Am fost vândută pentru sex când aveam 14 ani, iar oamenii au dat vina tot pe mine

Pandemia a dat lumea peste cap și a înrăutățit unele dintre problemele lumii, mai ales în regiunile vulnerabile și marginalizate. În Asia, a crescut nivelul traficului de carne vie.

Traficul ilegal transnațional de persoane aduce un profit anual de 32 de miliarde de dolari, dar distruge milioane de vieți. Situația e îngrozitoare în special în India. În 2019, Departamentul de Stat al Statelor Unite a emis un raport care susținea că India e o țară de destinație și tranzit pentru bărbați, femei și copii care devin sclavi, iar guvernul nu reușește să rezolve această problemă.

În timp ce guvernul indian se zbate să gestioneze cumva situația, tot mai multe femei și copii ajung în aceste situații îngrozitoare.

Acum câteva luni, VICE a stat de vorbă cu o supraviețuitoare a traficului de carne de vie, care ne-a povestit cum traficul distruge viețile atâtor fete ca ea, care rămân stigmatizate pe viață, pe când bărbații care profită de ele nu sunt pedepsiți în niciun fel. Thrishna (i-am schimbat numele ca să-i protejăm identitatea) provine dintr-un sătuc de la granița dintre India și Bangladesh, din Bengalul de Vest, un stat unde mii de adolescente sunt traficate și trimise în bordeluri din toată India. În prezent, Trishna face parte dintr-un program de protecție a martorilor pentru că a dat în judecată bărbatul care a vândut-o și care continuă să umble liber pe străzi. Trishna, care luptă să formuleze o lege care să-i protejeze pe oameni de toate formele de sclavie modernă, a vorbit cu VICE despre viața ei în timpul sclaviei și după.

Vin dintr-o familie mare dintr-un sat de la granița Indiei cu Bangladesh, din Bengalul de Vest. În 2010, aveam 14 ani și eram în clasa a 9-a, când am cunoscut un băiat care locuia într-un sat vecin. Ieșeam des cu el. Îi spuneam bhai (frate). Apoi, într-o zi, școala noastră a avut un program și în sat s-a organizat o sărbătoare puja. Știu că mi-am pus sari în ziua aia. În timpul festivității, băiatul ăsta mi-a zis mie și unei prietene de-ale mele: „Chalo ghoomne chalte hain (Haideți să ne plimbăm)”. Ne-a zis să mergem cu mașina cu el și alți doi prieteni de-ai lui și ne-am dus cu ei, pentru că aveam încredere în el, doar îmi era frate. Așa se întâmplă de fiecare dată, nu?

Ne-au dus la gară și îmi amintesc că era foarte frig. Doi dintre băieți au coborât și au intrat înăuntru, iar noi am așteptat în mașină cu cel care conducea. Dar pentru că ei nu se mai întorceau, l-am întrebat pe șofer dacă putem pleca, iar el s-a oferit să ne lase cu mașina acasă. A început să conducă, dar n-a oprit toată noaptea. Eram atât de mici încât nu înțelegeam ce se întâmplă. Când ne-am oprit, în sfârșit, eram într-un alt oraș unde nu înțelegeam limba. Ne-a luat luni de zile să aflăm că eram într-un district din Bihar numit Siwan. Șoferul ne-a lăsat la un apartament mare, unde am fost înștiințate că fusesem vândute și că nu ne puteam întoarce decât după ce dădeam banii înapoi. Se pare că băiatul ne vânduse pentru 48 000 de rupii (2800 de lei). Ni s-a spus că trebuia să dansăm la petreceri ca să câștigăm banii respectivi.

În satul nostru, fetele nu fac asta. Învățăm și contribuim la treburile casei. Dar am fost scoase din mediul nostru, despărțite de tot ceea ce cunoscusem până atunci, torturate și amenințate. Nu aveam niciun ban, nu știam unde suntem și nu știam nici limba locului.

După vreo șase luni, ne-am mutat în alt apartament, al unui profesor de facultate din zonă, care observase că stăm separat de celelalte fete. Într-o zi, ne-a întrebat dacă suntem ok și, chiar dacă nu vorbeam Bhojpuri, am reușit să-i spunem povestea noastră. Ne-a cerut numărul de telefon al părinților și prietena mea l-a dat pe al ei. I-a sunat și i-a întrebat dacă au o fată dată dispărută și ei au zis imediat că da. Apoi, familiile noastre au pornit spre adresa pe care le-o dăduse profesorul.

Dar traficanții au mirosit imediat ceva când ne-au văzut că stăm de vorbă cu profesorul. Așa că ne-au mutat în altă locație înainte să ajungă la noi familiile noastre și poliția. Profesorul s-a temut și el să se implice prea mult și și-a închis telefonul ca să nu poată fi contactat după ce a trimis adresa. Așa că familiile noastre nu ne-au putut găsi.

Peste o săptămână, profesorul i-a sunat din nou să îi întrebe dacă ne găsiseră, dar l-au acuzat că mințise. Profesorul a aflat că ne mutaseră și i-au anunțat. Câteva zile mai târziu, familiile au venit din nou și, împreună cu polițiștii locali din Siwan, au găsit adresa corectă și au spart apartamentul.

În sfârșit ne-au găsit. Mi-aș fi dorit ca viața să fie mai bună după asta. Poliția s-a purtat urât cu noi și cu familiile noastre. Ne-au spus că viața noastră s-a terminat oricum și au încercat să ne atingă. Când am protestat, ne-au amenințat că dacă nu-i lăsăm să pună mâna pe noi, o să le spună oamenilor că am venit aici să ne prostituăm de bună voie. Mi-au acuzat tatăl că el ne-ar fi dat pe mâna traficanților. Nici în sat situația n-a fost mai bună. Oamenii spuneau vorbe urâte, că ar fi trebuit să ne sinucidem decât să ne întoarcem înapoi. Faptul că vina și rușinea au fost puse în cârca noastră ne-a distrus. Polițistul din sat mi-a zis că n-ar trebui să dezvălui nimănui numele băiatului care ne-a vândut. Am fost descurajate să mergem la doctor să ne examinăm. Nu știam ce implică acele teste, ne-am speriat și nu le-am făcut.

S-a declanșat un haos. Tot satul s-a întors împotriva noastră și ne-a învinovățit. Toți prietenii noștri s-au distanțat de noi. La școală nimeni nu voia să stea cu noi, de teamă că o să ajungă și ei ca noi. Ni se spunea că suntem „impure”, „murdare”, „rele”. Era super dureros. Eu am renunțat să mai merg la școală.

Am început să dezvolt probleme psihice și a trebuit să merg la psihiatru. Am făcut terapie trei ani, fără să ies aproape deloc din casă și să vorbesc cu nimeni. În 2015, lucrurile au început să se schimbe. Un ONG local care ajuta victimele traficului de carne vie a aflat de noi și ne-a contactat să verifice dacă suntem ok. Eram în punctul în care îmi doream rău de tot să ies din casă, așa că m-am dus să mă văd cu ei. În următoarele luni, am fost la niște training-uri la care ne-au consiliat și ne-au învățat cum să răspundem când suntem stigmatizate și discriminate. Am primit sprijin medical, reabilitare, împrumuturi financiare, tot ce am avut nevoie ca să ne recăpătăm încrederea în noi. Tot ei ne-au deschis și cazul în tribunal. Cel mai important a fost că am învățat cum să interacționăm cu figurile autoritare, ca poliția sau politicienii. Ne-au învățat cum să ne apărăm drepturile.

Mi-a luat ceva să înțeleg ce îmi doream și care era locul meu în societate. M-am întrebat cât mai puteam să sufăr în tăcere și teamă. Am început să mă gândesc că merit să trăiesc orice ar fi. Câteva dintre noi am realizat că nu putem avea impact singure, că trebuie să ne unim. Am făcut un grup numit Utthan (Înălțarea, în hindi), compus din supraviețuitoare ale traficului de carne vie. În 2016, am început să lucrăm la un proiect de lege care să-i protejeze pe oameni de trafic și am vorbit cu lideri și parlamentari din toată India.

În 2017, împreună cu alte trei supraviețuitoare, am propus primul nostru Litigiu de Interes Public (LIP) pentru a întâmpina nevoile psihologice, fizice și de reintegrare ale victimelor traficului de carne vie. Vrem educație, training pentru joburi, ajutor medical și juridic, cât și resurse pentru reabilitare. În 2018, proiectul nostru de lege, intitulat Prevenirea Traficului de Persoane, a fost introdus în parlament, dar nu a fost aprobat.

Asta ne-a descurajat un pic, dar nu ne vom opri. Acum ne-am unit forțele cu alte grupuri de supraviețuitoare din India, pentru că traficul de carne vie e o problemă în toată țara. Am început să ne extindem rețeaua și am adoptat și alte proiecte, precum refugiile pentru supraviețuitoare, care nu sunt o soluție bună, pentru că nu le ajută să se integreze. Astăzi, sunt una dintre liderele grupului ILFAT (Indian Leaders Forum Against Trafficking), care are peste 2 500 de membre și supraviețuitoare ale traficului uman, nu neapărat cu scop sexual. Avem lucrătoare sexuale, fete care au fost căsătorite când erau copii sau care au fost vândute pentru organe – practic, persoane care au suferit abuzuri sau au fost ținute ostatice. Luptele noastre sunt similare. Eu lupt pentru o lege care să ne protejeze pe toți și să îi învețe pe oameni ce înseamnă să ți se răpească dreptul la viață – fie prin trafic sau alte forme de violență împotriva femeilor și a copiilor – și să construiască o societate în care oamenii să poată deține controlul asupra propriilor vieți fără să fie stigmatizați.

Acum susțin supraviețuitoarele și le ajut să se integreze în societate pentru că eu nu am avut dreptul la asta. Astăzi, mă consider o supraviețuitoare, o lideră. Am dreptul să nu fiu definită de trecutul meu și toți avem acest drept.

Articolul a apărut inițial pe VICE IN.