Urăsc vara și bărbații care se iau de mine pe stradă

Supă de castravete, salată mediteraneană de paste, carpaccio de dovlecei. Sunt toate mâncăruri de vară, pentru că sunt ușoare. Mănânc mai puțin vara, parțial pentru că e prea cald, parțial pentru că sunt mai furioasă decât în alte anotimpuri. Furioasă pe bărbați. Vara am impresia că ocupă și mai mult spațiu. Se crăcănează peste tot, ca aerul cald, dar sunt mai copleșitori decât el.

Vara e cel mai bun anotimp pentru activitățile mele preferate: mă plâng despre cât de rea a fost iarna, mă vait despre vreme, zac (lângă lac, în parcuri, în camera mea, cu obloanele trase) și aștept să se întâmple ceva. De cele mai multe ori nu se întâmplă nimic. Dar dacă se întâmplă ceva, de obicei e un bărbat cu pieptul gol care îmi face cu ochiul în față la patiserie și îmi spune ceva despre rochia mea sau un tip care îmi urlă în față „ești frumoasă!” când trec pe lângă el și apoi strigă după mine „Zi mulțumesc, nesimțito!”.

Vara și canicula ne fac pe toți și mai conștienți că femeile au un corp. La fel ca fumătorii în locul de fumat, avem și noi femeile locuri în care ne putem simți în siguranță. Dar vara, locurile alea sunt și mai restrânse. Dacă ies din casă, încerc să anticipez ce reacții vor avea bărbații la corpul meu, ca să fiu pregătită. Apoi ies afară cu gândul că iar va trebui să merg pe stradă încruntată și să contracarez fiecare privire libidinoasă cu o alta dezgustată.

Uneori încerc să previn aceste reacții. O prietenă își face ziua de naștere și ne întâlnim într-un restaurant, unde nu cunosc toți invitații. Pentru că mă tem că o să mi se vadă chiloții prin rochia albă, îmi pun pantaloni scurți. Deși e seară, e încă foarte cald. La un moment, un prieten de-ai unui prieten mă întreabă dacă port chiloți sub rochie. Râd și nu știu de ce. Probabil pentru că tocmai am terminat primul pahar de șampanie sau pentru că întrebarea e atât de îndrăzneață și mă face să mă simt mică. După care mă scuz și mă duc la baie să plâng de furie. Mă simt ca o adolescentă într-un film pentru liceeni, e ridicol. Mi-e rușine că plâng și mi-e rușine că cineva a îndrăznit să îmi pună întrebarea asta cu nesimțire.

Chiar dacă încerc să anticipez reacțiile celorlalți vizavi de corpul meu, unele atitudini tot mă iau prin surprindere. Revin de la baie și îi spun tipului că m-a deranjat întrebarea lui. Își cere scuze, dar tot mă simt aiurea să fiu în același loc cu el.

Dacă mai încetinește un bărbat mașina ca să-mi spună ceva când trece pe lângă mine, jur că îi scuip înăuntru pe geam. Dar, din cauză că trăim într-o societate în care doar bărbații au voie să scuipe peste tot, nici măcar nu știu să scuip ca lumea. Aia e, iar a învins patriarhatul. Dau muzica mai tare în căști.

Uneori îmi pun un hanorac, doar ca să trec neobservată. Nici atunci nu merge. Tot se găsește un idiot să mă întrebe: „Nu ți-e prea cald, păpușică?”.

Suntem fie prea grase, fie prea slabe. Avem sânii prea mici sau prea lăsați. Ne îmbrăcăm prea gros sau arătăm prea multă piele.

Până la urmă, tot ce trebuie să fac e să dau muzica mai tare, să par încruntată și să le arăt degetul mijlociu. Dar ei tot au senzația asta că lumea le aparține. Iar eu merg mai departe cu furia în mine, până când n-o să mai am nevoie de ea. Sunt gata să-i fac să-și muște limba că au îndrăznit să comenteze despre mine pe stradă și le doresc acest curaj tuturor fetelor și femeilor. Poate dacă suntem mai multe și toate furioase, o să se gândească de două ori înainte să facă asta data viitoare.

Articolul a apărut inițial în VICE Germania.