Sunt gay și-am crezut că Biserica mă va „vindeca”. Am găsit liniștea abia când am plecat din România

Mi-am dat seama că sunt gay pe la opt ani. Când mă întorceam de la școală treceam pe lângă curtea unui bărbat care uda florile din grădină îmbrăcat doar în slip. Gicu îl chema, era un tip foarte frumos și bine făcut. Când îl vedeam, aveam de multe ori erecție. Mi se părea că e un păcat, așa că îmi ziceam în gând „Eu vreau să mă fac preot, eu vreau să mă fac preot”. Atunci erecția dispărea.

Bunică-miu mă ducea la fete la crâșma din sat. Era acolo una căreia îi era drag de mine, iar moșul mă punea de fiecare dată să-i dăruiesc flori, dar niciodată nu am simțit vreo atracție fizică. Nu se compara cu ce trăiam când veneam de la școală și îl vedeam pe Gicu, în slip, cum udă florile. Atunci simțeam că se deschid cerurile.

Mi-am trăit copilăria mai mult la țară, într-un sat care ține de Hunedoara. Acolo, viața e liniștită, dar pentru că toată lumea se știe cu toată lumea, intervine rușinea de vecini. 

Dacă vedeam un bărbat în lenjerie intimă simțeam o atracție fizică foarte puternică, dar pentru că eram copil, nimeni nu-și punea întrebări în legătură cu sexualitatea mea. Asta mă plasa într-o zonă de confort. Era ceva ce țineam doar pentru mine, pentru că simțeam că ar putea să schimbe raportul dintre mine și familia mea.

Toată lumea din sat știa că unchiul meu, care locuia vizavi de noi, e gay. Într-o vară, când aveam șapte ani, ne-a pus pe mine și pe verișorul meu să ne dezbrăcăm și să facem baie împreună într-o cadă de plastic. Am făcut asta în timp ce el fuma și se uita la noi. Am simțit atunci o atracție față de verișorul meu. 

La un moment dat, am găsit un CD cu filme porno, pe care probabil taică-miu îl uitase în calculator. Țin minte și acum filmul ăla în cele mai mici detalii – era o orgie în niște corturi medievale, cu o tipă care făcea sex oral unor bărbați –, pe care i l-am arătat și verișorului meu. L-am întrebat dacă nu vrea să facem și noi așa ceva și el a zis da.

Mai ales vara, mergeam des la sora bunicului, care locuia în ultima casă de lângă pădure, și făceam sex oral. Nu știam ce-i aia ejaculare, n-aveam orgasm, dar senzația aia de bine era mișto. Pe la zece ani, mătușa ne-a prins în fânarul caprelor. Cred că a văzut că ne-am sărutat, pentru că ne-a spus „mă copii, mă, ieșiți de acolo că sunt vipere, să nu vă muște". De atunci n-am mai fost acolo.

În 2008, am cunoscut-o pe Sabrina, o tânără franțuzoaică venită în România să facă internship la centrul de plasament unde lucra mama. Felul ei de-a fi era ceva nou pentru mine, la fel și felul în care mă trata. Ea m-a inspirat să studiez arta. A stat câteva luni, iar după ce a plecat am fost dărâmat.

Înainte să plece, Sabrina mi-a lăsat un stick cu muzica ei. Așa am început să descopăr tot felul de trupe și să-mi placă muzica rock. Mama a intrat în panică pentru că, vai, se strică copilul ei așa că a început să mă bată foarte tare. Modul în care eu mă descopeream și mă exprimam nu se potrivea cu ce avea ea de gând cu mine, cum să-mi trăiesc eu viață și cum să fiu în viața mea. Am avut parte de foarte mult abuz psihologic și fizic în familie.

Începusem să nu mai rezist la bătăi și restul umilințelor. Chiar în ziua când mi-am făcut buletinul, la 14 ani, am vrut să mă sinucid. Starea mea emoțională era groaznică, dar nimeni nu mă înțelegea în afară de Sabrina, care era la mama naibii în Franța, și cu care făceam schimb de scrisori de două ori pe lună.

Nu am vorbit cu nimeni despre sexualitatea mea, pentru că mi-am dat seama că sunt diferit. Îmi amintesc foarte bine când s-a abrogat articolul 200, care incrimina homosexualitatea – am observat atunci o atitudine plină de ură a societății, dar și a familiei mele. Am înțeles că a fi gay nu-i un lucru bun, că nu vreau să se afle asta despre mine și că trebuie să mă lupt ca să nu mai fiu așa.

La un moment dat mi-am făcut o freză emo, așa că maică-mea m-a dus să mă tundă cu forța la o mătușă și un unchi care erau frizeri. Când mi-a dat șapca jos, unchiul mi-a dat o palmă și a zis „Doamne, treci pe scaun să te tundem. Asta e frizură de poponari”. După asta, m-au dus la biserică la un preot recomandat de maica stareță de la Mănăstirea Prislop.

Părintele, foarte drăguț și blând, m-a invitat în altar și m-a întrebat dacă cred în Dumnezeu. I-am zis că nu. Apoi m-a luat în apsida din partea dreaptă a altarului, unde era veșmântarul, și mi-a arătat un stihar, cămașa albă pe care o poartă preoții și ajutoarele lor pe dedesubt. „Vezi stiharul ăsta? Îmi promiți că o să vii duminică la biserică și o să-l porți?”

Am început să merg la biserică. Bunicii și părinții erau foarte mândri de mine și și-au schimbat abordarea. Nu m-au mai bătut și au început să fie drăguți cu mine, să îmi dea bani. Nu doar cei de acasă și-au schimbat atitudinea, ci și cei de la școală. Pentru că și acolo eram bătut zilnic și bullied. Se striga după mine că sunt femeie, poponar. 

Totul a început în clasa a patra, după ce verișorul meu a vorbit despre explorările noastre sexuale și s-a dus vestea. De-atunci am început să fiu bătut zilnic, mi-era frică să ies afară din curte. La școală era cel mai rău, pentru că tot timpul mă așteptau după ore. Ori trebuia să mă cer mai devreme acasă ori să stau după cursuri o oră, uneori și mai mult, ca să plece toți. Ajungeam prea târziu acasă, unde mă lua mama la bătaie, pentru că am întârziat. Alor mei nu le păsa de ce se-ntâmpla la școală, spuneau că „sunt copii și te mai hârjonesc și ei”.

Aveam zilnic stări de greață sau chiar vomitam înainte să plec la școală. Abia acum doi ani, după ce am mers la psihiatru, mi-am dat seama că erau simptome specifice anxietății. Vomitam din cauza fricii.

Așa că atunci când am început să merg la biserică, la început de clasa a opta, toată lumea și-a schimbat atitudinea față de mine. Eu voiam să dau la liceul de artă, dar dintr-odată mi-am schimbat opțiunea și am decis să merg la seminar, pentru că asta îmi aducea acceptare și apreciere socială. 

Am început să merg la mănăstirea Crișan. Îmi plăcea să stau cu călugării, să cânt la strană, să citesc. Îmi petreceam toate vacanțele acolo și mi-am dat seama că-mi doresc să fiu călugăr. În primăvara lui 2009, am scos televizorul din cameră și am pus icoane și candele în locul lui. 

Ideea că m-aș călugări a dus la un alt război cu mama, pentru că ea voia să mă fac preot, ca să mă căsătoresc și să-i fac nepoți. Stăteam în genunchi și mă rugam când a venit nervoasă la mine, m-a târât de păr până la ușă și a început să dea cu picioarele în mine. Îmi spunea „De ce să te faci călugăr, să te violeze poponarii ăia?” 

Am intrat la seminar la Arad și, după două săptămâni, m-am spovedit la preotul care mi-a fost apoi duhovnic mulți ani. Când i-am mărturisit că-mi plac băieții, mi-a spus „măi, frate, ăsta e un mare păcat și boală psihică, dar dacă faci ascultare de mine și de biserică, o să te vindeci.” 

După ce m-a oprit două săptămâni de la împărtășanie, am început să mă spovedesc săptămânal la el. Îi spuneam de poftele mele trupești, că mă mai masturbam, iar el mă pedepsea și-mi dădea cu crucea în cap. Am trăit toată adolescența cu convingerea că o să mă vindec. Mă rugam și mă-ntrebam de ce trebuie să mi se-ntâmple asta.

În clasa a zecea am dat de Planet Romeo. Mi-am făcut cont, am pus locația în Islanda, ca să nu mă vadă nimeni, și am început să vorbesc cu tipi. De unul mi-a plăcut foarte mult și am stabilit un date. L-am invitat la mine, unde l-am primit îmbrăcat în seminarist. Purtam ținuta tot timpul pentru că-mi oferea siguranță, certitudinea că nu mi se poate întâmpla nimic rău.

El m-a sărutat prima dată, apoi am început să facem sex oral. După o perioadă nu am mai vorbit cu el, dar am început să vorbesc cu altul, cu care am făcut sex penetrativ. Eu aveam 17 ani, iar el 32. Știa că sunt minor, dar n-a avut nicio treabă. Am făcut-o fără prezervativ, puteam să iau orice. Uite cât de importantă ar fi fost educația sexuală.

Am plecat de la el plângând. Aveam impresia că o să mor în seara aia, pentru că am păcătuit. L-am sunat pe duhovnicul meu și i-am zis că trebuie să mă spovedesc a doua zi, neapărat. 

După ce i-am povestit ce s-a întâmplat, și-a pus crucea în frunte, a închis ochii, și a zis „Doamne, frate, ce ai făcut? Ce ai făcut?”. Mi-a cerut detalii amănunțite despre cum s-a petrecut și mi-a spus că păcatul e atât de mare, încât dacă aș muri în acel moment aș ajunge direct în iad. Mi-a dat cel mai mare canon posibil și un an de zile n-am avut voie să mă împărtășesc.

Când am terminat seminarul, la 19 ani, încă mă mai gândeam la episodul cu tipul de 32 de ani cu care am făcut sex și la umilința prin care am trecut. Mă întrebam ce pot să fac ca să-mi salvez sufletul. De căsătorit nu mă puteam căsători. Cum să mă căsătoresc cu o fată când nu simțeam absolut nimic? Așa că am decis să intru în mănăstire, iar după câteva luni am hotărât să rămân definitiv.

La mănăstire tot veneau frați, dar după ceva timp plecau, nimeni nu rezista acolo. Am înțeles repede de ce. Starețul, care fusese cel mai bun prieten al meu dinainte să fie călugăr, de pe la 14 ani, a început să ne terorizeze psihologic și trata schitul de parcă era o afacere de familie, pe care o manageria împreună cu părinții și sora.

Oricât de mult munceam, nimic nu era îndeajuns de bun pentru el, așa că, după mai multe umilințe, am clacat. Am ridicat vocea la el și am refuzat să fac ascultare.

Până la urmă, am plecat din mănăstire și m-am întors la duhovnicul meu, să mă spovedesc la el. Când a auzit ce s-a întâmplat la mănăstire, a zis că el nu mă mai poate spovedi, dar dacă vreau mai putem sta de vorbă. Eram dărâmat. S-a înfuriat inițial, dar apoi a zis că voia doar să mă testeze. I-am zis că nu e okay, că eu eram dărâmat, că eram un om care avea nevoie de sprijin și el efectiv îmi întoarce spatele. M-am simțit groaznic, am intrat în depresie, două luni nu am mai putut merge la biserică. 

După ce m-am mai spovedit la încă un psihopat am zis „gata”. Eram în Sofia, cu o bursă Erasmus, când am început să intru iar pe Planet Romeo și să mă văd cu tipi. Atunci mi s-a schimbat viața. Era 2016, iar eu aveam 23 de ani.

În acel an am fost diagnosticat cu cancer limfatic în ultimul stadiu și mi s-a spus că mai am doar două luni de trăit. Aveam metastaze în tot corpul, nu mă mai puteam deplasa și abia mergeam până la toaletă.

Cancerul a fost my wake up call. Mi-am dat seama că trăisem până atunci doar cum mi-au spus alții – întâi ai mei, apoi biserica – și că e nevoie să pun stop și să fac ceva cu viața mea.

Trebuie să spun că mulți preoți și maici m-au ajutat financiar în acea perioadă. Am primit chiar mai mulți bani decât aveam nevoie să mă tratez și să trăiesc, așa că am ajutat, la rândul meu, alți oameni.

După ce am ieșit din poziția de victimă, m-am activat. Am crezut că e posibil să mor, așa cum spuseseră medicii, dar m-am încăpățânat să fac tot ce îmi stă în putință să înving cancerul și ca de acum încolo să mă exprim liber și să fiu eu însumi. Să nu mai depind de instituții și persoane, toți cei care mă cenzuraseră până atunci. 

Lupta mea cu cancerul a durat doi ani, după care am mers la controale periodice. Am întrerupt facultatea și am terminat-o după ce m-am vindecat. Dacă nu primeam diagnosticul de cancer, probabil că n-aș fi părăsit Biserica și nu m-aș fi mutat în Copenhaga.

Când eram adolescent, oamenii îmi spuneau că am talent, dar unii profesorii de la școală nu au considerat că am vreo treabă cu asta, că aș putea să urmez o carieră de artist plastic. Din timpul seminarului am început să învăț singur să fac broderie manuală și veșminte. Mi-am cumpărat o mașină de cusut cu bani primiți de la un egumen din Belarus. 

Ajuns la Copenhaga, aveam în continuare în cap vorbele profesorilor care-mi spuneau că nu sunt destul de bun să desenez. Am început să frecventez foarte multe expoziții și spații artistice împreună cu prietenii mei Yinon, Thorir și Morten. Ei m-au încurajat să încep să fac artă și să expun. Prima expoziție s-a numit „Stop colonising my body” și a avut loc într-un spațiu închiriat de mine, în sala de petreceri a căminului studențesc din Copenhaga. 

Apoi, cei de la Jail House, un bar gay din Copenhaga, care la etaj are o galerie, mi-au propus să expun acolo „Holy Sh!t”, a doua mea expoziție din Copenhaga.

Spațiul artistic scandinav e destul de mult într-o zonă de confort, pentru că mulți trăiesc într-o bulă personală, așa că arta mea a fost un pic șocantă pentru ei, mai ales pentru că vorbește despre influența organizațiilor religioase, homofobie, abuzurile din sânul bisericii, inclusiv cele sexuale, toate bazate pe propriile experiențe.

În perioada în care sufeream de cancer mi-am dat seama că nu am decât momentul prezent, așa că mi-am propus să îmi schimb modul de a trăi și a gândi. Cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat a fost să-l cunosc pe cel mai bun prieten al meu, faimosul stilist german Frank Wilde, de la care am învățat că orice fac, inclusiv că merg pe stradă, trebuie să fie o formă de activism. 

E important de menționat că în Scandinavia teologia se studiază complet altfel decât în spațiul ortodox – aici vorbim la master despre identitatea de gen, de exemplu. Aici, persoanele de același sex se pot căsători în biserică. E o abordare total diferită, așa că munca mea activistă nu se bate cap în cap cu masterul în teologie. 

Nu mai fac parte din biserică de câțiva ani și nici măcar nu mă mai consider ortodox. Mai țin legătura doar cu câteva maici, preoți și călugări – e o legătură de prietenie, dar și spirituală. Cu instituția, în schimb, nu vreau să mai am de-a face. Nu mai consider că aparțin unei religii, dar nu sunt nici ateu. Sunt agnostic, nu neg existența entităților spirituale. 

Profesorii și colegii mei de la teologie din România nu știau că sunt gay. Evident că acum toată lumea știe și se vorbește despre asta. Am primit mesaje de amenințare, inclusiv cu moartea. Foștii mei colegi și persoane din BOR m-au condamnat foarte mult și pentru arta mea. Spun că eu creez „sminteală” și ce fac e pură blasfemie. 

Mesajele astea le-am primit după un performance desfășurat în fața Bisericii Ruse din Copenhaga, de Paște, în timp ce preoții urmați de credincioși înconjurau biserica cu icoane și lumânări. Ce a deranjat cel mai mult a fost că am îndrăznit să mă îmbrac în veșminte arhierești pe care am scris mesaje împotriva agresiunii rusești din Ucraina. Am defilat purtând steagul Ucrainei. Biserica Rusă a chemat poliția și aproape că am fost arestați. 

Știu multe persoane gay din sânul bisericii. Cu unii păstrez legătura. Unii sunt căsătoriți și duc o viață dublă. Bărbații gay din BOR se știu între ei și se acoperă. Îmi spunea un prieten care e arhimandrit că s-a întâlnit în sauna gay din Barcelona cu diferiți episcopi români. Știu și călugări gay care formează cupluri. 

Nu-mi reneg rădăcinile. 

Iubesc România, mă simt român și sunt foarte mândru de lupta curajoasă pe care o duce comunitatea queer aici. Îmi doresc ca mentalitatea românilor și modul în care se raportează la comunitatea LGBT+ să se schimbe, dar nu simt că e un spațiu în care să mă întorc. Pentru mine acasă înseamnă un spațiu în care mă simt safe și mă pot exprima liber, mai ales din punct de vedere artistic. Nu știu ce galerie ar avea curajul să expună în România „Holy Sh!t!”, dar îmi doresc asta foarte mult.