Povestea româncei care a făcut un film despre drama răpirilor din Mexic

În secțiunea Un Certain Regard a festivalului de film de la Cannes de anul ăsta am reperat un film în limba spaniolă, La Civil, semnat de o tânără regizoare din România, a cărui acțiune are loc în Mexic. Destul de misterios. Dacă îți mai spun că filmul a câștigat premiul de curaj în Cannes, sper că te-am convins să citești în continuare. 

Pe regizoare o cheamă Teodora Ana Mihai și nu e la primul film. Ai auzit de ea dacă ai văzut Waiting for August, un documentar din 2016 care spune povestea Georgianei, o adolescentă de 15 ani lăsată să-și crească cei șase frați la Bacău, în timp ce mama lucrează în străinătate pentru a-i întreține. 

Teodora e atrasă de subiecte cu relevanță socială pe care încearcă să le trateze într-un limbaj audio-vizual poetic, după cum o dovedește și noul său film. La Civil e un film de ficțiune, însă are la bază povești adevărate. Personajul principal Cielo e o mamă casnică ce se transformă aproape peste noapte într-un militant răzbunător după ce fiica ei adolescentă e răpită și apoi ucisă de cartelul violent al drogurilor care activează în orașul ei. 

Am descoperit filmul, mi-a plăcut, așa că am vorbit cu Teodora despre parcursul ei multicultural de până acum și inspirația din care a erupt La Civil. Până să afli mai multe despre cum a făcut acest film îți pot spune că următoarea ei producție va fi în mare parte filmată în România.

VICE: Ai avut o traiectorie în viață destul de sinuoasă, din București în Belgia, apoi în New York. Cum ai ajuns unde ești acum?
Teodora Ana Mihai: Într-adevăr e o poveste destul de lungă. Părinții mei au primit azil politic în Belgia în ‘88, iar eu am putut să mă reunesc cu ei abia după mai mult de un an. Iar când eram adolescentă tot părinții mi-au dat oportunitatea să mă duc să locuiesc la mătușa paternă în San Francisco, ceea ce nu era să refuz – visam la o viață în California.

Am terminat liceul acolo, mi-am încercat norocul pentru o bursă la universitate în State, iar Sarah Lawrence College din New York mi-a oferit bursa de merit integrală. Așa am ajuns să studiez un an și în Italia.

Ulterior am călătorit ceva și m-am întors în Europa. Nu prea mai aveam o idee clară dacă voi rămâne sau mă voi întoarce în State, unde aveam deja toți prietenii și cunoștințele și unde mi se părea că va fi mai ușor să pot lucra în cinematografie. Dar viața a ales altfel și am rămas în Europa. În retrospectivă a fost bine că am rămas, sunt mândră de parcurs și de momentul acesta.

Ce te-a determinat să faci un film în Mexic?
Cât am locuit în San Francisco mi-am făcut mulți prieteni și cunoștințe de origine latino, deseori de origine mexicană. Am avut acces la țara și cultura mexicană înainte de 2006, când încă era OK să călătorești cu mașina prin Mexic fără frica pentru propria siguranță. Însă violența a escaladat în 2006, când președintele Calderon a declarat războiul contra drogurilor. 

De atunci, încet-încet, violența a intrat în viața cotidiană a cetățenilor. Probleme de delincvență și droguri au existat dintotdeauna, mai ales în zona nordică a țării, granița cu Statele Unite, dar înainte de acest conflict se poate spune că exista un fel de „gentlemen’s code”, unde cetățenii de rând erau ocrotiți. Însă războiul contra drogurilor a adus conflictul pe străzi și cetățenii s-au regăsit la mijloc.

Personajul mamei din film, jucat de actrița mexicană Arcelia Ramírez, te pune ca spectator în ipostaza de a-ți imagina cum e să trăiești cu frica răpirilor. Ce ai descoperit despre subiectul ăsta prin prisma documentării?
Cercetările pe teren au fost importante și au durat în jur de doi ani și jumătate. Inițial voiam să spun această poveste din punctul de vedere al adolescenților, dar o întâlnire cu o mamă care își căuta fata răpită m-a impresionat atât de tare că până la urmă am decis ca punctul de vedere al poveștii va fi al unei mame.

Mama care m-a inspirat, Miriam Rodriguez, mi-a spus în timpul mărturiei sale: „Când mă trezesc, ce simt? Să ucid sau să mor, asta simt în fiecare dimineață.” Și e vorba de-o mamă casnică cu un profil non-violent. Asta m-a pus pe gânduri. Ce a putut să trăiască, ca să ajungă la astfel de concluzie? 

În viața reală, Miriam Rodriguez s-a convertit într-o adevărată militantă, ceea ce din păcate a costat-o viața.

La Civil e un film foarte dur, cu multe scene extrem de violente. Cum au decurs filmările?
După o traiectorie de aproape șapte ani de la idee până la filmări, eu însămi m-am călit puțin referitor la violența pe care o descrie scenariul. Dar la filmări mi-am reamintit cât de delicat este și cât de mare e impactul. La una dintre scenele mai violente din film, în timpul repetițiilor, un actor a fugit de pe platou în lacrimi. Știam că unchiul său a fost răpit și ucis de un cartel, iar scena și decorul i-au reamintit de ceea ce din nefericire era foarte apropiat de propria sa experiență.

De fapt, foarte mulți colegi, actori, dar și membri din crew, mi-au mărturisit că aveau asemenea povești în familie sau în cercul de prieteni apropiat, și că de asta erau foarte motivați să colaboreze la acest film. E șocant dacă stai să te gândești câți oameni sunt afectați, direct sau colateral.

Ultima scenă, memorabilă, e în egală măsură plină de speranță, dar și de spaimă, înspre ce sentiment ai dori să oscileze publicul?
A fost foarte greu să decid unde voi tăia ultima scenă. Dar cred că alegerea făcută face scena puternică tocmai pentru că îl implică pe spectator în narațiune. Îl lasă să „aleagă” care e sfârșitul adevărat al acestei povesti. Și nu există interpretare greșită. Există doar o interpretare mai sobră și realistă sau una mai cu speranță. În ambele mă regăsesc.

În filmele de la Cannes din 2021, multe din personaje se confruntă cu un viitor incert. Ce viitor crezi că are Mexicul?
Eu nu sunt politician și nu îmi place să mă bag în chestiuni politice, dar cert este că filmele mele deseori au un fond politic. În conflictul descris în La Civil există multe nuanțe și nu pretind că am răspunsuri la problemele prezentate pe ecran. Propunerea mea e să dau o față și o voce familiilor și victimelor care știu că există în realitate. Și zic știu, pentru că am făcut doi ani și jumătate de cercetare referitoare la tematica din film, iar personajul lui Cielo e inspirat de o mamă reală.

Cred că acesta e un subiect care necesită să rămână în atenția publică până când se ameliorează situația. Atunci o să ne oprim și cu filmele violente despre Mexic.