Sunt o tipă Gen Z și uite de ce mă tot uit la Insula Iubirii în ciuda fazelor cringe sau misogine

Uite ca Insula Iubirii e în plin sezon șapte, iar aproape de finalul lui august e așteptată finala. Cine va fi bine, cine va fi vraiște? Habar n-am! Stau cu sufletul la gură pe marginea canapelei și mă uit. Țip la TV și mă uit. Trăiesc emisiunea asta ca la suta de metri!

Glumesc, în mare parte, dar dacă te uiți un pic pe internet, pe TikTok, ai zice că unii chiar așa consumă emisiunea Insula Iubirii. Dezbat și se ceartă pe cupluri, pe cine e mai nașpa și cine e chiar om. În cazul meu, în loc să vorbesc despre lucrurile care chiar contează cu prietenii, am ajuns să fiu întrebată dacă mă uit la Insula Iubirii și ce părere am. 

O fi ăsta noul test de-a cunoaște oamenii, după horoscop și profilul de Insta? 

Pe bună dreptate, ce poate fi mai amuzant decât o negare viscerală prezentată drept asumare de niște cupluri care pretind că se iubesc? Ipocrizia e cea care te face să vrei să îți iei și tu Antena Play și să bagi maratoane de Insula Iubirii și la final să pufnești: da, sunt mai bine decât ăștia!

Succesul emisiunii nu este dat de cuplurile care chiar se iubesc. De aia probabil, Cristina și Iulian vor pleca exact așa cum au venit, adică neînțeleși. Au mai creat și o situație aiurea, toată lumea a dat drumul la gesturi și ei stau într-un colț, făcând ce? Se gândesc unul la altul sau care e treaba?

Pe cât de bine au fost alese cuplurile sezonul ăsta pentru show-ul Insula Iubirii, pe atât de slab ispitele. Au fost multe momente în care mi-a părut rău de partenerele de cuplu că erau blocate pe insulă cu niște bărbați la fel de greșiți ca unii dintre ăia cu care au venit sau de partenerii lor care le cereau ispitelor să mai fie lăsați în pace. 

Poate ăsta e și farmecul. Dacă ți-ar fi doar bine chiar ți-ar mai lipsi persoana cu care ai venit pe insulă?

Deși s-a pornit mai greu, „antreprenoriatul” din România nu a dezamăgit nici de data asta. Odată ce și-au înțeles misiunea de a face din fiecare situație o dramă marca show-uri TV cu crizați și disperate, ispitele au devenit de neoprit.

Tot ce fac e pentru a le testa limitele partenerilor din cuplu, uitând că e okay ca și ele să aibă câteva. Sunt unele faze în care o și văd pe bunică-mea cum strigă și scuipă prin casă ca să țină spiritele rele în TV sau cum pur și simplu îl închide și zice că duhovnicul din sat i-ar putea ajuta.

Un lucru e cert însă: indiferent de ispite sau cupluri, de drame sau atingeri mult prea îndrăznețe, Insula Iubirii nu ar fi la fel fără Radu Vâlcan.

Poți spune că și Radu ăsta exagerează cu întrebările, că parcă te face să te simți inconfortabil, dar doar el reușește să scoată în evidență penibilul fără să te facă să te simți prost că ești contemporan cu oamenii care-l și generează.

Am continuat să mă uit la Insula Iubirii, în ciuda fazelor cringe sau misogine, din curiozitatea de a vedea până unde se pot duce standardele duble.

La început am fost uimită să aud că un bărbat trebuie să fie în centrul atenției, în timp ce o femeie să fie mai rezervată. Apoi am fost revoltată că a fi bărbat înseamnă mai mult sau mai puțin a înșela. Dar am cedat când normalitatea a devenit să îi ierți orice unui bărbat, în timp ce o privire aruncată câș de către o femeie unui alt bărbat e ceva greu de trecut cu vederea. 

Înainte să plec în pelerinaj la mănăstirile din Moldova, am zis să fac turul red flag-urilor prezentate de acești bărbați mai mult sau mai puțin alpha de la Insula Iubirii.

Pot înțelege de ce unii încă cred că e okay ca bărbatul să fie vedeta și femeia nu. Până la urmă, în mentalitatea asta ne-am format ca societate până în momentul de față. Așa au fost împărțite rolurile la începuturi de către, ce să vezi, bărbați. Dar timpul a dovedit că nu asta e și ideal.

Cum supraviețuirea nu mai presupune vânatul și munca fizică de care bărbații sunt mai capabili, nu mai e nevoie nici ca bărbatul să aibă rolul activ, iar femeia cel pasiv, pentru ca societatea să funcționeze „cum trebuie”. Iar existența unor șanse și drepturi egale nu ar fi chiar cel mai mare rău care ni s-ar putea întâmpla.

Până la urmă nici nu e vreun rău în sine, pentru că lucrurile astea deja se întâmplă. Singura problemă e mentalitatea celor blocați în trecut.

Apoi am văzut că e okay ca bărbaților să li se scurgă ochii și toate cele când văd femei frumoase, în timp ce o femeie într-o relație, dacă găsește un alt bărbat atrăgător, e neseriosă, dom’le! Un astfel de comportament din partea unei femei e motiv de dispreț public și despărțire, în timp ce nevoia de atenție și validare excesivă a bărbaților din partea femeilor e ceva normal. 

Că ești într-o relație sau nu și găsești o altă persoană atrăgătoare este ceva perfect normal. O relație nu te face sau nu ar trebui să te facă mai puțin om și nu o să înceapă să nu îți mai placă bărbații pentru că tu ești într-o relație cu unul. Ceea ce se aplică și invers.

Practic aș rezuma totul la ideea: da, și femeile sunt oameni. Uite că am zis-o, acum sper că putem să ne vedem cu toții de viață liniștiți.

Problema apare abia când dai frâu unor comportamente care denotă că nu ai fi într-o relație sau că nu ai auzit vreodată de cuvântul „sentimente”. Iar astfel de exemple care te pot ajuta să vezi dacă ești un ghiolban obosit sau nu le găsești în comportamentul unora dintre partenerii care au venit la Insula Iubirii.

Atingerile indecente, glumele cu tentă sexuală și relațiile de apropiere care își au finalitatea în dormitorul unuia dintre ei arată că nu au pic de respect față de persoana cu care sunt împreună sau despre conceptul de relație în sine.

Dacă lucrurile astea nu ți se par deplasate, aș sugera să iei o pauză de la oameni.

Glume precum „Am o minge mare”, „Vrei să-ți scuip în gură?”, „Aș vrea să te văd pe tine cum le sugi [jeleurile]” sunt niște grobianisme odioase. Faptul că sunt spuse unei femei pe care abia au cunoscut-o sau că-s într-o relație cu altcineva nici nu mai are relevanță. Ele sunt odioase în sine. 

Ajung să fie puse în aceeași balanță cu o conversație dintre partenera lor și un alt bărbat despre problemele ei de natură personală și sexuală sau cu plimbarea ei de pe malul mării cu un bărbat care ce vede aia și oferă, cazul de față scoici. Ca în final concluzia să fie că balanța înclină mai greu pe partea ei și că despărțirea e inevitabilă – tot din cauza ei, nu te mai mira.

Toate astea culminând cu cea mai mare aberație, că unui bărbat ar trebui să îi ierți orice, dacă îl iubești cu adevărat. Mai ales când poți să dai vina pe alcool și pe context, dar nu pe el. Și oricum dacă dai vina pe el, așa sunt bărbații. Așa că ieși tu din cercul ăsta vicios, dacă mai poți. 

La ce concluzii ajungi ca femeie dacă reușești să accepți aceste standarde duble pe care le vezi în emisiuni ca Insula Iubirii sau pe lângă tine? 

Nu te lasă la greu Insula Iubirii nici la capitolul ăsta. Practic, poți vedea cum o femeie ajunge să se creadă superioară față de cele cu care e înșelată și cum întoarcerea unui astfel de „bărbat” la ea e vreun flex sau ceva de genul ăsta. „Eu cred că dacă eu nu aș renunța la Răzvan, Răzvan întotdeauna s-ar întoarce la mine.”

Oricât de tare ar suna asta din universul ăla mic și paralel al orgoliilor, în lumea reală nu este. 

Adevăratul flex e să nu ajungi să ai treabă cu genul ăsta de bărbați autoproclamați. Și dacă, totuși, a intrat iar Mercur în retrograd și chiar ai văzut ceva la un astfel de tip, cel mai bine ar fi să spui stop pentru sănătatea ta mintală.

Nu e cool să suferi după unul care abia acum învață să numere, dar numai cu femeile pe care le „cucerește”.

Poate nu s-ar mai ajunge în astfel de situații dacă ideea de relație n-ar mai fi romanțată atât de mult. Dacă s-ar șterge din mentalul colectiv că a nu fi într-o relație vine la pachet cu o problemă la tine.

Insula Iubirii, ca laitmotiv, testează rezistența unei relații. Dar imaginează-ți ce bine ar fi să poți să fii singur fără să fii catalogată ca femeie drept vreo proastă sau ca bărbat vreun afemeiat ori ca unul care nu le prea are cu femeile.