De ce avem nevoie de alte cuvinte pentru „mamă” și „tată”

Dicționarul definește termenul „părinte” ca pe o persoană care e mamă sau tată sau o persoană care are un copil. Cuvântul „mamă” e definit ca „părinte de sex feminin” și „tată” e „părinte de sex masculin”. Din experiența mea, fix așa folosesc majoritatea oamenilor aceste cuvinte, fie că sunt părinți sau nu. Cum a zis Simon Winchester, dicționarele „descriu limbajul așa cum este, și nu cum ar trebui să fie.” Și e clar că limbajul e influențat de sistemul patriarhal în care trăim. 

Din fericire, în timp ce dicționarele suprasimplifică lucrurile prin descrierea majorității, legile devin tot mai complexe și incluzive. Statele democrate tind să actualizeze legislația astfel încât să le acorde același statut și protecție tuturor relațiilor de tip părinte-copil, indiferent de genetică sau gen.

Am mai scris despre certificatele de naștere, de exemplu. În Canada, Australia și multe state americane, certificatele neutre sunt disponibile pentru toate familiile, nu doar pentru cele queer. În Canada și Statele Unite, un certificat de naștere poate conține numele a trei sau mai mulți părinți, iar în Uniunea Europeană, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât recent că toate statele membre trebuie să recunoască părinții cis-queer.

Consecința inevitabilă, pragmatică și progresistă a acestor legi este eliminarea privilegiilor familiei tradiționale, adică ale cuplului cis-hetero căsătorit și ale copilului lor biologic. De obicei, discuțiile pe această temă se concentrează pe familiile LGBTQ+ și tind să fie mai vizibile în campaniile care încearcă să schimbe legile demodate cu privire la familie. Dar, din punct de vedere statistic, părinții cis-het și copiii lor vor constitui mereu majoritatea familiilor non-tradiționale, non-nucleare.

Drepturile familiilor LGBTQ+ și discuțiile pe care acestea le stârnesc despre definiții nu au legătură cu vreun tratament special, ci doar cu egalitatea față de alte familii. Avem nevoie de sisteme noi care să țină cont, în primul rând, de nevoile copiilor, și nu de ale părinților. Asta înseamnă că toți copiii au nevoie ca părinții lor să fie recunoscuți și apreciați de societate. Doar dacă ne vom muta atenția de la drepturile părinților la drepturile copiilor și vom depăși noțiunea învechită de familie tradițională, putem spera să obținem egalitate pentru toate familiile.

De exemplu, cum funcționează pe plan juridic maternitatea și paternitatea pentru numărul tot mai mare de familii create cu ajutorul donatorilor de spermă sau de ovule?

Majoritatea dintre noi nu știm să avem conversații sincere și informate despre familiile create cu ajutorul donatorilor. Chiar dacă avem o astfel de familie. Acum câțiva ani, înainte să-mi concep primul copil cu ajutorul unui donator de spermă, le spuneam altora: „E ca și cum ai folosi sânge sau rinichi de la donatori, nu?” Astăzi, după ce am fost expus la perspectivele mai multor adulți concepuți prin donatori și ale multor familii create cu ajutorul unor donatori și după ce m-am confruntat cu disfuncțiile sistemului birocratic, înțeleg că informațiile despre origine sunt un drept fundamental al oricărei persoane. Și cred că ar fi bine ca persoanele care militează pentru egalitatea familiilor LGBTQ+ și cei care militează pentru drepturile persoanelor concepute prin donatori să se alieze, deși aparent se contrazic cumva, din punct de vedere filosofic și lingvistic.

În spațiile online pentru persoanele concepute prin donatori, am observat o abordare a limbajului aproape fundamentalistă. Dacă e o strategie de supraviețuire – pentru că adulții concepuți prin donatori se simt adesea trădați și sunt supărați pe bună dreptate pe părinții care le-au ascuns asta – pot să înțeleg. Nu-mi pot imagina ceva mai destabilizant decât să fii mințit de oamenii în care ar trebui să poți avea cea mai mare încredere, părinții tăi. Mi se pare rezonabil să vrei să știi cine e mama ta biologică sau tatăl tău biologic și să folosești în această căutare un limbaj tradițional.

Dar ce ne facem cu persoanele queer? De exemplu, eu sunt un tată trans care a devenit tată cu ajutorul unui donator de spermă. Am rămas însărcinat cu această spermă și am născut. Întotdeauna i-am vorbit deschis copilului meu despre faptul că a fost conceput cu ajutorul unui donator de spermă, chiar dinainte să se nască. Avem o grămadă de cărți pe subiect acasă. Îmi voi susține copilul dacă acesta vrea să contacteze persoana care a contribuit la conceperea lui sau vrea să își găsească frații și surorile. Îl voi susține și dacă nu vrea să facă asta. Am căutat deja metode prin care ar putea face asta înainte să împlinească 18 ani, moment în care va putea accesa informațiile despre tatăl lui. O să fac greșeli pe parcurs? Bineînțeles. Se cheamă că sunt mama biologică a copilului meu? În niciun caz.

Fiecare părinte își asumă responsabilitatea să fie cât mai sincer cu copilul lui în legătură cu felul în care acesta a fost conceput, din ziua zero. Sau cel puțin așa ar trebui. Părinții n-ar trebui să le ascundă copiilor informații despre felul în care au fost concepuți și originile lor genetice.

Totuși, statutul meu de persoană queer, o teorie progresistă a identității și definițiile incluzive pentru „mamă”, „tată” și „părinte” mă obligă să nu pot numi persoana care a donat sperma ca să-mi pot concepe copilul „tatăl biologic” al copilului. Și, din câte înțeleg, ezitarea asta încalcă regulile comunității adulților concepuți prin donatori. Pe scurt, mă face pe mine, ca părinte, egoist. Înseamnă că neg felul în care a fost creată familia mea și le iau puterea adulților concepuți prin donatori.

Sper că cei care se află în poziția asta sunt măcar dispuși să îmi asculte punctul de vedere. Nu termenul „biologic” mă deranjează, cât termenul „tată”. Pentru că eu sunt tatăl copilului meu în cel mai adevărat și modern sens. Am acest rol în viața lui, rol care e recunoscut și de legea britanică, și așa mă percep eu ca bărbat trans. Pentru mine, orice persoană care are un rol de părinte și își spune tată e tată. Nu e nevoie de mai mult. Biologia nu are nicio legătură cu asta.

Argumentul „da, dar din punct de vedere biologic...” e la fel ca cel care a fost folosit de-a lungul timpului pentru oprimarea persoanelor queer, în special a persoanelor trans. Dacă am stabilit deja că acest argument e retrograd, exclusiv și periculos pentru persoanele queer, de ce am insista că tații trans sunt, de fapt, mame biologice? 

Da, accept că în formarea relațiilor umane intră în joc termeni ca mamă/tată/părinte. Nu m-aș simți niciodată amenințat de ideea că, într-o zi, copilul meu o să aibă doi tați sau o mamă și un tată, dacă donatorul nostru e o femeie trans. 

Speranța mea e că vom păstra în societate semnificațiile sociale și politice ale termenilor mamă/tată/părinte și vom renunța complet la cele biologice. Așa cum am început să renunțăm la strictețea definițiilor pentru femeie și bărbat, putem îmbunătăți și limbajul referitor la familie. La urma urmei, nu limbajul ne creează pe noi – noi creăm limbajul. Iar limbajul vechi nu ne mai ajută. Nu avem nevoie de ambele definiții, cea de părinte biologic și părinte social. Pentru că diferența asta creează inegalități între familii, pe când toate familiile sunt la fel de importante.

E o femeie mai puțin mamă dacă nu a născut sau dacă a folosit spermă de la un donator? Dacă răspunsul e nu, cum cred și eu din toată inima, atunci ar trebui să renunțăm la dihotomia de mamă biologică și cea care dă naștere. 

De fapt, semnificațiile sociale și politice ale acestor cuvinte sunt cele care contează. Așa că hai să folosim cuvinte diferite când ne referim la lucruri diferite și să nu mai tolerăm sistemele arhaice și opresive care ne-au obligat să simplificăm limbajul în moduri care ne fac rău.