Cum a ajuns „fetiș” violența din fotbalul românesc prin bătăi de stradă și groază

14 februarie 2022. În timp ce juma de țară își spărgea banii prin magazine și restaurante ca să-și arate iubirea față de capitalismul de consum, la Craiova avea loc un nou episod dintr-o poveste din care dragostea s-a sustras înfricoșată.

Seara, pe stadionul „Ion Oblemenco”, s-a jucat meciul dintre Universitatea Craiova și Fotbal Club Universitatea Craiova. Și nu, nu e nicio greșeală, ci doar rezultatul a peste 30 de ani de privatizare de cluburilor românești care a produs efecte dintre cele mai aberante. Realitățile astea se resimt puternic în tribune. 

Suporterii din Craiova s-au împărțit după cele două echipe, iar ura dintre tabere a atins un nivel de neimaginat acum nu foarte mulți ani când cu toții susțineau, practic, aceeași echipă. Chiar înainte de meci așteptam împreună cu Laurențiu, sunetistul de la podcastul Cel mai frumos joc, galeria lui FCU care venea spre stadion, ca să înregistrăm atmosfera de pe stradă. Pe măsură ce se apropia, încercând să găsim o poziție cât mai bună, un cameraman de la ceva televiziune, nimerit întâmplător lângă noi, a simțit nevoia să ne avertizeze: „Aveți grijă, nu vă apropiați prea tare, că sunt băuți și drogați!”

Replica lui rezumă perfect felul în care s-a construit subiectul violenței pe stadioanele românești: fără nuanțe, cu rare aprofundări ale subiectului subiectul sau analizeze care să problematizeze fenomenul.

Probabil te-ai lovit de genul ăsta de imagine terifiantă pentru mulți a unor grupuri compacte de suporteri în drum spre stadioane. Ea a apărut constant în știrile sportive care i-au speculat potențialul senzaționalist. O să-ți spun de la început părerea mea: România nu suferă prea tare de violență pe stadioane, chiar dacă pe la știri apar tot felul de bombe de titluri sau imagini. Suferim mai degrabă de o violență a portretizării fără nuanțe care a simplificat masiv realitățile.

Imaginea asta e constantă în ultimii 30 de ani prin media sportivă de la noi.

Cititorul, ascultătorul sau telespectatorul primește doza „senzație” care mai trage un pic de audiențe. Evocările apar chiar și când nu se întâmplă nimic, spațiul fiind umplut cu retrospective. „Cele mai șocante 10 episoade cu huliganii României: de la «Poștașul» (un fan al Craiovei care în 2004 a aruncat un fular în fața unui jucător plecat la Dinamo – n.r.) la «Tweety» (un suporter stelist care, în 2007, a lovit cu lanțul peste picioare un cameraman; a mai fost poreclit prin ziare: «Bestia cu lanțul» – n.r.) și «Drogatul din Ploiești» (un tip care a intrat în teren și l-a lovit cu pumnul pe un jucător al Stelei, în 2011 – n.r.)”, cum rememora GSP, în vara lui 2019, istoria huliganismului local.

Formularea a devenit un fel de tradiție.

A fost folosită, de exemplu, și de Sport.ro care, cu opt ani mai devreme, înșira aceleași patru momente din peste 20 de ani de fotbal postcomunist: „Tweety, Postasul, invadatorul in slapi si acum DROGATUL! Cele mai SOCANTE momente provocate de fani in Romania!” – literele cu majuscule au fost colorate în roșu. Mai mult, într-un fin demers de psihologie colectivă, autorul materialului concluziona încă din subtitlu că: „Drogatul de la Ploiesti a reusit ce si-au propus si alti ultrasi in trecut pe stadioanele din Romania: sa loveaca un jucator cu toata puterea!” 

Genul ăsta de materiale a dezvoltat o limbă de lemn prin formulări repetate obsesiv. Timișoara, de exemplu, nu putea să scape de asocierea cu Revoluția, instrumentalizată patetic în unele materiale de presă. De exemplu, în 2020, când suporterii lui Poli au aprins torțe și au bubuit niște petarde pentru a sărbători aniversarea clubului, un ziar local anunța că zgomotul i-a deranjat pe niște vecini care au chemat poliția. O știre foarte relevantă, mai ales ambalată într-o formulare de impact ca următoarea: „Spectacolul de foc si fum, exploziile petardelor si strigatele de bucurie ale participantilor, i-au speriat pe riverani, care au sunat la 112 pentru a anunta ca e posibil sa fi izbucnit o noua revolutie.”

Când specificul local lasă de dorit, merg și formulările mai generale. Una dintre ele este „războiul total” la care participă, de exemplu, niște suporteri ai Stelei în 2019, împreună cu niște ultrași de la NEC Nijmegen (există o înfrățire între unele brigăzi din cele două galerii). Nu este singurul război total al ultrașilor Stelei.

În 2009, Libertatea anunța, sub un titlu similar, contestarea lui Gigi Becali de către o parte dintre brigăzile de pe Ghencea. Cu un an mai devreme Jurnalul Național prezenta o poveste din „tramvaiul groazei”, adică un 41 în care mai mulți suporteri neidentificați au luat la bătaie la întâmplare pe oricine purta însemnele Stelei. Știrea se bazează pe mărturia unui singur om și, cumva ironic, susține încă din prima propoziție că incidentul a fost negat de Poliție, Jandarmerie și RATB. 

Tot așa, la Brașov, în 2011, conform Sport.ro, a avut loc un „MĂCEL” care a îngrozit orașul, adică 25 de dinamoviști ar fi fost atacați de 40 de steliști prin centrul orașului, înaintea finalei Cupei României. Informația nu era susținută de un număr de răniți sau persoane afectate, ci doar de o declarație a lui Dumitru Dragomir (președintele LPF din perioada aia), care ar fi avut dreptate când a declarat: „Atenție, va fi măcel! Nu s-a tăiat în carne vie vizavi de șefii de galerii.”

Probabil singurul moment aproape de așa ceva a fost în 2006, la un Dinamo – Steaua. Doar că acolo un potențial măcel ar fi fost cauzat mai degrabă de jandarmerie care a bătut la întâmplare suporterii steliști pe străzile din jurul stadionului. S-a dat cu gaze, s-a intrat cu caii în mulțime, s-au rupt mâini și s-au spart capete. Jandarmeria și-a făcut de cap, iar cel mai clar argument că nu a fost o simplă intervenție împotriva unor suporteri recalcitranți e că și-au luat-o și oameni care nu erau ultrași. Printre ei și Vlad de la ZOB care a povestit că a încasat-o destul de rău.

În tot acest context, în caz că voiai să știi de cine să te ferești, te ajută Libertatea care, în 2006, titra că Dinamo și Steaua au cei mai violenți fani. Concluzia a apărut ca urmare a semnalelor de alarmă trase de sociologii care cred că „fanii împing câteodată prea departe iubirea pentru echipa lor favorită”, adică fix genul de afirmații pe care nu ai să le găsești niciodată într-un studiu sociologic serios. 

În exemplul de acum afirmația era susținută și de psihologi care „cred că fanii dinamoviști și steliști sunt pur și simplu mai prost-crescuți decât restul galeriilor din țară”. După atâta sociologie care spune cât să iubești o echipă și psihologie care te repară de proastă creștere, pentru autorii articolului peisajul suporterismului românesc e clar: „Declaratiile fanilor consemnate in studiu nu fac decat sa completeze imaginea suporterului inrait, a fanului gata sa moara pentru echipa, gcu gaboru T de gat h.”

Genul ăsta de abordări au fost la putere în știrile sportive începând cu jumătatea anilor 2000. Pentru mine, ca suporter, devenise deja agasant când le mai povesteam oamenilor cu ce îmi omor timpul în weekenduri și trebuia să le clarific că nu măcelăream cetățeni, nu băteam jucători și nici nu muream cu gaborii de gât.

Okay, țin cu o echipă mică, iar galeria noastră nu a avut niciodată puterea să facă cine știe ce prostii, dar imaginea suporterului „măcelar” se răsfrângea asupra tuturor. Și garantez că nici suporterii altor echipe pe care i-am cunoscut nu aveau pasiuni din astea.

Sigur, violența există. Stadionul și împrejurimile sale au fost mereu locul în care au apărut și incidente. Ar fi cam greu ca tribunele și peluzele să adune doar pacifiști în contextul în care violența îmbibă societatea românească în cam toate cotloanele sale. Doar că modul în care incidentele de pe stadioane au fost portretizate de unele entități de presă a creat o imagine tot mai disproporționată și extrem de simplificată a fenomenului. 

Subiectul a fost descoperit însă, treptat, de presa locală, chiar dacă în primii ani de după căderea comunismului mărturiile nu aveau neapărat estetica senzaționalistă care s-a accentuat la jumătatea anilor 2000.

Am descoperit întâmplător subiectul în Gazeta Sporturilor a anilor '90, documentând arhiva ziarului pentru o cercetare pe alt subiect. Subiectul violenței pe stadioane a apărut aproape instant în paginile presei libere, imediat după Revoluție și a căpătat rapid un ton moralizator care leagă noua libertate de un desfrâu moral tot mai greu controlat. Pentru mine a fost oarecum fascinant să descopăr discursurile astea încă din primele luni ale lui 1990.

Imaginea mea despre primii doi–trei ani ai capitalismului local îmi spunea că oamenii încă sperau la bine, că tranziția încă nu își făcuse de cap cu viețile lor și că percepțiile legate de degradarea morală a societății au început să se amplifice mai degrabă pe la jumătatea decadei, în perioada băiețașilor de cartier, a coagulării marilor galerii și a dezindustrializării pe steroizi. Încă o dată, fotbalul pare că a oferit o avanpremieră a ceea ce urma.

Am selectat câteva materiale care exemplifică bine tonul de la începuturi, ca să înțelegi cum am ajuns la senzaționalismul de mai târziu.

La trei luni după împușcarea cuplului Ceaușescu, pe 26 martie 1990, Ion Cupen vorbea deja într-un editorial despre incidentele dintre suporterii celor de la Partizan Belgrad, poliția română și fanii lui Dinamo, la un meci din Cupa Cupelor. Din material pare că sârbii au aprins niște torțe pe care le-au aruncat pe pista de atletism a stadionului, iar câțiva autohtoni au sărit la scandal. Nimic major, ceea ce nu l-a împiedicat însă pe autor să vorbească despre o stafie a violenței care „plutea deasupra stadionului”.

Vinovați nu erau câțiva indivizi, ci un sistem întreg aflat în criză de valori. Cupen o spune clar: „Pe canalele democrației poate aluneca, nu o dată, și zgura societății, cadrul pestriț al fotbalului fiind în acest sens o scenă preferată”.

Soluția propusă este fantastică: și mai multă violență, legitimă din perspectiva lui dacă vine din partea poliției. 

Cu un aer aproape nostalgic după puterea instituțiilor de forță ale anilor ‘80 el se întreabă retoric pe finalul editorialului: „Unde sunt brigăzile de șoc, cu căști și scuturi, care până mai ieri se constituiau într-un decor necesar cu prilejul meciurilor de anvergură?” Da, that escaladated quickly. De la ceva pirotehnie și câțiva bătăuși la brigăzi de șoc care să domine stadioanele e, totuși, o flexare destul de serioasă.

Câteva luni mai târziu, la Pitești, amatorii intervențiilor în forță ale poliției puteau fi mulțumiți. 

La un meci al lui FC Argeș contra Rapidului au avut loc, probabil, cele mai violente incidente legate de fotbal din acei ani. Sorin Satmari, în Gazeta Sporturilor, îi blama exclusiv pe suporterii rapidiști pentru provocările apărute după câteva decizii controversate ale arbitrilor. 

Reportajul era susținut de comunicatul poliției care învinuia bucureștenii pentru tulburarea ordinii publice și agresivitatea la adresa cetățenilor din stadion și de pe străzi care a necesitat intervenția trupelor speciale și a unui elicopter. Autorul nu s-a obosit să afle și cealaltă perspectivă. Probabil ar fi descoperit că, vina pentru incidente e, de fapt, mult mai difuză.

Am explorat momentul și într-un episod al podcastului Cel mai frumos joc ocazie cu care am aflat că rapidiștii care au fost la meci își amintesc cum crainicul stadionului incita publicul local să aibă grijă la „golanii din Piața Universității care terorizau orașul încă de dimineață” sau de gazde care aruncau cu tot felul de obiecte înspre peluza rapidistă.

O zi mai târziu jurnalistul a revenit la Pitești pentru un tur al distrugerilor care a fost încheiat cu o vizită la secția de poliție unde erau arestați câțiva rapidiști care au apărut la gazetă cu nume, poză și o minimă declarație de autoînvinovățire. Încă o dată, nimic despre contextul mai larg care a dus la escaladarea incidentelor.

Peste încă o zi, același autor a încercat o nuanțare și a criticat, în sfârșit, și organizarea gazdelor. Totuși, rolul poliției a rămas, încă o dată, nechestionat. Ziaristul i-a luat un interviu șefului poliției județului Argeș care, printre altele, a pasat responsabilitatea intervenției în forță de la subaternii lui la niște ostași ai Ministerului de Interne, dar și pe „eșantionul social al celor reținuți: foarte mulți dintre ei neavând servicii, destui cu antecedente penale (de remarcat că nici unul nu este încadrat la CFR sau în întreprinderi grivițene, ceea ce subliniază o dată în plus că adevărații rapidiști nu s-au aflat printre turbulenți)”.

Din nou, „zgura societății” lovea civilizația, iar degradarea morală a unor indivizi era subliniată prin pretinsa lene și infracționalitate care au fost servite constant în ultimii 30 de ani pentru delegitimarea unor probleme sociale grave mai generale.

Pe finalul lui 1990, Poli Timișoara joacă în deplasare la FC Bihor, meci la care apare pe gard un banner pe care scrie Comando-Poli care, conform lui Stelian Trandafirescu, reporter la Gazeta Sporturilor, reprezintă un grup de huligani vinovat că a aprins mai multe petarde de-a lungul celor două reprize. Evident, asta te discreditează complet ca suporter, autorul scârbit recunoscând că la un moment dat „mi-am zis: nu este asta frumoasa galerie a lui Poli, fidelii ei suporteri au rămas acasă”. 

Trec peste faptul că e relativ disonant să consideri că suporterii adevărați stau acasă, iar ăia „falși” bat drumurile țării prin deplasări, dar următoarele cuvinte nu-s de ignorat: „Cineva mi-a șoptit că se aștepta la astfel de acte nesăbuite, din moment ce mai mulți din incriminata galerie și-au… aburit capetele la restaurantul Transilvania”. „Zgura” trebuia să fie și alcoolizată pentru a marca noi pași ai degradării morale de care oamenii ăia se făceau vinovați.

Tot violența dă și titlul unui interviu realizat în 1991 cu Jean Pădureanu, deși subiectul ocupă un spațiu marginal într-o discuție despre reușitele Gloriei Bistrița, clubul patronat de interlocutor. Dacă nu știi cine e personajul, este relevant să știi că microbiștii și-l mai amintesc drept Lordul sau Contele Blatula, șef peste Cooperativă, o organizație informală a mai multor cluburi care trânteau meciuri – în emisiunea Replay au fost adunat mai multe momente fascinante din perioada de glorie a Cooperativei.

În introducerea interviului de care ziceam, el a fost caracterizat drept un președinte de club „pentru minte, inimă și fotbal”. Poziția lui Pădureanu pe subiectul violențelor din tribune a fost neașteptat de nuanțată. A blamat și o parte a conducătorilor fotbalului care își incitau publicul pentru a speria arbitrii sau jucătorii adverși. Totuși, a speculat atenția tot mai mare pe care subiectul o căpăta și așa am aflat de la Lord că violența de pe stadioane era cel mai nociv fenomen al fotbalului românesc din zilele alea.

Nimic despre aranjamente, transferuri făcute în detrimentul cluburilor sau starea infectă a infrastructurii. Grija principală, pentru el, era că „nu ai garanția că te întorci teafăr de la meciuri”, deși, garantez, riscai mai degrabă să-ți crape inima vreun arbitru corupt, decât capul un suporter advers.

Subiectul era și este însă ofertant când te ajută să maschezi mizeriile mult mai maligne pe care le faci împreună cu gașca ta de speculanți ai privatizării fotbalului românesc.

Este interesantă și evoluția titlurilor, și cum autorii descopereau senzaționalismul în încercarea de a capta cititorii săturați de formulările lemnoase din anii ceaușismului. Am adunat câteva exemple reprezentative care, puse cap la cap, dau o perspectivă destul de clară a evoluției.

O poză de pe fostul „Lia Manoliu” care arată câteva gradene distruse apare sub titlul: „Aici au trecut… vandalii!” Un alt autor consideră suporterii principala problemă a fotbalulului: „Ferește-ne, Doamne, de… suporterii noștri!” este titlul unui material care descrie niște incidente de la un meci al Brașovului.

La Bacău a avut loc o „Violență de nedescris sub influența alcoolului”, fenomen generalizat după ce realizăm că „Violența pe stadioane (este) o modă «ultimul strigăt»; dar un strigăt de durere. Norul violenței nu trebuie să întunece bucuria jocului”, așa cum ne spunea Sorin Satmari, autorul materialelor despre problemele rapidiștilor de la Pitești. 

Pe la jumătatea anilor ‘90 problemele încep să fie titrate mult mai sintetic, prin formule care par inspirate din romanele lui Sven Hassel: „Asaltul Huliganilor”, „Vandalii” sau „Huliganii Dinamo”.

Printre lucrurile șocante pe care cititorii presei sportive le mai descopereau pe stadioane era și un limbaj care, deși a existat mereu în tribune, a creat noi pudibonderii când a fost adoptat de galeriile care cântau tot mai organizat. Genul ăsta de subiecte a murit destul de repede.

Înjurăturile erau destul de acceptate de către publicul larg, ceea ce îi făcea pe oameni mai puțin scandalizabili. Totuși, Stelian Trandafirescu, reporterul supărat anterior de petardele timișorenilor, a încercat să atragă atenția asupra limbajului necuviincios de pe stadioanele Bucureștiului. „Opriți sonorul porno!” cere el la finalul lui 1996, într-un puseu jenant de elitism care acuza rimele deocheate aduse în tribună de „scursurile cartierelor, mulți slinoși, cu cercei în urechi, care au infectat și mai rău atmosfera meciului” (dădea exemplul unui Steaua – Craiova).

Grozăvia era cu atât mai nasoală cu cât „poeților” nu le pasă „că în teren se joacă sau că în tribune se mai află copiii și soțiile noastre și ale jucătorilor, prietenele fotbalului. Ca să nu mai amintesc că mascările (scrise, ici-colo și în stațiile de metrou!) penetrează uneori și în casele iubitorilor de fotbal, prin undele radio, alteori și prin coloana sonoră a televiziunii.” 

Calitatea auditivă a vieții bucureșteanului anilor ‘90 era profund afectată de „un sugi pula și cu curul și cu gura” scandat la degajările portarului advers sau la un „muie Steaua” strigat de oltenii veniți în deplasare în capitală.

Genul ăsta de comentariu e elocvent mai degrabă pentru a capacitatea de a gestiona relația cu realitatea celor mulți a unora care scriau la ziar, decât pentru problemele sociale reale pe care le trăiau stadioanele perioadei respective.

Oamenii educați și citiți sub controlul autoritar al anilor ‘80, speriați de o cultură a maselor care se dezvolta pe stadioane, prin muzică sau pe zidurile orașului, se simțeau tot mai amenințați. Drept urmare cereau protecția instituțiilor, prin cenzură.

În același material Trandafirescu solicita Federației „să taie în carne vie”, să interzică astfel de manifestări pe stadioane. Asta venea în completarea celor care visau sancționarea dură pentru niște mesaje scrise pe pereți sau interzicerea pieselor hip-hop care deveneau tot mai populare. Toate porneau din același loc.

După cum spunea Eugenia Vodă în interviul legendar cu Tataee: „nu avem tabuuri, doar atât că nu folosim cuvintele p puncte puncte, f puncte puncte, cuvinte care abundă în cântecele dumneavoastră, dar nu numai în cântece, ci și pe străzile Bucureștiului.” Democrația e complicată când face loc „zgurii” în spațiul public.

Imaginea asta a stadionului violent care atrăgea „scursurile” societății a dominat ani buni opinia publică. Probabil că s-a mai diminuat în ultimul deceniu doar pentru că fotbalul nostru este distrus și nu mai atrage oameni, dar ea a monopolizat o bună perioadă percepțiile unora dintre noi.

Bunicii mei, de exemplu, mi-au criticat de multe ori în copilărie și adolescență pasiunea cu care mergeam la meciuri. „Ce să cauți acolo? Doar golanii și derbedeii merg pe stadioane” era o replică care mi se servea constant.

Astfel de generalizări formate prin asocierea violenței cu un soi de lipsă de repere morale ale unor indivizi dezumanizați și senzaționalizarea fenomenului au dus la deformarea profundă a unei realități mult mai complexe. S-a vorbit mult mai rar despre intervențiile deficitare ale Jandarmeriei, despre responsabilitatea cluburilor sau sistemele de securitate deficitare ale unor hârburi de stadioane în care patronii nu investeau nici o resursă pe motiv că nu le aducea vreun câștig direct.