Cum am ajuns să-mi pierd credința după patru ani de umilințe la un liceu teologic din România

Cu șapte ani în urmă ieșeam pe poarta liceului și nu știam exact cum mă simt. Desigur, e normal să fii puțin confuz după bac, mai ales că urmează să te înscrii la facultate, probabil să te muți în alt oraș și toate cele. Motivul confuziei mele era, însă, altul, și se rezuma la o întrebare pe cât de simplă, pe atât de absurdă: cum dracu’ trăiesc acum? 

Viața în afara liceului îmi părea un scenariu imposibil, pentru că absolvisem seminarul teologic. Îmi era frică de lume pentru că, într-un fel, m-am lepădat de ea când am intrat acolo.

Atunci, în urma unor discuții aprinse legate de planurile mele de viitor, i-am zis starețului de la schitul unde-mi petreceam toate vacanțele și unde credeam că o să-mi depun jurămintele monahale că eu nu mă mai întorc acolo. Am avut o cădere nervoasă, m-am închis în baie și am plâns vreo patru ore fără oprire.

În primul rând, câteva lucruri despre mine: provin dintr-o familie religioasă din Moldova. Maică-mea m-a dus la biserică de când mă știu, practic acolo aveau loc ieșirile noastre de familie. Despre tata nu o să vorbesc pentru că nu era în peisaj, e de ajuns să menționez că era preot. O bună vreme am fost doar eu, mama, soră-mea și grupul de la biserică. Pentru mine asta era lumea. 

Locul de bază al micului meu univers era o biserică în construcție, unde slujbele se făceau într-un subsol rece și umed, care arăta ca un buncăr. Acolo, toți ochii se uitau către un singur om: preotul. Cumva firesc, în mintea mea a încolțit gândul că asta vreau și eu să devin. Anii au trecut și, cu o mică pauză în gimnaziu, când am văzut niște documentare despre recifele de corali și-am zis că mă fac biolog marin, preoția n-a mai fost doar un vis pentru mine. Ci o decizie clară în ceea ce privește viitorul meu.

Am ajuns în curtea seminarului într-o după-amiază caldă de septembrie. Ai mei m-au lăsat, la nici două ore de la sosire, singur. Seminarul era în alt oraș, la 150 de kilometri de casă, așa că impactul emoțional a fost devastator. 

Am rămas plângând în fața unui internat dezafectat, rezervat doar celor dintr-a noua. Ca mine mai plângeau și alții. Nu știam pe nimeni și nici n-am apucat să-mi cunosc vreun coleg când am auzit pentru prima dată clopoțelul ăla care-mi dă și azi coșmaruri. A fost însoțit de vocea pițigăiată a unui elev de anul patru, care a strâns toți bobocii în fața bisericii și ne-a dat prima sarcină din multele care au urmat pe parcursul anilor de școală: să măturăm toată curtea. „Mai repede, anu-ntâi, mișcarea!” 

Când am întrebat de unde luăm mături, ne-a râs în față și ne-a spus că nu avem nevoie, să smulgem crengi de brad și să măturăm cu ele. Ne-am zgâriat palmele și ne-am umplut de praf și paie tunicile pe care abia le îmbrăcasem și asta am făcut.

Apelativul ăla impersonal, „anu-ntâi”, ne-a dat de înțeles că nu mai suntem persoane, ci un grup de outsideri care trebuie înregimentat. Intrasem într-un sistem și trebuia să fim șlefuiți ca să ne potrivim.

A urmat repartizarea „sectoarelor” – porțiuni din școală sau din internat pe care trebuia să le curățăm de mai multe ori pe zi. Sectoarele erau verificate atât de pedagogi, cât și de elevii mai mari. Cei din urmă erau primii care te scoteau, chiar și-n pauză, să-ți mături porțiunea. Mie mi-a picat unul dintre vestiare, care, spre nenorocul meu, avea și un coș de gunoi imens, pe care l-am târât după mine anul ăla. Elevii mai mari nu se sfiau să arunce intenționat ambalaje pe jos, că doar „ce, anu-ntâi n-au sectoare? Noi cum am avut?”.

Toamna se culegea porumbul, așa că toată școala ieșea la despănușat. Am fost ultima generație care a prins „tradiția” asta. Directorul, profesorii și pedagogii ne supravegheau, iar noi munceam. În anul ăla, am răcit toți din clasă după două zile de muncă. Am plecat acasă, rând pe rând, iar la întoarcere aveam să aflăm că s-a iscat mare scandal, pentru că directorul nu voia să ne semneze scutirile medicale. Iar fără semnătura lui absențele nu puteau fi motivate.

Dacă ar fi să încerc să-nțeleg experiențele din clasa a noua și să le dau un sens, aș spune că tot ce s-a întâmplat atunci a presupus umilință și frângerea voinței, pentru a ne face ascultători. Pentru că, până astăzi, în sistemul BOR, neascultarea e păcat capital și se pedepsește cu excluderea din sânul instituției. Și doar dresați ca niște câini am fi putut păzi turma Domnului.

La cantină, anu-ntâi mâncau ultimii. Asta nu-nsemna doar că nouă ne rămâneau bucățile de carne cele mai mici sau că uneori pâinea nu mai ajungea și la noi, ci și că, înainte de masă, trebuia să ne așezăm pe două rânduri la intrarea în cantină și să-i salutăm pe cei din ceilalți ani. „Salut, salut, salut, salut, salut, salut!” Dacă nu salutai, riscai să mănânci ultimul sau să fii izbit de perete. 

Oricum, din jumătatea de oră în care se servea masa, nouă, celor mici, ne rămâneau doar câteva minute. Dacă te chemau cei mari să le aduci apă la masă, ajungeai să înghiți mâncarea nemestecată și să-ți iei restul de pâine în buzunar, pentru foamea care urma pe seară. Până în ziua de astăzi mănânc foarte repede, e un obicei de care nu reușesc să scap nicicum. 

Revenind la pâine, pentru noi nu conta dacă ai bani de-acasă sau nu, fiindcă bogăția se măsura doar după orele 22, în pâine și hârtie igienică. Dacă nu le aveai pe astea, urma să bați din ușă-n ușă, până la miezul nopții. O zacuscă, o dulceață, un pateu se mai găseau măcar la unul dintre colegii de cameră. Pâinea însă nu. Ori, cu ultima masă la ora 18, era imposibil să nu te răzbească foamea după rugăciunea de seară, mai ales în perioadele de post. 

Asta m-a făcut să am mereu, sub pat, stocuri de borcane cu ceva, orice. Odată, întors dintr-o învoire, mi-a căzut cerul în cap când am găsit pe jumătate gol borcanul cu dulceață de soc primit de la o măicuță care locuia retrasă, în munți. Îl țineam acolo de câteva luni, fără să mă ating de el, de parcă ar fi fost sacru. Pentru colegii mei a însemnat probabil doar o masă hipercalorică.

În singura oră de repaus, cea de după masa de prânz, când tot ce ar vrea un adolescent e să doarmă, noi eram scoși pe sectoare. Seara, după șase ore de cursuri și patru, obligatorii, de studiu la comun, eram iarăși scoși pe sectoare, mereu însoțiți de elevi din anii mai mari, care țipau la noi ca la o turmă de animale. În anul ăla m-am simțit oricum, mai puțin om.

Eram puși să cântăm doar ca să se poată râde de noi. Locul din care veneai, iarăși, conta și el. Dacă aveai ghinionul să te fi născut într-un sat cu un nume amuzant, cam asta ți-era porecla. Și ferească-te sfinții să fi fost etnic rom sau să ai pielea mai închisă la culoare. Un coleg de-ai mei, care nu se bucura de white privilege și mai avea și o voce subțire, de copil, a fost ținta celui mai crunt bullying pe care mi-a fost dat să-l văd vreodată, de care nu a scăpat până la absolvire.

Uneori, când unul dintre noi făcea ceva și nu se afla făptașul, în cazul în care nu-l pâram, eram scoși cu toții fie pe sectoare, fie la spălat holurile școlii, fie la exerciții fizice în toiul nopții, fără să conteze că e ianuarie, zăpada e până la genunchi și noi suntem în pijamale. 

Printre altele, am fost puși să scriem numele celor care fumează pe un bilet pe care apoi să-l punem în fesul pedagogului. Dacă nu ieșea la iveală cine a comis păcatul ieșeam la înviorare, în frig. Partea absurdă la înviorările forțate era că trebuia să numeri, să-ți cuantifici singur chinul și umilința. „Unu, doi, trei, patru,/ Cinci, șase, șapte, opt!”, „Anu-ntâi, mai tare, că nu v-aud!”, „Unu, doi, trei, patru,/ Cinci, șase, șapte, opt!”. Număram cu ură, și toată ura pe care o adunam nu avea unde să se reverse decât pe ușa internatului, mereu șubredă din cauza pumnilor pe care îi primea zilnic.

Trebuia să fim ordonați ca niște soldăței de ispravă, așa că, dacă plecai la cursuri fără să-ți faci patul, puteai vedea din clasă cum îți zboară așternuturile pe geamul camerei. Într-o duminică mi-am găsit toate hainele aruncate pe hol, la grămadă cu ale altor colegi. Motivul? Aparent nu erau împăturite. În ziua următoare, perechea de chiloți pe care nu i-am mai găsit în acel morman învelea posteriorul unuia din anul patru. Să fie pomană, ducă-se dracului, mi-am zis. Deposedarea de bunuri nu ne era străină, și după ce mi s-a furat chiar Biblia, o pereche de chiloți nu mai însemna nimic.

Ne simțeam abuzați și cu toții începeam să ne întrebăm unde se ascunde, în acele momente, dumnezeul căruia venisem să-i slujim.

Nu prea aveai cum și nici împotriva cui să te răzvrătești. Am încercat o dată, când șeful de internat a urlat la mine din fundul plămânilor. Găsise mizerie pe sectorul meu. Am vrut să-l înfrunt și i-am răspuns cu un citat din Evanghelie, una dintre Fericiri, mai exact: „Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, căci a lor este Împărăția Cerurilor!”. M-a pus să i le recit pe toate, în ordine, pentru că știa și el de vrăjeala cea mai folosită de teologi – nu contează să știi tot textul, ci doar bucata din el care-ți servește în acel moment. Cum nu le-am știut, m-a pus să le scriu de zece ori. 

Dacă e să mă-ntrebi acum o să-ți zic că a fost doar niște răutate gratuită și niște hârtie consumată aiurea. Atunci, însă, m-am simțit umilit în fața colegilor mei, iar asta n-a trecut până-n anul patru, când am devenit cel mai bun orator din clasă și am început să fiu invitat să predic în toate bisericile în care ajungeam. Am rezolvat o traumă prin supracompensare, cum ar zice terapeuta mea. După acel eveniment, șeful de internat mi-a devenit amic și a început să mi se destăinuie. Așa am aflat că își pierduse credința și habar n-aveam că într-o zi o să-i urmez.

Legat de lucrurile sacre, dezvoltasem o obsesie din a mă înconjura de tot felul de obiecte atinse de moaște sau aduse de la Ierusalim sau Muntele Athos. La un moment dat, am primit tot de la niște maici fragmente din osemintele unor sfinți, pe care le-am purtat la gât, într-o cutiuță, vreo doi ani. 

Nu știu care a fost lucrul cel mai dubios pe care l-am făcut în viață – asta cu moaștele sau că îmi petreceam după-amiezile de sâmbătă în gropnița (încăpere între pronaos și naos, unde sunt păstrate mormintele ctitorilor) mănăstirii de lângă liceu, înconjurat de cranii de călugări. Primul era pentru protecție, însă, cu toate că adunasem vreo 20 de firimituri de oase de sfinți în cutiuța aia, nu m-a scăpat nimeni de umilințe și urlete. Cel de-al doilea a pornit ca un exercițiu mistic de contemplare a morții, care s-a grefat perfect, ulterior, pe depresia mea cu ideație suicidară. Cert e că ambele m-au făcut să am un vibe greoi ca o perdea de metal, cu care mi-e înfășurat creierul și acum, și pe care îl maschez nu cu puțin efort. Cum spuneam unor prieteni la un moment dat, pot să mă aflu în fața celei mai frumoase priveliști, pentru mine, totuși, linia orizontului va fi, întotdeauna, moartea.

Obișnuiam să mă plimb mult pe holurile alea care păreau fără capăt, mai ales seara, după ce se dădea stingerea. Îmi imaginam că o echipă de cameramani e în spatele meu și înregistrează toate lucrurile prin care trec, voiam să-mi văd frica pe un ecran și s-o pot arăta întregii lumi. Voiam un Iisus salvator, nu unul care să mă privească nepăsător din icoane.

Nu vreau să fiu părtinitor, așa că trebuie să admit că mai existau și momente de camaraderie, prietenie sau chiar un soi de afecțiune între cei mari și noi, anu-ntâi. Ele se rezumau la a fi prins de umăr și împins în fața rândului, la cantină, chiar dacă asta îți aducea priviri neprietenoase din partea colegilor tăi de an, și care se datora, oricum, vreunui favor sau vreunei sume de bani împrumutate, pe care nu prea îi mai vedeai înapoi.

La seminar nu doar învățam, ci ne și rugam. Aveam două rugăciuni pe zi, una dimineața, la 6.30, și una seara, la 21, la care erai obligat să participi. Apoi erau slujbele de sâmbătă seara și liturghia de duminică, plus cele din zilele de sărbătoare. În biserică trebuia să stai în picioare, drept, fără să te așezi în genunchi, altfel riscai să-ți iei șuturi în fund de la cei mai mari. Desigur, cu învoiala tacită a pedagogului. Dacă vreun coleg te făcea să râzi în timpul slujbei, riscați amândoi să bateți mătănii până vă ieșeau ochii, asta în cel mai bun caz. Partea nasoală era când îți luai în cap câte un Utrenier, o carte de cântări muzicale bisericești, groasă cam de patru sute de pagini. Rugăciunea de dimineață era precedată, pe turele anumitor pedagogi, de o înviorare, la care, dacă întârziai, dădeai ture în jurul școlii până se plictisea ăla.

Cel mai tâmpit gest a fost când unul dintre supervizori, care se comportau ca niște gardieni de penitenciar, ne-a adunat pe toți cei care întârziasem în dimineața aceea, ne-a indicat direcția în care să alergăm și a venit din spatele nostru cu mașina, să se asigure că nu ne oprim. A urmat rugăciunea, pe care am prins-o spre final. Ori aia numai rugăciune n-a mai fost. Aveam însă și pedagogi de treabă. Mă rog, unul. Era un preot care ne trezea dimineața cu „Veșnica pomenire” sau ne stropea cu aghiasmă, în tot cazul, era funny. La el ne și spovedeam, pentru că spovedaniile, două pe an, în Postul Paștelui și cel al Crăciunului, erau obligatorii ca să poți pleca acasă în vacanță. De asemenea, era musai să fie făcute la un popă din seminar. Wink-wink.

S-au petrecut multe în cei patru ani de școală și am asistat, cu mâhnire, și la momentul în care colegii mei, care au îndurat tot ce am îndurat și eu, au devenit, la rândul lor, la fel ca cei de dinaintea noastră. Pe unii i-a mai liniștit sfatul meu, pe alții i-a intimidat rasa călugărească pe care am purtat-o, ca novice în monahism, într-a doișpea, pe alții i-am amenințat cu tot ce mi-a venit prin minte, inclusiv cu focurile iadului, pentru că Iisus a zis: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25:40).

Probabil te întrebi de ce nu am spus cuiva prin ce treceam. De frică. Puteam spune unora dintre profesori, dar, cum s-a și întâmplat, cei mari s-ar fi răzbunat pe noi. Pedagogii, la fel. Puteam să plecăm la altă școală, însă toți ne spuneau că nu primești transferul decât la un liceu laic. La un alt seminar, exclus. Iar noi voiam să devenim preoți. 

Ironia sorții a făcut ca, în primul an de facultate, mitropolitul să ne adune pe cei de anul întâi și să ne spună că dacă nu ne-am înscris și la alte facultăți, poate că ar fi cazul să o facem, pentru că nu mai are posturi disponibile pentru preoți în eparhie și că, oricum, să terminăm și Teologia, pentru că Biserica are nevoie de oamenii ei în toate domeniile. Visurile noastre de-a deveni preoți, pentru care am răbdat atât, s-au spulberat în cel mai cinic mod cu putință.

Dar să revin la viața în seminar: când am ajuns în anii 3–4 și puteam schimba ceva, ne puteam opune, a fost prea târziu: sistemul ne corupsese deja, eram parte din el. Dăduserăm cu toții de gustul prescurii și-al vinului de împărtășanie, ne luam adidași din banii primiți de pe unde mai cântam la slujbe, eu chiar m-am bucurat de o călătorie la Muntele Athos din dărnicia unor măicuțe.

După absolvire, mi-am dat seama că, timp de patru ani, m-am rugat cu forța, am postit cu forța, am învățat citate biblice cu forța. Am fost ca un soldat în armata BOR. Nimeni, nicăieri, nu m-a învățat ceva despre iubirea nemărginită a lui Dumnezeu față de om, despre candoare, tandrețe, empatie sau importanța pe care divinitatea i-o acordă creației sale, omul. 

Cu oamenii am învățat să relaționez într-un mod firesc la mult timp după. Mi-au trebuit ani ca să nu-mi mai înfoi pieptul când vorbesc, să mă apropii de semenii mei de pe picior de egalitate și nu ca un popă. Obișnuit cu bătrânele care-mi sărutau mâna când împărțeam anaforă, la sfârșitul fiecărei liturghii la care predicam, am rămas, o perioadă, cu un gest de care acum mi-e rușine, atunci când întindeam mâna cuiva: aveam tendința să fac cumva ca dosul mâinii mele să fie în poziție orizontală, gata de-a primi recunoașterea de trimis al Domnului, mă rog, al sistemului, din partea fiecărui muritor.

În primii doi ani de seminar, mă rugam cu lacrimi în fața icoanei lui Hristos când treceam prin momente grele, sperând ca el să mă scape. Nu a făcut-o și, cu timpul, chiar dacă eu am continuat să mă rog, lacrimile nu au mai curs, mâinile nu s-au mai împreunat la fel de strâns, iar cuvintele rugăciunilor au devenit din ce în ce mai puține, mai din cărți, mai tăcute.

Serafim de Sarov, un mistic rus, spunea că iadul este incapacitatea de-a te mai ruga. I-am dat dreptate când, la doi ani după ce am părăsit seminarul, am aflat că o colegă de serviciu are cancer. Am trecut în ziua aceea pe lângă o biserică și am vrut să mă rog, însă nu am putut nici măcar să-mi fac cruce. Evlavia, pietatea, credința că cineva e acolo și mă ascultă, dispăruseră toate. Mi se părea că sunt în fața unei clădiri abandonate și, chiar dacă strig, strig degeaba, că nu iese nimeni.

Îmi amintesc sentimentul acela de ușurare pe care îl ai când te rogi. E ca și cum ți-ai transfera o parte din probleme într-o altă dimensiune, e ceva care te încarcă cu o energie anume și te face, chiar și dacă e doar un mecanism de coping, să mergi mai departe. În lupta cu depresia, sau chiar în viața de zi cu zi, rugăciunea te poate slava. Sunt ani de când nu m-am mai putut ruga și mi-am rezolvat problemele de unul singur, fără să mă mai pot bucura de iluzia că un zeu iubitor și bun îmi e alături. 

Pentru un om care nu a trăit o experiență religioasă, ce spun eu aici stârnește râsul. Pentru cei care au crezut în Dumnezeu, însă, acest blocaj e devastator. În fața nedreptăților, omul laic se adaptează și își creează mecanisme care să-l ajute să supraviețuiască. Eu, însă, am trăit cea mai mare parte a vieții crezând că realitatea poate fi influențată de un gând pe care îl lansezi către cer. Idealismul meu nu și-a găsit odihnă, iar asta e poate rana cea mai profundă și dureroasă.

M-am împăcat, în terapie, cu mare parte din lucrurile care s-au întâmplat în seminar. Însă de iertat nu am putut ierta pe nimeni, și nu voi ierta niciodată niște oameni care, conștient sau nu, l-au luat de lângă mine pe Dumnezeu, și au avut grijă ca zicala aia cu sfinții care te mănâncă până la el să fie adevărată.