M-am îndrăgostit de Rapid pentru că pe stadion nu mi-a zis nimeni că locul meu e la cratiță

Chiar dacă n-ai nicio treabă cu fotbalul românesc, sunt convinsă că ai auzit măcar o dată de conflictul istoric dintre cluburile Steaua și Rapid – dacă nu de la rude sau prieteni, probabil de la clasicul „muie Steaua” sau „ne pișăm pe ei de vișinii” strigat casual de niște suporteri.

Taică-miu e microbist, la fel și unchiu-meu – doar că primul e rapidist și al doilea stelist. De asta, eu am învățat imnul Rapidului încă de la nouă—zece ani, cu mult înainte să înțeleg atmosfera echipei, rivalitatea și fotbalul, în general.

Pe atunci mă uitam la filme cu Barbie și mă jucam cu păpușile, iar jocul cu balonul rotund era ultima mea preocupare. Nu înțelegeam de ce tata se adună cu prietenii o dată la ceva timp să se uite la niște băieți care aleargă după o minge și să urle la televizor. Mi se părea un sport barbar, cu fani nebuni capabili să parieze pe propria casă.

Cât am stat la Galați, nu am scăpat de mersul pe stadion. Nu mergeam la meci seara, ci ziua, cu toată familia mea. La un moment dat, mama mi-a cumpărat într-o dimineață o revistă cu prințese pe care am luat-o cu mine ca să am ocupație. Nu mai știu ce echipe au jucat în ziua aia, cu cât s-a terminat meciul, ce s-a întâmplat la pauză, dar îmi amintesc de minte femeile care vindeau semințe fără sare dintr-un sac de rafie și de bărbatul care i-a zis maică-mii că nu are ce să caute pe stadion cu bărbații, că locul ei e la cratiță, cu plozii.

Nu mi-am dat seama pe moment de gravitatea remarcii, ci ani mai târziu, când am decis că nu vreau să am de-a face cu fotbalul și nici să am parte de un iubit microbist.

Mi-am cunoscut actualul iubit acum trei ani și locuiam deja împreună când am aflat că ține cu Rapid. Citeam când, într-o după-amiază, a pornit TV-ul pe un meci și mi-a zis că joacă Rapid cu o altă echipă din B. 

Apoi a început să-mi vorbească despre echipă – despre faliment, căderea în grupe inferioare, despre desființare și reînființare, de ce-i urăsc steliștii, dar și că printre fanii echipei s-au numărat Laura Stoica, Maria Tănase, Ștefan Bănică Senior, Florian Pittiș și nu numai. Mi-a pus cântece ale galeriei pe care am ajuns să le învăț așa cum am învățat și imnul.

Rapid era în liga a doua când am început să mă uit la meciuri. Iubitul meu mi-a explicat ce-i ăla off side și mi-a prezentat echipa: așa i-am învățat pe Sefer, Rareș Ilie, Pănoiu, Hlistei, care joacă la U Cluj acum. Așa am aflat de Pancu, de Șumudică, de toți antrenorii și personalitățile legendare.

Mare sărbătoare a fost în casa noastră când Rapid s-a calificat în prima ligă, numită acum Superliga. Când au anunțat începerea sezonului, iubitul meu a cumpărat două abonamente. Când am aflat cât a costat unul i-am zis că-i nebun, că mai bine îmi lua cărți sau ceva de îmbrăcat cu banii ăia. Nu eram totuși, așa o fană atât de nebună ca el. Încă. Apoi am mers la primul meu meci pe Național Arena, care a fost închiriată pentru că stadionul din Giulești era în construcție.

Aveam emoții. Nu știam la ce să mă aștept. Nu voiam să dau de misogini agresivi, ca atunci când eram mică. Nu știam cu ce să mă îmbrac ca să nu atrag atenția, mai ales că primul meci a fost vara și afară erau peste 30 de grade. Mi-am luat pantaloni scurți și o cămașă cu mâneci scurte, asta pentru că eram cu prietenul meu și eram convinsă că nimeni nu mă va agresa.

Am chemat un Uber și când am ajuns la stadion am fost surprinsă de forfotă. Toată lumea, îmbrăcată cu tricouri vișinii, bineînțeles, se îndrepta într-un calm chiar exagerat către locurilor lor. Am văzut femei, copii, foarte mulți tați cu fetițele lor, care aveau între doi și 10 ani. Toată lumea cânta, iar pământul de sub tălpile lor nerăbdătoare parcă vibra. M-am încărcat cu energia lor. 

Am trecut de bariere, ne-am dus la locurile noastre. Cred că primul lucru de care m-am îndrăgostit a fost spectacolul făcut de galerie – toba, cântecele, artificiile înviau fiecare celulă din tine. Apoi, exact ca niște actori pe scenă, a intrat echipa. Nu am putut să mă abțin, așa că am cântat de la început până la final. Chiar și în pauza dintre reprize. 

Dacă te mai lovești din când în când de știri sportive, poate ai auzit că Rapidul e pe val, că se bate la titlu, că e printre puținele echipe românești care chiar merită să fie în top. În cazul în care ești paralel cu domeniul, nu cred că îți e foarte clar de ce.

În ultimul an și jumătate, echipa asta a ieșit și iese în evidență pentru că, de fiecare dată, la sărbători, strâng bani pentru copii din spitale și orfelinate și îi vizitează, imediat ce s-au calificat în liga A, au atras atenția prin niște gesturi simple și semnificative precum cel în care i-au oferit un cadou lui Gică Hagi. De asemenea, e prima echipă din România care are majorete pe care le promovează mândri.

După meciuri, caută momente surprinse de fotografi cu cupluri vârstnice sau copii pe care-i premiază cu tricouri sau alte suveniruri rapidiste. Când s-a inaugurat noul stadion din Giulești, a fost un moment în care au fost amintiți mulți rapidiști care nu se mai află printre noi, inclusiv oameni din galerie sau simpli fani care au iubit echipa până în ultima clipă.

Nu pot să uit când, prin liga a doua, au avut o campanie prin care au susținut Fundația Renașterea în lupta împotriva cancerului la sân și au jucat un meci amical într-un echipament roz.

Poate cel mai tare moment din ultimul timp a fost la împlinirea celor 99 de ani de existență, când au sărbătorit pe stadion lansarea unei cărți: „Glasul Roților de tren” de Ioan Chirilă. Am ajuns să țin foarte mult la echipa și pentru că, de fiecare dată când mă duc pe stadion, mă simt în siguranță ca femeie. Asta, dar și pentru că aici joacă Cristi Săpunaru, feblețea mea, așa cum spune tata.