pe care le rezolvam, și-mi făcea plăcere. 

Eu am lucrat de ambele părți, și pentru artiști, dar și pentru organizatori. Am stat și la poartă la club, așa m-am consacrat. Cine stă la poartă? Cine e mai urât, adică eu. „Tu nu intri. Păi nu, păi stai, păi să vezi. Du-te și schimbă-te, te rog frumos, că te las, dar schimbă blugii.“ La Guesthouse făceam asta. Și s-a dus omul și-a schimbat blugii. Au fost oameni care m-au bălăcărit pe Facebook, dar și unii care s-au dus, s-au schimbat, au intrat și s-au distrat.

Pandemia m-a prins la Berlin. Ultimele cinci zile acolo am stat pe coteț, începuse deja paranoia. Nu era nimeni pe stradă, mă uitam din balcon ca bufnița. Când m-am întors, m-au băgat în carantină 14 zile. Lumea visa la techno. La ce să mai dai drumul, dacă tocmai s-a închis totul?

Așa că am început să aplic la joburi, orice numai să nu stau degeaba. Nu m-a căutat nimeni trei luni. În septembrie am aplicat la o mare companie de telecomunicații, iar a doua zi m-au și sunat. Mi-am pus cămașa și m-am dus la interviu. M-am entuziasmat că era post de agent de teren și nu mă puneau să stau într-un birou. A fost la fix.

Mai lucrasem în vânzări, chiar dacă niște vânzări mai dubioase. Am vândut și visuri, și spațiu publicitar. Măcar acum vând un produs pe care ți-l las în mână. E tot lucru cu oameni, de-asta nu simt că s-a schimbat așa mult ce fac. 

Lucrez numai în sate. Mă duc să o văd pe țața Floarea, o întreb ce face, cum o mai duce, încarcă cartela, n-o încarcă? 

Ca la club, întâlnești fel și fel de oameni. Unul e nebun, unul e sănătos, cu altul stai de vorbă două ore și nu-i vinzi nimic, dar mai dă din casă și râzi de te strici. E ca la Guesthouse la al doilea bar - vine omul, bea un șpriț, îți zice tot. Doamna Floarea e pe aceeași prăjeală. Diferența e că nu mai lucrez de vineri până luni, lucrez de luni până vineri. Înainte lucram numai noaptea, acum lucrez ziua. 

Suntem 63 de agenți numai în sucursala unde lucrez eu, o haită. 15 mii de angajați în toată țara. Acum am plecat în delegație 21 de oameni în vreo patru localități de lângă Iași. De la 10 dimineața la 9 seara. Mulți bărbați într-o dubă care merg undeva să combine oameni: „Ce zici, mamaie, te cablez pe fibră?“. Să te ferească domnu’ de ei, că te combină și când nu vrei. 

La poarta casei, abordarea nu-i foarte diferită față de cea de la club, așa că m-am adaptat repede. Oamenii nu sunt așa tălâmbi cum cred ăștia de la oraș. Au auzit și ei de fibră optică, chiar și ăia născuți în ‘39, și vor și ei, că s-au săturat de cablul care pică atunci când ninge sau plouă.

La început am mers în training cu unul mai iehovist așa. Postură, freză, ochelari, mâinile pe lângă corp, tonul, totul e de-acolo. Gâdea direct. Când vine la poartă, babele sunt la picioarele lui și cu buletinul în mână zic „da, vreau!“. 

Odată, unul a început să-l huiduie. El n-a zis nimic, l-a lăsat pe om să-și facă numărul. N-a plecat nicăieri și l-a luat cu „Domnul meu. Nu suntem cu cerut de bani, noi suntem cu fibra optică”. I-a luat privirea, i-a dus-o spre stâlp. L-a plimbat, ca pe pește l-a luat. „A, am crezut că sunt ăștia cu fieru’ vechi.” „Nu, domnul meu, buletinul să-l aduceți.” I-a făcut contract și frați am ajuns, gata. Pe mine dacă mă lua din prima cu înjurături, înjuram și eu și plecam. Dar unii chiar sunt artiști. 

Dacă ești pe ritm alert, poți să ajungi și la 30 de case. Dacă e un sat mic, în doi oameni l-ai făcut într-o zi. Altfel, dacă stai la fiecare client în parte să-i dai ce-i trebuie, faci vreo zece case.

Am zile în care vorbesc cu un om o oră și nu semnez nimic, dar măcar l-am făcut să sune la concurență să vadă ce înseamnă să renunțe la ei și să vadă că îl ciugulesc de bani mulți. Avem și target, 60 de contracte noi pe lună, dar e lejer. La ritmul meu, iau pe lună între patru mii și cinci mii de lei. Tot cam același cash flow îl aveam între 2012 și 2018, când eram pe bubuială cu DJ-ii.

Treaba e să nu-i dai omului ce nu-i trebuie, să nu se simtă încolțit. Că alții așa fac: văd o bătrână mai șubredă și îi dau câteva reduceri, dar îi bagă și niște chestii pe sub mână, că nu știe ea de ele. Și ea le plătește. Dar eu nu sunt așa, eu mă duc cu ideea că le fac un bine. Care vor. Care nu vor, n-ai ce să le faci, ascultă Sven Väth și atât. Paralela asta mă ține-n viață. 

Sunt unii la care nu vine nimeni în vizită. Nici copii, nici nepoți. Un lucru pe care trebuie să-l învăț e să tai macaroana omului când vorbește prea mult. Dar mie mi-e rușine. Am dat peste o băbuță care n-avea nevoie de nimic de la noi, dar avea timp. Și eu părea că am timp și am stat, mi-a zis amintiri din război, cu soțul, cu nepoata. Am stat vreo 45 de minute și, la un moment dat, vine iehovistul meu și-mi spune că trebuie să mergem, că ne-a sunat bossul. Nu mai știa cum să mă ia de-acolo. 

Babele sunt viața mea. Moșii sunt și ei caterincă, te învață cum să îmbătrânești. Trebuie să ai grijă cum o faci: niciodată urât, așa ca ăla care a pus câinele pe mine.

Odată am plecat mort dintr-o curte. M-a îmbătat unul cu tescovină de n-am știut ce e cu mine. Așteptam să vorbesc cu un operator ca să-i deblochez două telefoane din alea cu butoane și ăla îmi tot dădea câte o cănuță. Era frig rău, eu eram pe un hol, iar nevastă-sa imobilizată la pat. N-am știut cum am ajuns acasă, m-am culcat îmbrăcat. Și nici nu i-am rezolvat telefoanele.

Altădată am dat de o duduie care îmi luase numărul de telefon de pe flyer. M-a întrebat dacă n-am iubită. Nu, fată, la Iași nu pot să mă-nsor! 

La țară, întotdeauna dacă-l prind pe bărbat singur acasă trebuie să vorbească și cu nevasta. Corect, toate deciziile se iau în familie. Dacă prinzi nevasta, ea o să spună că trebuie să vină bărbatu-su. De fapt, fiecare așteaptă ca celălalt să zică „nu face nimic“. Și pleci, n-ai ce să faci.

La noul meu job e ca la discotecă. Dacă cineva semnează cu mine o face pentru că-i place de mine. Punct. Singurul lucru pe care l-am schimbat în abordarea mea, pentru că mi-a sugerat un team leader, e s-o las mai moale cu caterinca. Eu aș semna un contract numai ca să râd cu un om, dar înțeleg și observația lui. Dacă-i prea multă caterincă, oamenii pot spune că nu e vorba de ceva serios.

Așa a fost să fie că m-am angajat aici. Dacă m-ar fi sunat întâi din altă parte m-aș fi dus acolo. Dar pot spune că mi s-a potrivit mănușă, așa a zis și șeful de la „casting”. 

Până la anul pe vremea asta nu cred că se dă drumul ca lumea la cluburi, așa că nu strică să lucrez pe undeva între timp. Oricum vara asta nu se întâmplă nimic din ce mă interesează pe mine, nu o să fie petreceri cu două mii de oameni transpirați unul lângă altul. Dar la anul povestim de Sunwaves-ul de 1 mai, mark my words.