Cum a ajuns un orășel tăcut un simbol al rezistenței palestiniene

În mai 2021, întreaga lume a urmărit cum conflictul de 70 de ani dintre Israel și Palestina a degenerat într-o nouă explozie de violență. Criza s-a concentrat în jurul protestelor palestiniene împotriva evacuării a patru familii din casele lor din Ierusalimul de Est ocupat și a fost inflamată și mai mult de asaltul forțelor israeliene asupra moscheii Al-Aqsa, al treilea cel mai sfânt loc din Islam. Peste 256 de palestinieni și 13 israelieni au murit în următoarele săptămâni.

Doi ani mai târziu, conflictul este din nou în atenția internațională, după ce organizația politică și militară care conduce Gaza, Hamas, a lansat un atac împotriva Israelului, declanșând starea de război. La momentul redactării acestui articol, 3 478 de persoane au fost ucise în Gaza și aproximativ 1 400 în Israel în urma acestui ultim conflict, dar numărul morților crește în fiecare zi.

Mulți s-au străduit să înțeleagă motivațiile din spatele acestei escaladări bruște a violenței. Dar, în ultimii ani, relațiile dintre Israel și teritoriile palestiniene s-au deteriorat rapid. Hamas a numit acest atac recent „Operațiunea Al-Aqsa flood", cu referire la raidurile repetate ale forțelor israeliene asupra moscheii simbolice.

În acest an, coaliția de extremă dreapta care conduce Israelul a intensificat, de asemenea, raidurile în Cisiordania și și-a exprimat în mod clar planurile de a anexa mari părți din Cisiordania, un act ilegal, conform legii internaționale.

Deși țările vecine au pus întotdeauna Palestina în centrul relațiilor lor diplomatice cu Israelul, aceste atitudini se schimbă încet. În 2020, Emiratele Arabe Unite și Bahrain au semnat o serie de acorduri cu Israelul pentru a normaliza relațiile și se crede că Arabia Saudită s-ar putea apropia de un acord similar.

Pe scurt, un număr de palestinieni cred acum că singura modalitate de a-și menține poziția pe teritoriul lor și de a-și revendica dreptul la autodeterminare este prin conflict armat. Experții au avertizat de mult timp că aceste sentimente ar putea duce în curând la o a treia Intifada, dar ofensiva Hamas pare să fi ajuns prima.

De multe ori, oamenilor le este greu să își imagineze cum este cu adevărat situația din teritoriile palestiniene ocupate dincolo de imaginile raidurilor aeriene asupra Gaza. Unul dintre aspectele ocupației israeliene despre care nu se vorbește prea des în mass-media este modul în care comunitățile locale sunt despărțite încet de pământurile lor de către coloniștii israelieni.

Micul oraș Beita, cu o populație de 15.000 de locuitori, situat la 13 kilometri sud de orașul palestinian Nablus, oferă un exemplu al acestui proces de radere. Până în prezent, comunitatea a reușit să își apere pământul, dar situația devine din ce în ce mai tensionată.

În mai 2021, o caravană de coloniști israelieni a instalat în jur de 50 de case cu un etaj printre plantațiile de măslini din apropiere de Beita, plantații de care populația palestiniană locală depinde din punct de vedere economic. Așezarea - care a fost denumită Evyatar - nu fusese aprobată anterior de guvernul israelian și a fost a patra încercare de a construi un avanpost în zonă. De data aceasta, coloniștii au rămas mai mult de o lună, fiind protejați și asistați de soldați israelieni.

Locuitorii din Beita nu au acceptat această acaparare de terenuri, deoarece - dacă așezarea ar fi devenit permanentă - nu ar mai fi putut avea acces la plantațiile lor de măslini. Pe lângă demonstrațiile tradiționale de vineri, care au loc săptămânal în toată Palestina, ei au organizat și proteste zilnice și nocturne, în cadrul cărora oamenii au folosit lasere, anvelope în flăcări și zgomote puternice pentru a-i deranja pe coloniști.

În cele din urmă, modelul Beita a dat unele rezultate: În iunie, coloniștii au ajuns la un acord cu guvernul israelian și au plecat. Dar acordul prevedea, de asemenea, că zona va fi transformată într-o bază militară și o școală religioasă și lăsa deschisă posibilitatea ca ei să se întoarcă într-o zi. Casele cu un etaj, acum goale, sunt încă în picioare.

Acest succes parțial i-a costat mult pe locuitorii din Beita. Protestele au fost reprimate cu brutalitate de forțele israeliene care au ucis nouă persoane, inclusiv un activist proeminent, și au rănit mii de oameni. De asemenea, peste 150 de rezidenți și-au văzut revocate permisele de muncă în Israel, potrivit unei declarații date de adjunctul șefului consiliului din Beita către B'Tselem, un ONG pentru drepturile omului cu sediul la Ierusalim.

În octombrie 2021, localnicii au putut în sfârșit să se întoarcă la plantațiile lor de măslini pentru recoltă. Dar lupta nu s-a încheiat: La începutul lunii februarie 2022, justiția israeliană a autorizat efectiv întoarcerea coloniștilor. În 2023, Beita și zona înconjurătoare au fost atacate de coloniști și de armata israeliană. În august, The Times of Israel a prezentat imagini care păreau să arate soldații împușcând în ceafă un sătean neînarmat. 

Sakir Khader este un documentarist olandezo-palestinian cu rădăcini în Beita. Străbunicii săi au locuit acolo și are rude în toată zona. Tatăl lui Khader locuiește în Țările de Jos încă de când era copil, dar tot călătoreau în Palestina în fiecare an pentru a-și vedea familia. Între iunie și noiembrie 2021, Khader a făcut două călătorii în Beita pentru a documenta viața în acest oraș care era acum un simbol al rezistenței sfidătoare.

Documentarul care a rezultat, The Resistance of Beita - disponibil doar în limba olandeză - arată acest contrast în scenele de început care prezintă moartea unui tânăr protestatar, la care Khader a asistat vara trecută. „Cu câteva momente înainte, stăteam cu el pe o stâncă, sub un copac", povestește Khader pentru VICE. „Primul glonț m-a ratat la un fir de păr."

În acea zi, Khader spune că s-a adăpostit în spatele unui rezervor de apă, când a auzit alte două focuri de armă după primul. „Cel de-al treilea a sunat foarte sec - bam, i-a trecut prin cap", spune el. „Știam cine a fost, dar nu eram sigur. Era o gloată uriașă și totul era plin de sânge. Dar apoi am auzit că era chiar el... Am stat acolo plângând o vreme; eram copleșit de emoții. Dar apoi te ridici din nou și continui să filmezi."

Deși a crescut în Olanda, Khader nu este străin de violența militară israeliană. „Aveam zece sau 11 ani când Kosay, nepotul și cel mai bun prieten al meu, a fost împușcat", spune el. Incidentul a avut loc în Nablus, în aprilie 2002, în timpul celei de-a doua Intifada. „S-a dus în grădină să se uite la soldați printr-o gaură în perete și a primit două gloanțe în inimă." Kosay avea 11 ani.

După câteva săptămâni de proteste în vara anului 2021, povestea despre Beita a ajuns la știrile internaționale. Poate că mass-media a fost interesată de imaginile izbitoare ale nesupunerii civile palestiniene, imagini pe care „le cunoaștem" și care „există de zeci de ani", speculează Khader. Dar el a vrut să spună o poveste diferită. Filmul său se concentrează pe ideea de existență ca rezistență, dar și pe ritmurile zilnice ale satului, așa cum sunt ele punctate de recolta anuală de măsline și perturbate de sosirea coloniștilor.

Ceea ce se întâmplă în Beita nu este un caz izolat. Așezările israeliene sunt comunități civile construite pe teritorii recunoscute la nivel internațional ca fiind palestiniene și ocupate în prezent de trupele israeliene. De aceea, ele sunt ilegale, conform legii internaționale.

Numărul lor depinde de modul în care le definești, dar, potrivit B'Tselem, există în prezent aproximativ 280 de astfel de așezări populate de aproximativ 440 de mii de persoane în total. În 2023, tendința de extindere a coloniilor israeliene a continuat, cu 6.300 de noi unități de locuit construite în Cisiordania ocupată și 3.580 în Ierusalimul de Est.

Printre coloniști este comună convingerea că toată zona cunoscută geografic ca Palestina aparține evreilor israelieni din motive istorice și religioase. Multe dintre aceste comunități, inclusiv Evyatar, au fost construite fără autorizație guvernamentală. Dar statul le garantează în continuare securitatea prin intermediul armatei și le permite să se alăture rețelei electrice și conductelor de apă israeliene, printre alte beneficii.

Împrăștiate în Cisiordania, aceste așezări servesc, de asemenea, unor scopuri politice multiple. În primul rând, ele legitimează prezența militară israeliană pe teritoriul palestinian. De asemenea, ele fac practic imposibilă imaginarea unui stat palestinian, deoarece sute de mii de evrei israelieni ar trebui să fie scoși cu forța din casele lor de facto pentru ca acest lucru să se întâmple. În cele din urmă, ele mențin comunitățile palestiniene existente separate unele de altele, deoarece coloniile israeliene și drumurile care le conectează pot fi folosite doar de israelieni sau de străini.

Preluarea constantă a unor mici parcele de pământ de către coloniști este agravată de alte politici de stat, care fac ca viața palestinienilor să fie din ce în ce mai fragilă și mai fragmentată. Printre acestea se numără: desemnarea zonelor palestiniene drept rezervații naturale; refuzul de a acorda autorizații rezidenților locali pentru construirea de case, fântâni și spitale, precum și demolarea structurilor existente; și protejarea coloniștilor care recurg la violență împotriva palestinienilor, în timp ce îi încarcerează pe cei care protestează.

De aceea, unii analiști au ajuns să definească ocupația israeliană din Cisiordania ca fiind o formă de colonialism de colonizare. Anul acesta s-a înregistrat o creștere bruscă a violenței coloniștilor, spre indiferența guvernului israelian. Potrivit cifrelor raportate la ONU, peste 1.100 de palestinieni au fost îndepărtați de pe pământurile lor numai în ultimul an. Relocarea oamenilor împotriva voinței lor ar putea fi calificată drept transfer cu forța, au avertizat oficialii ONU, ceea ce reprezintă o crimă împotriva umanității.

Între timp, palestinienii din Beita încearcă să-și trăiască viața cât se poate de normal. Ambulanța care transporta corpul protestatarului pe care Khader l-a văzut ucis în acea zi din iunie s-a întâmplat să se intersecteze cu un alai de nuntă. „Nu au claxonat și au oprit muzica, din respect", spune el. „Acei oameni demonstrează într-o vineri, iar apoi sâmbătă sunt la o nuntă. Ei îngroapă pe cineva într-o zi de luni, jelesc timp de trei zile și apoi altcineva se căsătorește. Fiecare casă a pierdut pe cineva. Doare atât de mult, dar aceasta este realitatea palestiniană".

Situația nu dă semne de îmbunătățire, deoarece atât coloniile israeliene, cât și satele palestiniene continuă să crească, în timp ce spațiul și resursele pe care le împart rămân aceleași.

Khader nu a crescut în realitatea asta, așa că decizia de a prezenta povești palestiniene a fost complicată pentru el. El spune că a amânat-o o vreme: Nu se simțea pregătit și nici nu a vrut să se limiteze la a regiza doar filme despre tragediile din țara natală a familiei sale.

Dar, cu timpul, a înțeles de ce a simțit nevoia să facă aceste filme. „Nu pot să eliberez Palestina, nici cu o mie de filme, nici cu un milion", spune el. „Ceea ce contează pentru mine este că am captat această parte a istoriei. Vreau să creez conștientizare: Acest eveniment este acum fixat în piatră, este în arhive".

Khader a declarat că documentarul său a fost acuzat că prezintă o versiune unilaterală și antisemită a poveștii. El consideră că este la latitudinea spectatorului să decidă. „Tot ce am vrut a fost să spun poveștile din interior, de la oameni care îmi sunt apropiați", spune el.

Această combinație între politic și intim transpare pe tot parcursul filmului, până la ultimele scene, când Khader călătorește la malul mării împreună cu prietenii săi, ca aceștia să vadă litoralul pentru prima dată în viața lor. Palestinienilor nu li se permite să se deplaseze liber în afara Cisiordaniei - ei trebuie să solicite mai întâi permise, care durează mult timp și sunt adesea refuzate în mod arbitrar.

Khader și prietenii săi au decis să se strecoare printr-o deschizătură în bariera israeliană din Cisiordania, un zid care separă cele două teritorii. Era miezul nopții și riscau foarte mult să fie prinși sau chiar împușcați. „Dar marea este, bineînțeles, unul dintre aceste lucruri", spune Khader. Este un simbol al libertății, al visului unui viitor mai bun pentru toți palestinienii. Khader nu o spune cu voce tare, dar expresiile de pe fețele prietenilor săi din film vorbesc de la sine.

Mai jos ai mai multe fotografii făcute de Khader:

Articolul a apărut inițial în VICE Țările de Jos.