Tineri români mi-au spus de ce marșul Pride ar trebui să se țină mereu, în ciuda homofobilor

În condițiile în care România ocupă locul 38 din 49 în Europa la nivelul de recunoaștere a drepturilor omului când vine vorba despre persoanele LGBTQIA+, e evident că în țara noastră spațiile sigure pentru comunitate sunt rare și de cele mai multe ori ferite de ochii maselor. „Moarte dictaturii toleranței“ era scris pe un banner afișat la manifestația organizată de Noua Dreaptă în timpul Cluj Pride - asta ca să-ți aduci aminte unde trăim și care e nivelul discuției. 

Tocmai pentru că extremiștii de dreapta care pretind că le pasă de familie în timp ce neagă drepturile unor cetățeni sunt încă vocali (și au locuri în Parlament), e cu atât mai importantă existența unor organizații precum ACCEPT, MozaiQ sau Identity.Education și a evenimentelor pe care acestea le organizează pentru comunitate.

Anul ăsta, Bucharest Pride a avut loc între 6 și 14 august în peste 12 locații din tot orașul și a strâns câteva zeci de artiști, voluntari, performeri, activiști și oameni din comunitate care au revendicat cel puțin pentru o săptămână galerii, spații publice și ringuri de dans.

Săptămâna a început în forță cu Queer Night, o serie de petreceri cu istorie pentru București, lansată în 2010 de Paula Dunker, Cosima Opârtan și Ion Dumitrescu. Scopul declarat al Queer Night a fost încă de la început „contaminarea queer a spațiilor hetero“, povestește Paula, pentru a aduce un public cât mai divers. Acum, 50 de ediții mai târziu, pot spune că le-a ieșit. 

Odată ce rumoarea petrecerii s-a topit, săptămâna Bucharest Pride a dat drumul la proiecții de film, expoziții colaborative, ateliere de explorare a plăcerii queer, seri de poezie răspândite prin locații diverse din oraș.

Organizat la Roaba de Cultură din Parcul Herăstrău, Pride Park a fost timp de trei zile locul în care artistx queer sau aliați ai comunității au celebrat cultura și comunitatea LGBTQ din România prin performance-uri de voguing (dacă ai văzut Pose, știi la ce mă refer), drag shows sau un atelier cu the one and only Rengle. O distracție eliberatoare pe ritmuri alternative, ballroom, synth-pop, dark-electro și tot ce include granița dintre acestea.

La Pride Park m-am întâlnit cu oamenii care dau viață Pride-ului: participanți, voluntari, performeri emoționați înainte să urce pe scenă și organizatori setați la ceasul intern al evenimentelor. Pentru a afla ce-a însemnat acest eveniment pentru comunitate, am vorbit cu câțiva tineri despre experiențele lor de la Bucharest Pride 2021, despre ce rămâne cu ei după Pride și despre cum și dacă se schimbă Bucureștiul după evenimentele acestei săptămâni.

Anul ăsta ne-am dorit ca Bucharest Pride să fie unul cât mai inclusiv și participativ. Să nu ne punem pe un piedestal noi, organizatorii, și să alegem ce urmează să se întâmple, ci să lăsăm comunitatea și ideile lor să prindă viață. Am lansat trei call-uri: primul a fost pentru expoziția Istoriile noastre queer, care a urmărit povești personale queer spuse prin obiecte, fotografii, desene pe care persoanele din comunitate le-au înscris. Al doilea call a fost pentru evenimente, iar al treilea a fost cel pentru artiști și performeri. Am făcut selecția evenimentelor și artiștilor având în minte tema de anul acesta a Pride-ului: celebrarea a 20 de ani de la dezincriminarea homosexualității și abrogarea articolului 200 care pedepsea homosexualitatea cât și sloganul Pride 2021 Come Out Speak Up. 

Comunitatea are nevoie de această săptămână deoarece spațiile sigure sunt foarte importante. Din păcate, în viața de zi cu zi ne întâlnim cu multă discriminare, violență și hărțuire și e o ușurare să te poți duce la evenimente unde să te simți sigur și reprezentat.

Noi sperăm la un București cât mai inclusiv și accesibil. Scopul Pride e să arate bucureștenilor că existăm, că suntem aici. Eu visez la un București accesibil tuturor, în care poliția să nu mai hărțuiască persoane vulnerabile. Un București în care să ne putem înțelege, să ne putem ajuta reciproc și să fim solidari unii cu alții, nu un București al individualismului, în care fiecare își vede de treaba lui și nu ne pasă de cei din jur. 

M-am mutat recent în București, iar ăsta a fost primul meu Pride. Am fost crescută în doctrina creștină de o mamă fanatică, iar când eram prin liceu, m-am încrezut în profesorul de religie și am ieșit la marșul pentru viață, așa că a însemnat mult pentru mine să ajung aici. Acum de abia aștept să merg la următorul marș Pride și gândindu-mă în urmă, îmi dau seama cât de multe am învățat și cât de mult mi s-au deschis mintea și sufletul față de cum am fost crescută. În încheierea primei zile a Pride Park am simțit pentru prima oară un soi de pace interioară. De mult nu m-am mai simțit așa. 

Pride e sărbătoarea mea preferată din an. E ce mă face cel mai excited, empowered și overwhelmed. Pe cât e de out and loud, pe atât este de intim. Nu voi uita că la Bucharest Pride 2021 a fost prima oară când am făcut parte dintr-un performance parte din scena de ballroom, că e prima oară când am dansat vogue pe scenă, că am pus primul set exclusiv cu muzică de ballroom din România. În plus, am mers pentru prima oară la marș ca persoană queer. Chiar și după toate evenimentele astea, văd în continuare comunitatea ca pe o bulă, dar fiecare mișcare politică precum Pride-ul e un pas înainte, cred că lucrurile merg spre bine. Încet-încet vom ieși însă din această bulă, deși cât voi trăi nu cred că vom ieși de tot.

Bucharest Pride e o oportunitate de a mă expune pe mine și arta mea în cel mai safe spațiu în care aș putea face asta. Cred că dacă un artist performează mai mult de o dată devine un statement, iar eu am făcut-o de două ori de-a lungul acestei săptămâni. În Apollo, la Expoziție: InVizibil, am avut primul meu gig plătit și simt că ăsta e începutul unei cariere foarte drăguțe. M-am simțit vulnerabilă pe scenă, pentru că e un moment în care mă expun. Sunt in the closet cu majoritatea familiei, ceea ce face lucrurile puțin scary, însă cred că vulnerabilitatea mea poate să le arate tuturor că într-un spațiu safe poți fi cine vrei tu, fără cenzură. Când ai o comunitate căreia știi că aparții totul e mai ușor. Comunitatea rămâne în continuare o bulă în București, pentru că încă există multă homofobie pe străzi și încă sunt oameni care preferă să nu existăm.

Pentru mine, Pride e ceva nou, eu fiind până de curând creștin și chiar homofob. Când am ajuns aici eram wow, nimeni nu vrea să mă taie, să mă dea dracului. Dacă stau să mă gândesc, chiar dacă ar veni dracul în mediul ăsta m-aș da eu singur. Am să țin cu mine momentul când pe scenă se cânta, toată lumea stătea pe bean bag-uri, iar eu plecam spre casă auzind în spatele meu muzica în surdină. Era un vibe tare nice.

Aici am putut să fiu eu, să mă simt super safe, să mă exprim așa cum vreau, să nu fie nevoie să-mi ascund anumite gesturi. E primul meu Pride, căci am început să-mi conștientizez sexualitatea și genul înainte de carantină și nu am apucat să cunosc oameni din comunitate în preajma cărora să mă pot simți cu adevărat eu. Simt că mă va ajuta mult în evoluția mea faptul că am performat pe o scenă, pentru că am multe nesiguranțe în fața publicului și legate de cum ar trebui să mă comport în general. Mereu am fost mai introvertit și mi-a fost frică să mă expun, însă aici e un loc unde pot să fac tot ce simt. Observ cum evoluează oamenii și cum se schimbă mentalitățile și văd un viitor bun pentru comunitate, însă eu aleg să plec din țară pentru că nu vreau să mai aștept, vreau să fiu ce-mi doresc cât de repede pot. 

Bucharest Pride a adunat la marșul organizat pe 14 august pe Calea Victoriei aproape opt mii de oameni, mult peste limita de cinci sute impusă de autorități. Teodora Rotaru, directoarea executivă ACCEPT, a fost amendată cu șapte mii de lei pentru organizarea Marșului Bucharest Pride. Comunitatea a organizat o strângere de fonduri pentru acoperirea sumei.