Am dat România pe una dintre cele mai bogate țări din Europa și nu-mi pare rău

Nu te muți în Geneva să te-mbogățești cu un Ferrari în garaj, un iaht în port și pijamale de la Prada. Salariile nu au termen de comparație cu România sau cu orice altă țară din Europa, dar și costurile sunt pe măsură. Chiria e de zece ori mai mare decât în București, asigurarea de sănătate lunară e cât rata la un apartament de trei camere, orice ieșire în oraș cu familia e cât un city break la Praga, iar o vizită la coafor, well, mai bine iei WizzAir până în București și te vopsești pe Dorobanți. Tot ce contează când tragi linie sunt nivelul de trai și calitatea vieții și ăsta e motivul pentru care nu mă mai întorc în țară.

Am ajuns în Elveția cu jobul meu în corporația P&G, în 2016, alături de soțul meu și de fetița noastră care avea atunci trei ani. Nu ne-a fost ușor de la început, am avut nevoie de o perioadă de acomodare, dar am descoperit rapid cum clasa de mijloc trăiește confortabil aici. Fie că stau în chirie sau au rate pe viață la bancă, într-un apartament mare în oraș sau o casă decentă într-un sat cochet, având liniștea zilei de mâine. Liniștea asta de care îți spun, eu una o văd în doamnele pensionate care își spală părul de două ori pe săptămână la salon, sau râd cu poftă pe terasa patiseriei de la bulevard, cât și în cuplurile cărunte care fac power walking de mână, la opt dimineața.

O să-ți povestesc despre ce cheltuieli presupune existența mea aici, alături de familie, dar trebuie să știi din capul locului câteva lucruri. În Elveția ești un dubios dacă nu pui bani în pensia privată (ambele piloane), dacă nu economisești lunar pentru zile negre, dacă beneficiezi de ajutor de vreun fel de la stat, dacă nu ai asigurare pentru absolut orice și dacă nu te documentezi în detaliu cum să cheltui smart și să deduci cât poți din taxe. Pentru că da, taxele sunt mari și cresc procentual cu veniturile (mai ales dacă sunteți doi și se calculează la venitul pe familie). Te lovesc la final de an, pentru că doar o parte dintre ele îți sunt deduse din salariul lunar.

Ca în orice altă parte, în Geneva chiria variază în funcție de mărimea apartamentului și de zona în care vrei să locuiești. Doar că aici bucătăria se numără drept cameră, deci un apartament cu două camere e de fapt o garsonieră. Nu te așteptai la asta, nu? Contează numărul de dormitoare, așa că pentru un apartament cu două dormitoare, chiria poate varia între 2 200 de franci (CHF) în cartiere „muncitorești”, cu mai puține facilități și trei mii de franci. Ca idee, când scriu articolul ăsta, un franc e cam 0,93 euro și circa 4,56 lei.

Bine, poate să meargă mult în sus, în funcție de zonă, cât de nou e blocul, dacă e penthouse (terasă la ultimul etaj), dacă are loc de parcare obligatoriu inclus. Vorbesc despre un apartament nemobilat, așa cum se închiriază 99 la sută din apartamentele de aici (excepție fiind mobila de bucătărie și electrocasnicele încorporate în ea), deși în unele cazuri poți cumpăra mobila fostului proprietar la preț bun, dacă nu pleacă cu ea.

După cum spuneam, majoritatea apartamentelor vin cu un loc de parcare care trebuie plătit separat de chirie indiferent dacă ai mașină sau nu, așa că trebuie să verifici încă de la început dacă există această obligativitate. Alți 150-300 CHF, în funcție de zonă. 

La asta se adaugă cheltuielile fixe lunare, care se plătesc o dată cu chiria și nu variază în funcție de consum („charges”): apa, căldura și cheltuielile de bloc, care te costă și ele între 150 CHF - 300 CHF pe lună. Gaz nu prea există în blocuri, deci separat mai plătești curentul și, bineînțeles, facturile de net, TV, telefon (cu un pachet complet de la același furnizor, poți scoate un deal bun de vreo două sute CHF de familie/pe lună) și taxa radio de 365 CHF/an, pe care o plătești și dacă nu ai radio sau TV în casă.

Când închiriezi un apartament, trebuie să-ți faci asigurare de răspundere civilă (exact ca RCA-ul pentru mașini), adică dacă strici ceva prin casă sau inunzi vecinul, o companie de asigurări se va ocupa de pagube (și îți va ridica costul francizei, care e cam 500 CHF/an). Însă, dacă se defectează orice prin casă și nu din vina ta, anunți Regia care se ocupă de absolut tot - geamuri care nu se închid, electrocasnicele cu care a venit apartamentul, gresie crăpată, mobila încastrată, etc. - pe principiul mai bine înlocuim decât să reparăm.

Am avut un blat de bucătărie care s-a umflat pe dedesubt deasupra mașinii de spălat vase, de la abur - a fost înlocuit într-o dimineață complet (pe toată dimensiunea mobilei) cu unul identic nou-nouț. Iar mașina de spălat încorporată a fost înlocuită o lună mai târziu pe banii lor, pentru că nu mai deschidea compartimentul de detergent în timpul spălării.

Pe lângă cheltuielile de mai sus, un alt cost lunar obligatoriu este dat de asigurarea de sănătate, care funcționează pe principiul francizei: un „premium” lunar, o sumă fixă de minimum trei sute de CHF/adult (150 CHF/copil). În plus, plătești integral fiecare consult medical sau tratament, până ajungi la suma de 2 500 CHF/adult/an (franciza). Nu prea scapi de nicio consultație fără două sute CHF, așa că, dacă ai avut mare nevoie de doctori într-un an și ai atins acest prag de costuri, din acel punct încolo plătești doar zece la sută din toate costurile medicale peste suma maximă. De restul se ocupă asigurarea.

Sumele astea pot varia și, spre exemplu, dacă te știi cu probleme cronice și ai nevoie de tratamente lunare, poți alege să plătești șase sute de CHF lunar și astfel scazi pragul francizei la o mie, două mii de franci sau chiar deloc. Fiecare poate alege modelul cel mai avantajos financiar în funcție de starea personală de sănătate.

Din păcate, în asigurarea medicală obligatorie nu intră și tratamentele dentare, exagerat de scumpe, pentru care există asigurare opțională separată. Pentru copii e obligatorie. Mă rog, asta dacă nu vrei să scoți zece mii de franci din buzunar pentru un aparat dentar. Însă, cu 30 CHF/lună/copil, 70 la sută din costuri sunt acoperite de ei și parcă altfel îți vine să te ocupi de zâmbetul copilului.

Aici te duci la doctor doar dacă și când chiar ai nevoie, și nu, nu chemi ambulanța pentru că ți-a crescut tensiunea. Nu am experimentat personal, dar așa cum am auzit de mai multe ori de la cei din jur, pe lângă faptul că plătești transportul ambulanței, dacă nu e o urgență medicală reală, primești și o amendă frumușică, de câteva mii, să te înveți minte să nu irosești resursele statului. 

Asta se aplică și în cazul poliției într-un accident de mașină ușor: dacă nu te poți înțelege cu respectivul și trebuie să chemi poliția, plătești și tu și el deplasarea echipajului, chiar dacă se dovedește că tu ești nevinovat.

Există o serie de mituri legate de costurile de aici, de care m-am prins abia după ce am prins rădăcini în Geneva. Când m-am mutat, mi-am cumpărat toată mobila din România, pe care am transportat-o aici (trăiască corporația), pentru că am zis că va fi mult mai scump să o cumpăr din noul oraș. Fals! Prețurile la IKEA sunt comparabile cu cele din România, iar electronicele și electrocasnicele sunt mai ieftine decât în țară, pentru ca TVA-ul e doar opt la sută pentru ele. 

Cumpărăturile le făceam în Franța (la 15 minute de casă) o dată pe săptămână, căci „totul e mai ieftin acolo”. Nu e chiar așa, mai ales dacă te uiți la raportul preț-calitate. Carnea e semnificativ mai ieftină, dar dacă alegi găini crescute în aer liber sau văcuțe fericite și nepompate cu antibiotice, ajungi aproape de prețul din Elveția și gustul tot nu e acolo. 

Când aduni bonul de casă, bonul de benzină și nervii pe care ți-i faci în magazine murdare și aglomerate, preferi supermarketul din colț, cu produse proaspete, de super calitate, cu raioane în care totul strălucește și e aranjat la linie, iar vânzătoarea îți recomandă să-ți schimbi alegerea pentru ceva super bun abia băgat la reduceri.

Nu e combinație să ieși să mănânci în oraș, unde un brunch în doi poate ajunge la 60 de franci, dar, pe de altă parte, cam atât te costă și o vizită scurtă la supermarket, pentru o cină vegană și o sticlă de vin. Dacă e să-nveți ceva de-aici, este că alcool bei acasă, pentru că un cocktail poate să te coste și 25 CHF la barul de expați.

Înainte să mă mut cu familia în Geneva, niciunul nu vorbeam franceză, iar fără să cunoști limba, nu prea ai șanse să te integrezi. Sigur, în bula de expați (mare, căci 60 la sută din populația cantonului e formată din străini), te descurci cu engleza la muncă, la școlile private, la restaurantele overpriced sau la ieșirile cu prietenii.

Franceza devine însă necesară în momentul în care ai ceva de rezolvat, nu doar cu instituțiile publice, dar și dacă ai nevoie de Regie (cei care administrează apartamentele în chirie). Dacă ți s-a spart o țeavă sau te-ai hotărât să-ți muți copilul în școala publică și vrei să înțelegi ceva din ce-ți spune profesoara la ședință, așa cum a fost în cazul meu. 

Elvețienii au trei limbi naționale care au prioritate (germană, franceză, italiană), așa că învață foarte târziu engleza în școală și nici tinerii nu o stăpânesc foarte bine. Consensul nescris e că dacă vrei să locuiești aici e responsabilitatea ta să le vorbești limba, nu a lor să te înțeleagă

Elvețienii își respectă și își protejează foarte mult stilul de viață, motiv pentru care nici în ziua de azi nu sunt foarte deschiși la imigranți. Le înțeleg foarte bine utilitatea în economie, dar îi acceptă efectiv doar pe cei care dovedesc că-și doresc să facă parte din societatea lor, cu regulile și limba ei, cu obligațiile și drepturile aferente, cei care contribuie activ la bunăstarea comunității. 

Ca străin, primii prieteni pe care ți-i faci sunt străini ca tine. După cinci ani aici, cred că am doar un amic și câteva cunoștințe care să fie din Elveția, restul sunt toți expați. Viața socială se învârte mult în jurul casei - apéro și cină la tine, game night la mine – sau a ieșirilor în afara orașului: hiking, mers la plajă, vizitat grote, castele, plimbări pe lac. Adevărul e că, dacă vrei, poți fugi în fiecare weekend în alt colțișor de țară (asta sau una vecină), cu mașina sau cu trenul. Asta e o bucurie pe care nu am trăit-o înainte și încă învăț să o descopăr. 

Nu am simțit vreodată ca elvețienii să mă trateze altfel pentru că sunt româncă, poate și pentru că sunt atâția străini și pe nimeni nu interesează de unde vii. E doar ca o curiozitate, să afle mai multe despre partea ta de lume. În schimb, am observat că noi, românii de aici, purtăm un bagaj care ne face să tragem parcă un pic mai tare decât ceilalți. E vorba despre un complex de inferioritate, care trebuie compensat – sentimentul că ți s-a oferit o șansă și trebuie să demonstrezi că o meriți. 

Sunt și momente în care, fără să vrei, te simți un pic mai prejos decât ceilalți, dar din cauza bias-ului tău, nu pentru că ar fi cineva rău intenționat. Ca atunci când spui de unde ești și ți se răspunde entuziasmat că și femeia care face curățenie în casa părinților de 20 de ani e tot româncă, poate o știi, e o bomboană de femeie.

Viața mea după România are multă România în ea. O port cu mine ca pe o ancoră, dar nu o regret. Pentru că fetița mea de opt ani vorbește fluent trei limbi și o învață acum pe a patra, pentru că vânzătoarea de la magazin mă întreabă cum s-au simțit părinții la noi în vizită, pentru că mi-am înmatriculat mașina în zece minute, pentru că pietonii îmi mulțumesc când mă opresc la trecere și pentru că weekendul ăsta ne-am plimbat prin trei țări.