6 tineri români mi-au arătat mâncarea care-i ține în viață până intră salariul

Când vine vorba de mâncare, niciun sfârșit de lună nu seamănă cu altul. Sunt sfârșiturile când îți vine să sărbătorești, așa că ți-o arzi pe opulență la un bistro elitist și înfuleci tartar de vită. Apoi sunt cele în care scanezi toate aplicațiile de livrat mâncare, în vânătoarea după cea mai consistentă reducere cu transport gratuit. Apoi e finalul de lună în care contul bancar e mai gol decât stomacul, meniul zilei reprezintă un lux exorbitant, iar măruntul adunat din toate colțurile dubioase ale casei nu însumează nici măcar cât o shaorma mică de la fast-food-ul no name din cartier. 

Eu o să vorbesc despre ultima situație ipotetică, pentru că în contextul lui ianuarie și februarie e perfect plauzibilă. Poate și tu îți revii după dauna financiară cauzată de Revelion, cadourile de Secret Santa și supradoza de alcool, necesar pentru a rezista la întâlnirea cu rudele. Dacă în mod normal poate că-ți planifici din timp ce ai vrea să mănânci și te gândești un pic și la sănătate, felul de mâncare recurent să devină pe finalul lunii „ce pot să încropesc ca să-mi fraieresc stomacul până la salariu”. 

Supă la plic file, franzelă tăvălită prin fantezie de zacuscă și pastele săracului sunt doar câteva metode prin care să eviți un posibil atac de panică al stomacului, chiar și când nu mai ai bani nici să treci strada. Cel puțin așa îmi spun șase tineri români care au înțeles că viața nu înseamnă doar foie gras și mușchi de vită. 

Pentru mulți studenți, supa la plic a însemnat de multe ori butonul de urgență pe care-l apeși în caz de foame, portofel gol și lipsă de timp. E aproape imposibil să nu te lovească nostalgia de fiecare dată când treci pe lângă raionul cu supe instant. 

„Am mâncat multe supe la plic în studenție și au rămas în sufletul meu. Fie că am bani sau nu, e una dintre chestiile pe care le-aș mânca oriunde și oricând”, spune Cosmin. „Dar mai des se întâmplă să apelez la ea când am foamea în stomac și doi lei în buzunar.” Masa asta poate să coste și un leu, și cinci, depinde de cât de aristocrat vrei să ți-o arzi, dar partea bună e că nu necesită nimic în afară de apă și o sursă de căldura. Supa la plic reprezintă un singur element și o singura cheltuială pentru că pliculețul cu E-uri – pardon, condimente – e inclus. 

Chiar dacă fideaua are textura unor spaghete subnutrite, iar legumele deshidratate par genul de ingrediente care provoacă trust issues, gustul e cumva plăcut. 

„Artificial, dar plăcut”, confirmă Cosmin. „Nici mirosul nu e foarte ademenitor, așa că bolul folosit nu trebuie să rămână nespălat mai mult de câteva ore dacă nu vrei să-ți miroasă casa a hoit.” Asta se întâmplă probabil pentru că eticheta nutrițională a supei la plic le-ar provoca fiori românilor eco. Dar, până la urmă, e ieftină, neutralizează parțial foamea, iar papilele gustative sunt cumva fericite, așa că n-are ce să fie rău. 

În spațiul balcanic există două examene ale maturității. Bacalaureatul, în care se pun la bătaie cunoștințele de bază pe care le-ai dobândit în cele 12 clase, și prima ciorbă, care se pupă mai mult cu școala vieții decât cu faptele de vitejie ale lui Ștefan cel Mare. Rădăuțeană, de văcuță sau de perișoare, ciorba este comfort food-ul preferat al românului, indiferent de vreme, buzunar sau tip de mahmureală. „Nimic nu e mai ieftin și sănătos la supermarket decât legumele. Când nu o duc prea bine cu banii, răspunsul e întotdeauna ciorba de spanac”, povestește Diana. 

Și cam așa e. Ceapa, morcovul, țelina, spanacul și bulionul pe care ar fi absurd să nu-l ai deja în cămară, formează un ansamblu gastronomic doldora de vitamine, care păcălește foamea pentru prea puțini lei ca să-i numeri. Unde mai pui la socoteală că nu există gest mai veritabil românesc decât sorbitul ciorbei atât de zgomotos încât ar fi imposibil de acceptat în societate? „Facem asta pentru că e prea gustoasă ca să te poți abține… și pentru că am uitat complet că mai sunt și alții pe lângă noi”, explică ea. 

Diana are suflet de gurmandă – probabil de aceea cheltuie undeva la o mie de lei doar pe mâncare lunar – dar spune că nimic nu te umflă și satisface mai mult decât o strachină zdravănă de ciorbă de perișoare. „E folositor să știi cum s-o gătești singur. E o cheltuială mică, dar trebuie să te înarmezi cu ceva răbdare, pentru că nu o sa fie gata în timp record”, completează Diana. 

O știi și tu prea bine. În studenție te-ai plictisit de ea, iar mai târziu ai ajuns s-o venerezi ca pe un deliciu când ajungeai acasă în stare de ebrietate. Te-ai uitat strâmb la ea când lenevea pe platourile de la nunți, dar în secret a rămas brunch-ul preferat. Ghici ciupercă ce-i? „Nimic nu egalează zacusca”, dă răspunsul Mihai. „Pe lângă faptul că are gust bun, e deja pregătită. Nu trebuie decât s-o deschizi și întinzi pe pâine. Tot «gătitul» ăsta durează sub un minut”, adaugă el. 

Dacă închizi ochii și ai puțină imaginație, clasica zacuscă pe pâine seamănă cu o gustare scoasă din suburbiile pariziene. Doar că bagheta e franzela de la Mega, iar în loc de brânzeturi ai o pastă de legume tartinabilă, infuzată cu o cantitate răvășitoare de ulei. Vestea bună e că are mai mulți nutrienți decât shoturile cu multivitamine care se perindă prin supermarketurile dedicate hipsterilor avuți și al căror raport cantitate-preț îți dă cu virgulă.

„Dar nu poți spune că ține neapărat de foame”, explică Mihai. „Mă rog, asta depinde de câtă pâine bagi.” Tânărul nu cheltuie o sumă exorbitantă pe mâncare, pentru că nu prea-l interesează ce mânâncă atât timp cât își asigură aportul necesar de macronutrienți. „N-am timp să gătesc, așa că în majoritatea lunilor dau în jur de patru sute de lei pe chestii care se fac instant sau nu necesită foarte multă bătaie de cap”, povestește acesta.

Dacă discutăm despre cifre, îți poți delecta simțul gustativ cu acest caviar de legume pe gratis. Ca român, e aproape imposibil să nu ai o cămară sau dulap burdușit de borcane cu gem, murături și zacuscă pe care ți le-au băgat pe gât bunicii, părinții sau socrii. În cazul în care faci parte din clubul exclusivist al românilor care nu beneficiază de un astfel de arsenal în bucătărie, pentru un borcan de zacuscă de vinete trebuie să scoți minimum patru lei din buzunar. Mai scoți doi lei din buzunar pentru pâine și voilà! Mic dejun, prânz sau cină la doar șase lei. 

Tipul ăsta de carbohidrat a fost asociat cu sărăcia pe meleagurile italiene pentru ceva vreme. Pastele proveneau din zona rurală, iar procesul deloc complex prin care se obțineau arăta orice, dar numai opulență nu. Lucrurile s-au schimbat de atunci, iar clasicul mănunchi de paste a fost reinterpretat și revoluționat în farfurii cu prețuri ce ajung să depășească și o sută de euro.

Dar nu despre sute de euro vorbesc aici, ci de opt lei, suma de care are nevoie Adela pentru a-și prepara pastele săracului. „Bulion, ceapă, usturoi și paste – gustos și bun când ești la ananghie financiară”, spune ea. „Dar sincer, sunt destul de seci dacă nu ești destul de norocos încât să găsești în frigider niște parmezan sau cașcaval care să nu fie expirat.”

Felul ăsta de mâncare haute cuisine se prepară la fel de repede cum se înfulecă, dar conform Adelei, să pui la fiert cantitatea de paste perfectă pentru o persoană, nu pentru un batalion, e o artă greu de stăpânit. „Asta și să le scoți la momentul potrivit de pe foc, astfel încât să fie al dente. În rest, e destul de simplu. Călești niște ceapă cu usturoi în tigaie până când se rumenesc puțin, iar apoi pui sosul de roșii”, explică Adela. Practic, e felul de mâncare perfect atunci când n-o duci bine nici cu banii, dar nici cu timpul. 

Deși nu se zgârcește când vine vorba despre cheltuielile de natură gastronomică, Adelei i se întâmplă să se trezească înainte de salariu cu atât de puține chestii comestibile în frigider încât le poate număra pe degetele de la o singură mână. „Dau cam șapte sute de lei pe mâncare lunar și una dintre cele mai bune investiții sunt condimentele. Dacă ai condimente, poți transforma cel mai sec fel de mâncare într-unul gustos,” susține tânăra. 

Există următorul scenariu total plauzibil: îți ghiorăie mațele, salariul îți intră abia peste 24 de ore și ai nevoie de combustibil (de preferat dulce) urgent. Deschizi frigiderul și simți un pumnal în inimă la vederea goliciunii ambelor emisfere ale răcitorului. Dar la Ecuator se zăresc câteva ouă uitate de Dumnezeu și niște lapte pentru care ești în stare să dai acatist ca să nu fie expirat. Le înhați, faci featuring cu cel mai maleabil ingredient din bucătărie aka pâinea, pui o tigaie la încins pe post de instrumental și obții desertul copilăriei. 

„Nu e vreun mic dejun fancy, dar are un gust care-ți încălzește inima, chiar și când nu ești în criză de bani”, spune Alina. La capitolul aspect, Gordon Ramsay ar face un roast copios pe seama feliilor de pâine aurii, dar niciun lava cake sau smoothie îmbibat în semințe de chia nu degajă mirosul seducător al frigănelelor proaspăt scoase din tigaie. Desertul ăsta ce ar putea să se integreze cu ușurință în categoria street food-ului românesc combină textura crocantă cu cea pufoasă, ca să provoace un orgasm la nivelul papilelor gustative. 

Alina e adepta motto-ului „fă Rai din ce ai”, așa că nu depășește bugetul de patru sute de lei pe lună pentru mâncare. Pentru frigănele scoate din buzunar sub opt lei, asta pentru că uleiul e nelipsit din bucătărie și nu are laptele vegetal la suflet. „E mâncare de săraci, dar și de leneși. Nu-ți trebuie mai mult de zece minute, iar tot ce faci este să întinzi pâinea-n ou și lapte, apoi o pui la prăjit”, explică ea. Aș putea considera procesul de gătit nu doar simplu, ci și intuitiv, iar gustul feliilor de pâine blonde (asta dacă nu le arzi) este unul ce-și poate avea sălașul în restaurantele cu trei stele Michelin.

„E plină de legume și lipsită de carne, așa că ce se putea mai ieftin de atât?”, descrie Mihaela tocănița de ardei. „Ai nevoie de ingredientele pe care sigur le găsești dacă întorci casa cu susu-n jos”, completează ea. Iar dacă nu le ai în casă, te costă în jur de șapte lei ca să iei ceapa, usturoiul, roșiile și ardei grași de care ai nevoie. Ca și sora ei, zacusca, tocănița de ardei ar putea să fie un simbol național pentru români, așa că nu poate fi consumată în altă manieră decât cu jumătate de pâine pe post de garnitură. 

Dacă e să o dau pe nutriționism, tocănița stă bine pe vitamine, dar nu ține de foame pentru că-i lipsesc fibrele și proteinele. Însă gustul, iar aici cred că vorbesc în numele tuturor patrioților, e unul dumnezeiesc. Într-un univers paralel, probabil că tocănița de ardei e un restaurant pe Yelp notat cu cinci stele pentru gust și una jumătate pentru aspect. „Nu arată la fel de bine pe cât are gustul, dar nu trebuie să judeci o carte după copertă”, confirmă Mihaela. 

Orientarea gastronomică a tinerei poate să fie caracterizată de trei principii: cinci sute de de lei cheltuiți lunar pe mâncare, gătit pe bandă rulantă și pumnul de murături prezent la orice masă. „De mică îmi plăcea să stau pe lângă mama când gătea, iar tocănița a rămas mâncarea mea de suflet, dar și de buget redus”, explică ea. 

În concluzie, când felul principal de mâncare e lipsa banilor, nu trebuie să te zgârcești cu simțul patriotic și lingurița de creativitate în prepararea garniturilor. N-o să obții o farfurie somptuoasă demnă de Masterchef, așa că nu-ți rămâne decât să te asiguri că o să fie una care va calma foamea și va inunda sufletul cu bucurie.