Lumea fabuloasă a înjurăturilor românești de care s-au minunat până și străinii

„Limba noastră-i o comoară” a zis poetul Alexei Mateevici în urmă cu mai bine de un secol. Așa că-i frumos să te bucuri de ea în totalitate, inclusiv prin înjurăturile din ea. Nu zic să le folosești non-stop, eventual ca semn de punctuație, ci să le știi, dar mai ales să le înțelegi originea. Uite c-ai nimerit bine, că fix ăsta e subiectul pe care îl vei descoperi în continuare.

Odată cu podcastul Istoria României mi-am explorat curiozitatea pentru poveștile incredibile, dar reale ale istoriei. În cazul subiectului de față, pe care l-am explorat și în episodul 23b „Latina vulgară, vulgară”, cred că limba unui popor se poate înțelege cel mai bine la nivelul necenzurat, la nivelul de jos. Acolo găsești autenticitatea limbii. 

În secolul al XIX-lea, limba română a împrumutat cuvinte franceze și italienești, care s-au adăugat peste cele latine organice. O să spui că oricum fondul latin s-ar fi readus atunci prin intelectualii vremii și că fără acest nou val de latinizare limba română nu ar fi semănat cu latina deloc. Asta e fals. Și ce mod mai bun de a demonstra asta decât un studiu de caz al vorbirii celor care n-au avut bani de facultate la Paris?

Consideră-te avertizat, pentru că urmează cuvinte explicite. Dacă ai curajul să treci peste șocul inițial, promit că o să afli lucruri interesante. 

Am stabilit așadar că nu intelectualii secolului al XIX-lea au adus pula în limba română, dar atunci cine? Latina obscenă, diferită de latina vulgară prin scopul ei, nu e prea documentată în literatura clasică și se poate înțelege ușor de ce. Însă romanii erau mari fani ai graffiti-ului, așa că zidurile lor erau deseori pline de epigrame, jigniri, trimiteri și amabilități obscene. Unii poeți, de exemplu Martial și Catullus, nu s-au ținut departe de cuvinte obscene, iar Cicero a făcut chiar o clasificare a lor. Stai, cum? Cine? 

După ce prietenul său, Lucius Papirius Paetus, a folosit cuvântul „mentula” într-una dintre scrisorile sale, Cicero l-a felicitat pentru limbajul franc, dar a ținut să spună că preferă să nu folosească astfel de termeni. După care, prin aluzii, și-a spus părerea despre cuvintele pe care le consideră obscene: culus (cur), mentula (penis), cunnus (vulvă), landica (clitoris), colei (testicule). 

Ca să vezi cum a ajuns mentula în zilele noastre, o să aduc în discuție teoria lui Dan Alexe. Îmi pare rău că te dezamăgesc, dar se pare că obiceiul de a „freca menta” nu provine de la un ritual de frecat mesele cu mentă ca să miroasă mai frumos în timpul ospețelor – un astfel de obicei nu există. „Menta” respectivă vine, de fapt, de la mentula. Astfel, celebra expresie capătă mai mult sens cu înțelesuri ca: a pierde vremea, a face lucruri inutile sau a te plictisi. Toate astea duc mai degrabă la frecarea organelor genitale decât la plantele frumos mirositoare. 

Alte cuvinte latine care descriu penisul sunt „verpa” sau, mai rar, „muto”. În mod surprinzător, „penis”, la fel ca astăzi, nu este considerat obscen. Chiar Cicero se plânge, în scrisorile lui, că acest cuvânt însemna „coadă”, dar a fost sexualizat prin eufemisme repetate. Practic, s-a vorbit de atâtea ori de „coada din față”, încât semantica s-a schimbat. 

Limbile romanice s-au adaptat fiecare cum a putut, iar majoritatea cuvintelor care descriu organul sexual masculin sunt derivate din mentula sau verpa. Chiar și în română un arhaism folosit este cel de „vargă”. 

Cum am ajuns să vorbim însă despre pulă, iar spaniolii despre polla, care e cuvântul latin pentru găină? Cam jumătate dintre țările europene echivalează cuvântul pentru găină sau cocoș cu cel pentru penis. Chiar și englezii folosesc „cock”. 

Italienii au „coglioni”, francezii au „coullions”, iar spaniolii „cojones”, pe care sigur îl știi din filmele cu sud-americani, și pentru că s-a transferat acum și în limba engleză ca împrumut. Toate vin din latinescul „colei” sau „coleones” și te-ai prins deja ce înseamnă. Un traseu similar a avut și cuvântul „culus” (anus), care s-a transformat în „culo”, „cul” și românescul  „cur”. 

Cu organele sexuale feminine lucrurile stau chiar mai interesant. În vreme ce „cunnus”, vulva unei femei, nu a dat un cuvânt românesc, francezii și spaniolii pot jigni destul de eficient prin „con” și respectiv „coño”. Apropo, cuvântul „vulva” desemnează în latină uterul și nu organele externe, așa cum e interpretarea în prezent. Cât despre „vagin”, e tot un termen latin, care înseamnă teacă. 

Cum rămâne însă cu „landicam”, cuvântul latin pentru clitoris? În Perugia, arheologii au găsit mesajul „Peto landicam Fulviae”, adică „Îi caut clitorisul Fulviei”. În cazul acestui cuvânt, limba română a fost singura care l-a păstrat. Forma obscenă de „lindic” descrie clitorisul în popor și astăzi.

Actul sexual se numește pe latină, în mod absolut predictibil, „futuere”. Dar latinii îl foloseau într-un mod foarte literal și vesel. De exemplu, o femeie din Pompei a scrijelit pe un bordel „fututa sum hic”, adică „am fost futută aici”. După cum ți-ai dat seama, cuvântul a fost preluat în limba română, dar și în majoritatea limbilor romanice. 

Nici la „cacare” nu mai are sens să-ți spun ce-nseamnă. Însă un lucru interesant de aflat ar fi cum s-a păstrat cuvântul „merda”, adică fecale. Ai fi tentat să spui că a rămas doar la  francezi, în celebrul lor „merde”, sau în „mierda” spaniolilor. Totuși, în română, „a dezmierda” înseamnă, la origine, a șterge fundul unui copil mic sau bebeluș. Datorită gentileții acestui gest, el a devenit cu timpul sinonim cu mângâierea. 

Cam astea ar fi obscenitățile rămase de la strămoșii noștri, romanii. Dar nu pot fi ignorate influențele slave, care ne-au dat alte cuvinte frumoase, precum pizda. Dacă ești cu adevărat interesat de originea cuvintelor pe care le folosesc șoferii în trafic, poți da o fugă până la Academia Română, unde o să găsești un supliment al Atlasului Linguistic Român, editat în 1942. Din el vei afla cum se înjura atunci în diferitele zone ale României și că „pulă” putea deveni după caz, „vînă”, „hîdănie”, „mădulariu”, „sramota”, „pardon” sau, mai poetic, „pasărea uomului”.

Okay, până acum am vorbit despre cuvinte, dar adevărata creativitate e felul în care le folosești. Iar români s-au arătat extrem de creativi la acest capitol încă din cele mai vechi timpuri. După cum arată Dan Alexe, înjurăturile cele mai hardcore au două teme principale: mama și religia. Iar cel mai frumos e când cele două se îmbină. De asta „anafura mă-tii” e un exemplu de perfecțiune. 

Antropologul Vintilă Mihăilescu avea și o explicație pentru asta: „România este un popor care se declară a fi cel mai religios din Europa. Religia este un element de identitate, de neam foarte puternic. Astfel, ea și-a făcut loc și în înjurăturile tradiționale, unde apar deseori dumnezei, sfinți etc.. Putem spune că există o trinitate în înjurăturile tradiționale, compusă din elemente sacre: mama, morți și Dumnezeu.”

Ipocrizia e că în loc să ne asumăm că pula și pizda fac parte din limbajul uzual al românilor, și nu doar al lui nea Stelică, și să le găsim un loc în DEX, ne prefacem că ele există undeva în afara vocabularului. „Cuvintelele sunt cuvinte, ce e în spatele lor poate fi obscen. Tonul și maniera fac diferența”, a explicat lingvista Monica Busuioc pentru VICE. „Așa-zisele cuvinte obscene sunt cuvinte vechi, moștenite din fondul lexical și provin din latină și slavă. Ele sunt de pe vremea când românii nu aveau nimic scris.”

Înainte de avea ceva scris, puteam arăta degetul mijlociu. Un gest simplu și fără echivoc, care se pare că datează încă dinainte de Grecia antică și a cărui semnificație nu s-a schimbat de atunci. Credeai că a fost inventat de băieții șmecheri, dar se pare că prima referință apare într-un text de-ale lui Aristofan din anul 424 î.Hr.

În anii ‘70, când nimic nu prevestea nimic, norvegianul Erling Schøller a explorat înjurăturile limbii române cu o fascinație deosebită. I-a ieșit lucrarea „Cuvinte şi expresii obscene în limba română” publicată în Revue Romane în 1971. În deschiderea lucrării el spune următoarele: „Obiectul lucrării de față îl constituie cercetarea unor cuvinte cu un tratament aparte în structura vocabularului limbii române: este vorba de cuvinte și expresii obscene, ca și de înjurături”. El mai notează că sentimentul de reținere, jenă ori pur și simplu evitarea cuvintelor de acest tip sunt firești pentru vorbitori, ducând la un caz particular de „interdicție de vocabular”. „Practic, pudoarea lingvistică a determinat lipsa cuvintelor obscene din dicționarele curente, deși asemenea cuvinte reprezintă un material de limbă vie.” Altfel spus, le avem în limbă, dar ne purtăm de parcă nu-s ale noastre.

Erling nu s-a ferit de cuvinte, cum e și firesc, așa că a trecut la analiză. Merită însă menționat că lucrarea a fost bazată exclusiv pe dialectul muntean din regiunea Bucureștiului. Cu siguranță e mai mult în toată țara, dar alte posibilități n-au fost.

El a structurat înjurăturile din română în trei categorii, în funcție de cum sunt construite. Și poți cerceta lucrarea ca să vezi ce și cum cu verbele și felul în care sunt folosite, dar mai bine îți dau niște exemple și înțelegi empiric.

În prima categorie sunt înjurăturii de tipul: „Futu-te-n nară!”, „Pupă-mă-n cur!” sau „Linge-m-ai în gaura curului!”. În a doua categorie ai așa: „Futu-ți paștele și grijania mă-tii!”, „Futu-ți muierea-n cur!” sau „Fute-ți-aș Dumnezeu’ tău!”. Cea din urmă are o putere incredibilă prin transformarea lui Dumnezeu într-un simplu om care, iată, ajunge să fie abuzat de alt om. În fine, în a treia categorie intră acestea: „Du-te-n mă-ta-n cur!” sau clasica „Fute-m-aș în pizda mă-tii!”.

Același autor are și-o trimitere la Tudor Arghezi pe care școala ți-l promovează prin poezii pentru copii, dar a scris enorm în numeroase domenii și pe nenumărate subiecte. Firesc, n-a fost departe de limba străzii. „Tudor Arghezi ilustrează sintetic, dar și foarte plastic, acest domeniu nelimitat al înjurăturilor posibile: «Vocea lui [a directorului de închisoare] deopotrivă, în cuvinte nescrise, evocatoare de dumnezei, de mamă, de organe anatomice și sexuri [sic], și pe cei care au mai fost [la închisoare], și pe cei abia sosiți.».” Citatul este din cartea Pagini din trecut publicată în 1956. 

Dacă tot am ajuns la scriitori români celebri, un loc aparte îl are Ion Creangă cu Povestea pulei, unde reușește să ducă limba română pe noi culmi. Doar un fragment: „Când a auzit baba de pule, i-a zvâcnit inima... căci îi curgea ochii după dânsele, când le vedea aşa de zdravene şi bârzoete...” N-am uitat nici de prietenul lui bun, Mihai Eminescu: „Şezi călare drept în dop / Şi să mergem în galop / Ohohoi, cum salt cu gust / Şi te zvârl din pulă-n sus / Şi te prind în pulă iar / Dulce fată ca un dar” (din poezia „Șezi călare”). Dar stai liniștit, n-o să-ți se spună despre asta la școală.

Lingvistica e complicată, dar e și destul de amuzant să o studiezi. Așa că data viitoare când te-apuci să-njuri cu sete pe cineva, gândește-te că ești un intelectual cu referințe vechi de sute de ani. Și, dacă te pasionează suficient, poți transforma asta și-ntr-un joc: îți inventezi propriile înjurături.

Sper că ai aflat ceva nou. Dacă te pasionează istoria sau doar ai curiozitatea de-a afla mai multe, apelează cu încredere la zecile de episoade pe care Călina deja le-a adunat în podcastul Istoria României.