Filmele astea de dragoste o să te facă să nu mai înțelegi nimic despre relații

Ca și la alte festivaluri de film la care am fost anul ăsta, m-am dus la Locarno cu o întrebare: Cum prezintă noii regizori cuplul modern și intimitatea? 

Înainte de asta, am fost curioasă să aflu care-i primul film din istoria cinematografiei mondiale în care e vorba de o relație romantică. Are 18 secunde, se numește The May Irwin Kiss, a fost făcut de Thomas Edison în 1896 și a creat un adevărat scandal, pentru că un sărut public nu era acceptabil în societatea victoriană. 

De atunci și până acum, în peste 125 de ani de artă cinematografică, câte săruturi au fost imortalizate pe ecran și câte dintre ele au fost scandaloase? În istoria recentă, foarte rar se întâmplă ca un film să fie considerat cu adevărat scandalos – poate cel mai recent ar fi Blue Is the Warmest Colour, datorită scenelor interminabile și extrem de explicite de sex între două femei. 

Dar asta nu înseamnă că nu ne mai scandalizează nimic în prezent – recent, un sărut dintre doi băieți în Cișmigiu i-a înfuriat pe un grup de bărbați middle age care i-au agresat pe cei doi. 

Apropo de asta, am descoperit la Locarno un film LGBT pe care ți-l recomand și ție – De noche los gatos son pardos. Are o estetică cu totul aparte, cu o coloană sonoră demențială cu muzică din anii ’70, scene în slow motion și un dialog savuros care se pare că a fost în mare parte improvizat.

Filmul ăsta i-ar scandaliza foarte tare pe grupul de bărbați frustrați furioși din Cișmigiu pentru că dă pe-afară de senzualitate și arată un sărut lasciv între doi bărbați. Unul din cei doi e chiar Valentin Merz, regizorul, care interpretează rolul regizorului din film. Asta pentru că e vorba de un film în film despre o echipă de filmare, poliglotă, pestriță și puțin în afara normelor sociale care turnează un film erotic cu costume de epocă undeva într-o pădure în Franța. 

În fiecare secvență, erosul e fluid, curge ca apa sau laptele, și fiecare gest al personajelor, chiar și când nu e neapărat vorba de sex, e de o senzualitate extremă. Filmul recunoaște importanța sexualității în viața oamenilor și permite actorilor să experimenteze cu diferite fantezii și dorințe, totul pe un ton tandru și cu umor. Valentin apare în scene senzuale cu bărbați diferiți însă afli la un moment dat că e de fapt într-o relație cu cameramanul.

Când l-am întrebat cum vede ideea de a fi „în cuplu”, Valentin mi-a răspuns: „Sunt într-o relație de zece ani. Acum o lună, m-am căsătorit cu cel care interpretează în film rolul inspectorului. E o chestie complexă, pentru că pe de o parte am această viziune romantică burgheză asupra dragostei, ca un sentiment foarte special pe care îl simți pentru o persoană, dar în același timp cred că suntem plini de dorință și iubire și că putem dori și iubi mai mulți oameni. În cuplul nostru, căsătoria e și o modalitate de a ne oferi reciproc protecție legală și un contract social. Căsătoria ne permite să ne luăm și mai multă libertate în relația noastră. Ne-am spus Da unul altuia și, de asemenea, continuăm să spunem Da vieții și diferitelor forme de dorință. Am vrut să reflectez această perspectivă pe care o am asupra iubirii și sexualității în filmul nostru, ca o sărbătoare a diversității”.

Ca să revin la film, uite povestea pe scurt: după ce filmează câteva scene oarecum orgiastice și poliamoroase, Valentin, regizorul din film, dispare, ceea ce creează panică printre actori și restul echipei. Intră în scenă poliția locală, care începe să investigheze. Șarmantul inspector jucat de Jean-Charles de Quillacq, partenerul lui Valentin din viață reala, îi cheamă rând pe rând pe toți să depună mărturie, inclusiv câțiva indivizi din zonă folosiți de producție ca figuranți. 

Unul din figuranți, un fermier francez, descrie filmul ca fiind puțin „olé, olé” și spune că nu prea a înțeles despre ce e vorba, că nu prea i-a plăcut să joace o anumită scenă pentru că i s-a părut cam ciudată. Avem aici comentarii savuroase la adresa filmului din interiorul filmului, care firește sunt o aluzie ironică și la filmul pe care îl vezi sau la un anumit tip de film în general. Contrastul între extravaganța celor din echipa de film și aparenta normalitate a celor din poliția locală e exploatat la maximum cu un umor excelent. Una dintre actrițe recunoaște că ea joacă mai mult în filme pentru adulți, la care polițistul o interpelează „adică porno”? 

În ciuda eforturilor inspectorului de a clarifica ce se întâmplă acolo, misterul se amplifică de la o secvență la alta. Fiindcă avem de-a face cu mai multe niveluri de lectură, amestecul de realitate și ficțiune poate crea confuzie. Mai ales când după dispariția regizorului, actorii încep să improvizeze singuri și toarnă o scenă cu zombi, foarte amuzantă de altfel. 

Pe parcursul filmului, unele personaje mor în mod misterios și inexplicabil, dar mă opresc aici cu detaliile narative ca să nu dau în spoilere. Vreau să mai spun că mi-a plăcut atât de mult încât l-am văzut de două ori, deși eram la festivalul de film de la Locarno și oferta era mai mult decât variată.

Faptul că filmul conține destule imagini cu cadavre de oameni, animale și zombi nu e gratuit, ci evocă pericolul și violența la care sunt expuse vieți care nu se încadrează în norme sociale bine stabilite.

Când l-am întrebat pe regizor cum percepe violența la care sunt expuse persoanele din comunitatea LGBT, Valentin mi-a împărtășit o experiență personală: „Când aveam vreo 13 ani, unul dintre colegii mei de școală mi-a prins mâna într-o ușă și mi-a rupt degetul, pentru că și-a dat seama că sunt gay din felul în care mă jucam cu stiloul. Astăzi, acolo unde locuiesc, între Paris și Zürich, și în mediile destul de protejate în care umblu, pericolul pentru persoanele LGBT este relativ. Am prieteni buni și familia mea acceptă în mare măsură orientarea mea sexuală. Dar există încă multă homofobie, chiar și din partea persoanelor care nu o recunosc sau nu s-ar considera homofobe. În același timp, există și multă curiozitate și heterosexualii sunt seduși frecvent de cultura queer. Dar asta într-un mediu foarte privilegiat, pe când în multe locuri din lume oamenii din comunitatea noastră sunt încă expuși la atacuri și agresiuni fizice și existențiale”.

Al șaptelea film al regizoarei franceze Sylvie Verheyde e și un fel de sequel la filmului ei autobiografic numit simplu Stella. Stella est amoureuse se deschide cu o aventură de vară în Italia, cu adolescenta Sylvie pe motocicleta unui tânăr italian, în timp ce pe soundtrack cântă melodii pop italiene din anii ‘80. 

Protagonista e o adolescentă oarecum tipică – cu capul în nori, singuratică, copleșită de emoții și dorințe. Citește mult, dar școala o plictisește de moarte: „E stupid să înveți pe de rost, ca idioții. Tot ce facem e să uităm ce știm, uităm că vom muri.” Monologul ăsta existențial apare spre sfârșitul filmului și, pe lângă faptul că oferă o critică subtilă la adresa sistemului de învățământ, reflectă perfect atitudinea rebelă a personajului care nu prea are de gând să susțină examenul final. 

În schimb, Stella alege să-și petreacă mare parte din timp în legendarul club parizian Les Bains Douches, unde îl întâlnește pe André, un dansator sexy, dar cu o reputație de serial heartbreaker în rândul altor fete care frecventează clubul. Stella e însă fără frică și după o secvență vibrantă pe ringul de dans, relația dintre ei se declanșează natural. André face mai mult decât să-i trezească sexualitatea, încurajându-i dorința intuitivă de a dansa. 

Povestea e relatată simplu și e punctată de gândurile ei interioare, un voiceover foarte binevenit pentru că Stella se află în situații în care nu poate spune exact ce simte sau ce gândește. E o scenă comică în care André, dornic să afle cât mai multe despre ea, o întreabă care e artistul ei preferat, la care Stella răspunde prin tăcere totală. Fie nu are, fie nu s-a gândit niciodată la asta, oricum André nu e dezamăgit de ignoranța ei, ci pare că o îndrăgește și mai mult pentru autenticitatea de care dă dovadă. 

Filmul arată și cât de fragilă e iubirea în acea perioadă a vieții. O replică inocentă a lui André e interpretată greșit de Stella, care pleacă brusc din apartamentul și din viața lui. It’s over. Ceea ce a început atât de promițător, se termină brusc, fără nici o explicație. Imediat apare în viața ei un alt băiat, un coleg de școală care îi arată că o place prin sentimente identificabile și pentru că e mereu să fie atent cu ea.

Stella e vulnerabilă la avansurile lui, mai ales că nimic altceva din viața ei nu merge cum trebuie, de la școală la relațiile de familie, mai ales cu tatăl. Aceste relații oarecum pasagere, împreună cu aventura ei de vară cu italianul, o ajută pe Stella să înțeleagă cum funcționează intimitatea. 

Stella est amoureuse reușește să evite stereotipurile din filme coming of age similare și e mai mult o odă tinereții și a curiozității pentru viață care o însoțește.

Al doilea lungmetraj al regizoarei australience de origine rusă Alena Lodkina, filmat în Melbourne, mi-a amintit de A Room of My Own, pe care l-am văzut anul ăsta la Karlovy Vary. E vorba tot de două tinere care se împrietenesc la o petrecere și până să-și dea seama ce se-ntâmplă, ajung să locuiască împreună în apartamentul uneia din ele, unde împart  o anumită intimitate. 

Eva (Nathalie Morris) e o studentă la film și Mia e artistă multidisciplinară. E destul de clar că sunt atrase una de cealaltă, dar nu neapărat sexual. Eva pare că trece printr-o criză creativă și nu știe despre ce să vorbească în filmul ei de absolvi. E complet fascinată – poate chiar puțin obsedată – de Mia, care are o personalitate profund misterioasă și imprevizibilă. De fapt, nu știi dacă Mia e reală sau e imaginată de Eva, mai ales că are și capacități magice, lucru destul de ciudat pentru că altfel registrul filmului e realist.

Prietenia dintre cele două devine intensă, dar se și deteriorează rapid. E un moment de confruntare în care cele două își aruncă tot felul de reproșuri și insulte, iar atunci îți dai seama că ambele proiectează în figura celeilalte defectele proprii. Eva e mereu cea care cedează prima și care încearcă să-i facă pe plac Miei. 

Într-un alt moment din film, Mia dispare, prilej pentru Eva de a intra în camera ei și a-i umbra prin lucruri, probabil într-un efort de a o cunoaște mai bine. Însă cunoașterea nu vine ușor sau chiar deloc, în acest film enigmatic.

Petrol e un film care îți amintește că dorința umană de a cunoaște în intimitate o altă persoană e puternică și poate fi împlinită și în alte moduri, nu neapărat prin relații sexuale sau printr-un cuplu heteronormativ.