Am fost ținut ostatic și forțat să muncesc pe nimic în Olanda

Vreau să-mi împărtășesc povestea sub anonimat. Nu fiindcă mă tem de bărbații care m-au încuiat într-o casă din Almere luni de zile și m-au forțat să lucrez fără plată, ci fiindcă nu vreau să fiu cunoscut ca victimă a traficului de persoane pentru tot restul vieții. Vreau să închei acest capitol, dar este important pentru mine să-mi spun povestea pentru ultima oară. Fiindcă oricine, bogat sau sărac, tânăr sau bătrân, poate deveni o victimă.

Am crescut în Bulgaria și am avut o copilărie normală și liniștită. Am participat la activități extrașcolare și am fost membru în mai multe cluburi pentru tineri. În final am ajuns să studiez managementul afacerilor la o universitate de prestigiu în limba engleză din Bulgaria.

Visam să călătoresc, dar în timpul facultății m-am axat mai mult pe deschiderea propriei afaceri. Asta era în 2009, în timpul crizei financiare. Pe atunci, guvernul bulgar era legat de mai multe activități neplăcute, și am ajuns să fiu victima unui bărbat care avea conexiuni cu guvernul și voia să-mi cumpere afacerea. Când i-am spus că nu eram interesat, m-a acuzat pe nedrept că i-aș fi datorat o mulțime de bani. Nu aveam avocat, așa că a câștigat în procesul împotriva mea și am fost forțat să declar faliment și să-mi plătesc așa-zisele datorii.

L-am cunoscut pe Choco* prin prieteni, în timpul unei vizite în Olanda. Mergeam în vacanță acolo din când în când fiindcă îmi plăcea mult țara. Choco a spus că avea o agenție de recrutare. Am păstrat legătura pe social media. În 2016, Choco m-a contactat. Mi-a spus că putea să-mi găsească un job de birou în Olanda, fiindcă vorbesc bine engleza și am experiență în lumea afacerilor. Mi-a mai spus și că-mi poate găsi un loc unde să stau. Pentru mine a părut ca o ieșire din situația neplăcută în care eram atunci.

Am aranjat cu Choco să ne întâlnim în Austria, de unde să mă ia cu mașina. Când eram la jumătatea drumului spre Olanda, mi-a spus că nu-mi mai putea oferi jobul pe care mi-l promisese. Mi-a oferit alte două opțiuni: mă putea lăsa pe marginea drumului sau să merg cu el în Olanda la cules de castraveți. Nu aveam niciun ban, așa că am ales a doua variantă. Mi-a promis că era ceva temporar și că-mi va găsi un job de birou curând. Urma să fac șase euro pe oră (sub venitul minim în Olanda). Mi-a zis că vom semna un contract ca să nu trebuiască să lucrez ilegal.

Am ajuns la o casă în apropiere de Almere, lângă serele unde creșteau castraveți. Casa avea trei dormitoare și o baie și deja locuiau acolo mai mult de zece persoane. La scurt timp după mine au mai venit alte cinci persoane. Unii dintre ei dormeau în garaj. O familie cu copii locuia în sufragerie. Dormitoarele erau luate de Choco și familia lui. Am dormit în pod, împreună cu un alt grup. Nu aveam nici saltele.

Nu puteam să am încredere în Choco, dar încă speram că puteam să folosesc banii ca să-mi fac o viață în Olanda. Nu puteam nici să mă întorc acasă, fiindcă nu aveam bani pentru drum.

La câteva zile după, comportamentul lui Choco s-a schimbat. A început să ne amenințe că eram proprietatea lui. Zilele de muncă erau lungi și grele. Și copiii erau forțați să muncească. Nu aveam voie să părăsim proprietatea. Era o regulă pe care a creat-o după ce am vorbit cu vecinii când am ieșit să alerg în jurul casei. Când nu făceam ce zicea el, devenea agresiv și mă amenința că-mi va reține din salariu.

În timpul celor trei luni de muncă acolo, salariu a rămas vag. Ne promisese să ne plătească săptămânal, dar fiindcă mi-a găsit jobul a zis că trebuia să-i plătesc o taxă de trei sute de euro. M-a forțat și să-i plătesc o sumă considerabilă pentru drumul până în Olanda cu mașina, iar banii de chirie și de mâncare ni se tăiau din salariu. Cel mai apropiat supermarket era la o distanță de o oră de mers. Fiindcă lucram până noaptea târziu cu numai o pauză de 30 de minute, trebuia să cumpărăm mâncare de la Choco. Ne lua de cinci ori banii pe care i-am fi dat la supermarket, iar pe lângă asta „chiria” era de trei sute de euro pe lună.

Deci în loc să fac bani, acumulam și mai multe datorii. Erau săptămâni când abia mâncam și lucram fără oprire. Când am reușit într-un final să-mi plătesc datoria, brusc s-a mărit chiria. Așa amâna el mereu plata.

Știam că ceva trebuia să se schimbe. Mi-era teamă să mă duc la poliție, fiindcă văzusem în Bulgaria corupția autorităților. Mi-era frică să nu ajung pe străzi într-o țară unde nu știam pe nimeni. Abia trei luni mai târziu ne-a eliberat poliția și am aflat că lucrurile sunt diferite în Olanda.

În loc să merg la poliție, am decis să mă duc în Almere în secret și să găsesc o altă agenție de recrutare ca să-mi iau alt job. Dar când am ajuns acolo mi-au spus că aveam nevoie de un număr BSN (permis de muncă). Când am căutat pe Google ce înseamnă am ajuns pe site-ul oficial al orașului Rotterdam. Știu mai bine acum, dar pe atunci am crezut că era singurul loc de unde puteam obține un număr BSN. Am făcut o programare să merg în Rotterdamn, dar, în data în care trebuia să fac asta, Choco m-a pus la muncă toată ziua.

Am sunat din nou în Rotterdam și am explicat că nu voi reuși să fac o altă programare pentru o anumită zi, fiindcă nu știam niciodată cu exactitate  când voi lucra. Mi-au spus că nu puteau să facă nimic pentru mine. Din disperare am mers la Armata Salvării din Almere. Dar și acolo mi s-a spus același lucru. Deși am zis mai multor oameni că lucram fără să fiu plătit, nimeni nu a vrut să mă ajute. Mi-am pierdut orice speranță.

Între timp s-au înrăutățit condițiile la sere. Când Choco a anunțat că alte 15 persoane urmau să se mute în casă, ceea ce înseamna că urma să locuim 30 de oameni acolo, ne-am împotrivit. Ca răspuns, Choco a cerut familiei care locuia în sufragerie să părăsească locuința în aceeași zi. Nu aveau nimic: nici bani, nici prieteni și nici loc unde să stea. Tot ce aveau era o sacoșă cu haine. Ningea când i-a dat afară. M-a amenințat și pe mine că mă dă afară, fără să mă plătească pentru munca depusă. Nu mi-a păsat că nu mă va plăti, voiam doar să ies de acolo.

În timp ce ne certam, familia dată afară de Choco a sunat la ușa vecinilor. Au înțeles imediat ce se întâmpla și au chemat poliția. Choco a fost arestat, și în seara aia am fost cu toții duși la secția de poliție să dăm declarații. Atunci mi-au spus că am fost victima traficului de persoane. În ciuda lucrurilor prin care am trecut, am fost șocat. Nu sunt un refugiat, am o educație bună și vin dintr-o familie stabilă și normală. Cum de mi s-a întâmplat una ca asta?

Am optat pentru o procedură olandeză care permite victimelor traficului de persoane să se gândească timp de trei luni dacă vor sau nu să depună plângere. Am decis să o fac, dar Choco a negat totul. I s-a dat o amendă și a stat în închisoare timp de 90 de zile. Am aflat că s-a întors să facă același lucru pe care mi l-a făcut mie, dar de data asta în provincia olandeză Zeeland.

Acum, patru ani mai târziu, am reușit să procesez amintirile din acea perioadă traumatizantă. Încă locuiesc în Olanda, am un apartament, îmi place jobul și sper să-mi lansez într-o zi propria afacere. Cu toate astea, ceva s-a schimbat în mine după experiența trăită. Nu mai am așa de ușor încredere în oameni. Dar sunt și mândru de mine că am reușit să evadez dintr-o situație întunecată și aparent lipsită de speranță. Nu mă mai consider o victimă, ci mai degrabă un supraviețuitor.

*Alexander este un pseudonim. Numele lui real este cunoscut echipei editoriale. Bărbatul care l-a atras pe Alexander în Olanda își zicea Choco. Numele lui real este de asemenea cunoscut echipei editoriale.

Articolul a apărut inițial în VICE Olanda.