Fotografiile astea îți arată cât de suprarealistă e de fapt viața ta de zi cu zi din România

Primul aparat foto cu care m-am jucat era un point and shoot găsit de bunică-mea într-o gară prin anii ‘90. Pe ai mei nu-i dădeau afară banii din casă, așa că acea cameră a fost mană cerească și cutia care mi-a permis să trimit amintiri în viitor. 

Primele chestii pe care le-am fotografiat au fost o apă, niște liane și adidașii noi primiți de la vară-mea, care plecase în State cu Work and Travel. Ceva mă fascina la cutiuța aia, iar ai mei s-au prins, așa că la 14 ani am primit o compactă Sony, cu care mi-am epuizat creativitatea pentru Hi5. În timp am ajuns omul care documentează constant viața familiei. Sigur, asta și fiindcă au apărut telefoanele cu cameră cât eram în liceu, dar și pentru că ador să surprind oamenii iubiți în intimitate. 

Fotografia, și în general mediul vizual, a bubuit din 2000 încoace, iar acum tot ce facem e surprins video sau foto, fie de noi, prietenii noștri, străini sau de stat. Totodată, acum 20 de ani fotografia pe film părea pe ducă, iar acum e din nou pe val pentru că din ce în ce mai mulți oameni încearcă să se decupleze de la digitalizare, dar și pentru că suntem niște hipsteri fascinații romanțate pentru perioade anterioare, hai să nu o dăm pe după gard.

Așa am ajuns să explorăm atât conținut vizual digital, cât și analog creat de tineri români, să mai luăm o pauză de la consumul angro și să ne scufundăm în microlumile antropologilor vizuali spontani de pe lângă noi. Începem cu Alexandra Cojocaru. La ea am văzut serii la care prima dată m-au atras culorile intense, iar apoi am rămas pentru brutalitatea intimității.

Alexandra e medic rezident pe genetică medicală și predă biochimie la UMF Carol Davila în București, informație care a avut mult sens în raport cu fotografia ei fiindcă ce văd când mă uit pe contul ei aduce a hiperealism magic chirugical. Are 28 de ani și face fotografie abia de vreo patru ani, după ce tatăl ei i-a dat aparatul lui pe film, un Seagull 205. Era convins că ea-l va folosi ca decor.

Alexandra a început să fotografieze ca să aibă după ce modele să picteze, de atunci însă a realizat că este un mediu mult mai versatil și potrivit ei, într-atât încât nu crede că trece vreo zi fără să facă măcar o fotografie.

VICE: Ce încerci să surprinzi prin fotografia ta?
Alexandra Cojocaru: Îmi plac subiecte foarte vizuale și colorate, dar mi-aș dori să invit privitorul să caute dincolo de culorile puternice. Aș zice că este undeva la limita dintre real împletit în conceptual. Ironic, dar și carnal. Încerc să nu mă limitez, de aceea pozez curci și găini, dar și oameni în club, bărbați nud și autoportrete. Mă fascinează lucrurile trecute cu vederea, dar și lucrurile foarte evidente. Vreau să starnesc curiozitate, șoc.

În funcție de ce îți alegi personajele sau temele pe care le explorezi?
Când vine vorba de oameni vreau să surprind tot ceea ce nu sunt sau nu pot să fiu. Nu e vorba de un dispreț față de cei care nu sunt ca mine, ci o fascinație amestecată cu admirație. Nu mă refer neapărat la aparență vizuală, ci la energie și esență. Mă inspiră cele mai întâmplătoare lucruri, defectele, oamenii imperfecți, extrovertiți, obiectele stranii, culorile. 

Nu cred că inspirația vine de undeva și cu atât mai puțin că trebuie să o aștepți. Inspirația, pentru mine, este peste tot, uneori se ascunde, alteori este chiar în față mea și nu reușesc să o cuprind.

De când am început să fotografiez mi-am dezvoltat un obicei de a merge absolut mereu cu un aparat foto după mine. Fără excepție. Dacă mă duc până la magazin în cartier am aparatul după mine. Totul se rezumă la percepție. Pe mine, după cum se poate vedea probabil, mă inspiră foarte mult culorile. Merg foarte mult pe jos și sunt atentă la toate culorile din jurul meu. 

Cum construiești relația cu subiectul tău, de exemplu cum o faci în Q Club (un club de noapte queer din București) de unde ai multe fotografii?
Uneori văd cu coada ochiului un moment, o expresie, o privire și subiectul parcă se separă de tot restul și sunt doar eu și el. Îmi place mult să fac fotografii în Q Club pentru că este printre puținele locuri cu o energie extrem de pozitivă, unde oamenii sunt dezinhibați. Nu știu să explic exact ceea ce simt, însă parcă sunt martoră la o metamorfozare. În Q Club de cele mai multe ori fac instantanee, nu vreau ca oamenii să pozeze pentru mine, simt că le dispare din autenticitate dacă „stau la poză”.

În alte situații, cum ar fi mediu controlat, îmi place să provoc subiectul să se simtă inconfortabil, să îmi arate defectele. De câte ori abordez pe cineva pentru fotografii primul lucru pe care îl spun este că cel mai probabil nu o să-i placă cum iese în poze, pentru că asta este ideea.

Când l-am cunoscut pe actualul meu partener l-am rugat să îl fotografiez machiat și cu accesorii feminine. Am vrut să văd cum se simte, dacă va fi mai vulnerabil, sau din contră, mai asumat. Mi-a plăcut mult deschiderea pe care a avut-o față de acest experiment. Îmi plac oamenii cărora nu le este frică să-și exploreze toate laturile. 

Ce te-a făcut să rămâi pe film?
Am încercat să nu fiu fixistă, am încercat să trag și digital. Am observat însă că limitele mă fac să fiu creativă. Cu cât sunt mai limitată, să zicem, de numărul de cadre, de condiții, de spațiu, cu atât devin mai creativă, îmi pun mai multe întrebări, observ mai mult.

Mereu glumesc și le zic prietenilor că e ca și cum ar veni Moș Crăciun de câte ori primesc fotografiile de la developat, iar sentimentul pe care l-am avut prima dată, entuziasmul, nu s-a schimbat deloc după aproape patru ani. Plus că, în funcție de condiții, aparat și de filmul folosit, există posibilitatea să apară tot felul de defecte sau greșeli pe care nu le pot crea și nu le pot anticipa. Și uneori acele greșeli sunt doar greșeli, dar alteori sunt ceva extraordinar care nu poate fi recreat, ceva la care nu m-aș fi gândit niciodată. 

Filmul te învață să aștepți, să privești mai mult, să îți ascuți simțurile, să anticipezi momentul. Până la urmă este un mediu, cum sunt desenul, pictura etc. Pentru mine e un mediu de exprimare, nu vreau să-l glorific. Dacă de mâine nu ar mai fi film, mi-aș găsi un alt mediu pe care să îl folosesc. 

Aș vrea să demontez puțin mitul că fotografia pe film e ceva magic. A devenit un trend, ceea ce nu este neapărat ceva rău, doar că mi-ar plăcea ca oamenii să exploreze puțin mai mult posibilitățile pe care ți le oferă acest mediu. Doar pentru că fotografiezi pe film un subiect banal, un boschete din spatele blocului sau o băncuță din Cișmigiu, asta nu face automat fotografia mai interesantă. La baza subiectul este cel care trebuie să te facă să abordezi un anumit mediu, nu invers. Bine, eu vorbesc din perspectiva mea de, să zicem, artistă (deși nu îmi place să îmi zic așa). Adică dacă tu ca om faci foto pe film de curiozitate și distracție până la urmă poți fotografia ce vrei și ce te face fericit.

Ce descoperi despre tine și oamenii din jur prin fotografie?
Fotografia m-a ajutat să-mi depășesc limitele enorm. Nu-mi imaginam acum trei–patru ani că astăzi voi opri oameni pe stradă să îi fotografiez, că voi putea să îmi materializez ideile. Am descoperit că am infinit mai multă energie și resurse decât credeam. Înainte să folosesc fotografia ca mediu de exprimarea artistic, mereu am simțit că îmi lipsește ceva. Am fost dintotdeauna o persoană curioasă și fascinată de orice mă înconjoară, am iubit de foarte mică artă, părinții mei, în special mama, m-a încurajat mereu să-mi explorez latura artistică. 

Cât despre oamenii din jur, pentru acele câteva secunde cât durează să fotografie, parcă le văd toată ființa. Mă gândesc că omul respectiv a trăit până acum atâtea sute de experiențe care l-au construit și l-au modelat și eu astăzi am ocazia să surprind una dintre trăirile sale. E aproape o onoare că reușesc să fac asta. 

Altfel, vreau doar să documentez cât mai mult din lumea prezentă, să-mi pun în imagini visele, frânturile de idei. Tot ce știu e că nu aș putea trăi fără să fac fotografie. Nu vreau să fiu totuși ipocrită. Sigur că mi-ar plăcea să expun sau să îmi pot face arta mai vizibilă, dar din păcate nu prea investesc timp în a-mi face reclamă și cred că ăsta este un minus al meu.

Ce fotografi urmărești?
Întâi, Florin Bondrila care mi-a fost și este un fel de îndrumător în fotografia pe film și m-a încurajat să dedic mai mult timp și energie artei, lucru care mi-a influențat abordarea în fotografie. Recent a făcut pagina lostlives.film unde postează fotografii developate de pe filmele găsite în târgurile de vechituri.

Mai este Mihai Barabancea pe care îl invidiez puțin pentru energia și dedicarea de care da dovadă. Îmi place și Denise Lobonț mult, în special proiectul unde a fotografiat bărbați din florării. Din afară îmi plac mult Lou Escobar, Carianne Older (Peggy shoots film pe Instagram), Andrew Tarnawczyk. Mă inspir din pictură și petrec mai mult timp răsfoind albume de artă sau albume de fotografie mai vechi. Mă inspiră mult Diane Arbus, Cindy Sherman are o abordare genială, Zoe Strauss iar îmi place. Ca pictori ador Marc Chagall și Egon Schiele.