Am fost la Anonimul să văd filme și-am dat peste un loc de vacanță în care să fugi de haosul vieții

Am ajuns prima dată la Sfântu Gheorghe acum zece ani, la final de august. Festivalul de film tocmai se încheiase, dar în camping încă se mai proiectau filme. Mi s-a părut tare că am putut vedea Cinema Paradiso sub cerul liber, într-un sat unde Dunărea se varsă în Marea Neagră. Nu era nici urmă de hipstereală, ci doar un vibe de libertate pe care îl avea și Vama Veche înainte să ajungă bâlciul din prezent. 

Am revenit în 2021, la final de septembrie, și am stat la Green Village. Am găsit satul la fel de neaoș, deși s-au mai construit una–două vile, dar parcă nimic care să bată la ochi și să te facă să zici dezamăgit „nici Sfântu nu mai e ce-a fost”.

M-au zăpăcit total liniștea aia, drumul prin natură până la mare, vacile lăsate libere pe zonă, stolurile de păsări care vânau pești, ce să mai, întreaga sălbăticie a satului. M-am bucurat că un loc relativ cunoscut și popular de la noi încă n-a fost distrus de capitalism, cu atât mai mult cu cât un festival internațional de film independentare loc aici an de an. Deci se poate, dom’le, să nu distrugem chiar tot ce atingem sau, mă rog, să facem asta cât mai încet.

Ideea e că mereu mi-am dorit să ajung la Anonimul, dar uite că lucrurile nu s-au legat până în 2022. Cert e că am reușit să petrec patru zile la festival și să-mi promit că la anul vin să stau o săptămână. O să încerc să-ți explic ce m-a convins să fac asta și de ce merită să vii și tu, cu mențiunea că ar fi bine să lași fițele la urcarea pe barcă și să te bucuri de ce vezi prin jurul tău, fără să te gândești cum ar merge acolo vreun complex turistic all inclusive.

A 19-a ediție Anonimul a fost între 8 și 14 august, iar proiecțiile filmelor au fost atât în campingul Green Dolphin, cât și în cinematograful din Green Village, toate cu intrare liberă. Dacă alegi să-ți faci viața pe aici în timpul eventului și nu vrei să dai prețuri de vacanțe în Italia la Green Village, poți fie să stai la cort în camping, la căsuțele de aici sau prin sat. Mulți și-au transformat casele în pensiuni sau și-au făcut cazări pentru doritori. Tot pe la săteni găsești și de mâncare, pe bază de pește că ăsta-i profilul.

Recomand Casa Alb Albastră, unde zilnic ai ciorbă, primul fel și desert, în funcție de „ce visează” bucătăreasa, o doamnă călită, care știe de glumă, dar te și ceartă dacă întârzii la masă. Aici îl vei cunoaște și pe papagalul Kiwi care repetă compulsiv o întrebare existențială, urmată de un ringtone de telefon: „Ți-e foame?”. Aștept cu interes să-și extindă vocabularul până la anul.

După cum ziceam, satul Sfântu Gheorghe a reușit cumva să rămână sat – cu străzi nepavate, vaci libere, pescari, săteni care te plimbă cu căruța trasă de cal, dar și cârciuma aia bună, din „centru”, de lângă primărie, unde bei o bere cu localnicii, că doar așa simți experiența pe deplin. De la camping până la mare faci vreo 15 minute pe jos, dar există și un trocarici – un soi de tractor – care să te ducă acolo pentru cinci lei.

La intrarea pe plajă s-au deschis două terase, unde aparent se mai dau și party-uri seara, cu „muzică aleatorie”, după cum mi-a explicat unul dintre băieții „de la promovare”, adică „pui tu o piesă, mai pune și altul o piesă și tot așa”, dar și două baruri de unde-ți poți lua cocktailuri, frappe-uri sau alte băuturi. Acum există și umbreluțe cu șezlonguri pe plajă, ceea ce nu-i o idee neapărat rea, pentru că nu găsești umbră neam.

La Sfântu Gheorghe marea chiar e neagră, poate și de la nisipul fin, poate și de la Dunăre, dar cert este că nu vei vedea turcoazul ăla instagramabil, deși în ultima zi am prins-o atât de calmă și liniștită, încât părea un lac imens. Se lăsase și un soi de ceață deasupra ei, așa că a fost superb să fac o baie la înserat în ea. În dreapta plajei, la încă vreo 15 minute de mers pe jos, ajungi la locul unde se varsă Dunărea – nu e nimic ultra spectaculos, dar e interesant să pui piciorul acolo.

N-aș vrea să închei imaginea asta fără să menționez că dacă n-ai parte de nori o să vezi un apus memorabil, dar și cum răsare Luna din mare. Am prins o Lună roșiatică fantastică, de i-ar fi înduplecat și pe cei mai cinici. Mai adaug și cerul înstelat, plus Perseidele, și deja ți-ai găsit activitate seara, dacă scoți din calcul filmele proiectate sau shoturile de la barul din camping.

În afara proiecțiilor, la Anonimul e loc și de discuții și dezbateri – de la lipsa cinematografelor în România la sprijinul pe care ar trebui să-l acorde statul. Așa cum a spus și Miruna Berescu, directoarea festivalului, e nevoie ca filmul românesc să fie promovat tinerilor, mai ales în școli, dar e necesar ca cineaștii să pună accent și pe marketing și să-nțeleagă mai bine ce-nseamnă „film de public”

În 2022, cinci lungmetraje de ficțiune și documentare au concurat pentru marele trofeu, care a mers la 107 Mothers, o poveste bazată pe realitatea mamelor dintr-o închisoare pentru femei din Odesa.

Festivalul a avut și o secțiune specială Focus Ucraina, pentru că, așa cum a spus și Miruna Berescu, organizatorii au considerat „omenește” și vital să ofere o platformă și celor de la graniță. Din selecție au făcut parte Mariupolis 2 (r. Mantas Kvedaravičius), Butterfly Vision (r. Maksym Nakonechnyi) și Bad Roads (r. Natalya Vorozhbit).

Nu m-am așteptat ca filmul Butterfly Vision să fie atât de dur și să aibă un impact emoțional atât de puternic asupra mea. Actrița principală, Rita Burkovska, care a ales să nu părăsească Kievul după război, a venit special la festival prin Chișinău pentru a vorbi cu publicul după proiecție. Ea a povestit despre cum a fost pe front pentru a se documenta pentru rol, dar și despre cum a ajuns să facă parte din producție, după ce a fost selectată dintre mai multe actrițe, tocmai pentru modul în care a ales să vorbească despre război.

Rita a ținut să le mulțumească românilor pentru tot ajutorul oferit ucrainenilor, dar și celor care au luptat și luptă la ea în țară, celor pe care-i consideră eroi. 

Ea interpretează rolul principal, o femeie soldat, specialistă în drone (drona ei se numea Butterfly), care a fost capturată timp de două luni de separatiștii din Donbas. Când revine acasă, la familia și soțul ei, descoperă că e însărcinată în urma unui viol prin care a trecut cât a fost prizonieră.

Filmul se axează pe trauma ei, dar și pe consecințele acestor lucruri asupra celor din jurul ei. Regizorul propune o privire intensă și profund analitică asupra celor afectați de război, în special asupra femeilor care trec sau au trecut prin asta. E genul de film care te supune unei realități greu de digerat, asta dacă vrei să înțelegi și o altă latură a conflictului.

Filmul Metronom a câștigat anul ăsta premiu de regie al secțiunii Un Certain Regard de la Cannes. Ce mi-a plăcut la el, față de altele cu tematică „undeva prin comunismul românesc”, e că reușește să fie un film despre România sub dictatura lui Nicolae Ceaușescu din perspectiva unor adolescenți pentru adolescenți.

Câți din generația Z pot să înțeleagă cum au fost acele timpuri prin aceleași povești care sunt promovate în loop? 

Filmul ăsta sparge gheața, deși nu fără a profita de cadre lungi și încete, așa cum mai obișnuiesc să aibă filmele românești. Povestea e plasată în 1972 și o are drept protagonistă pe Ana, o liceancă îndrăgostită de Sorin, a cărui familie plănuiește să plece din țară în câteva zile. Vezi suferința ei, fidelitatea față de el, chiar și rebeliunea în fața părinților, totul din iubire. Îl poți pune lejer pe lista filmelor de dragoste pe care să le vezi. Ana ajunge la o petrecere cu câțiva prieteni, unde ascultă discuri rock și scriu împreună o scrisoare pe care să o trimită la Europa Liberă. După asta, lucrurile iau o întorsătură nasoală.

După proiecție, regizorul Alexandru Belc a spus că a vrut să sublinieze „tema trădării la adolescenți”. Există un soi de tandrețe în toată povestea, un cadru violent și neașteptat, cât și o realitate pe care mă bucur că n-am trăit-o. Merită în mod cert atenția ta, dacă vrei să vezi cum au stat lucrurile pe vremuri, și dintr-o altă perspectivă.

M-am urcat la un moment dat într-un trocarici spre plajă și am intrat în vorbă câteva momente cu o tipă de 26 de ani din Sfântu Gheorghe. Mi-a spus mândră: „uite, ai cunoscut și tu pe cineva tânăr din sat”. A povestit cum a copilărit aici și cum toată familia încă locuiește în Sfântu, deși ea a plecat la oraș. Revine des, mai ales în perioada festivalului, dar mi-a plăcut cum a sintetizat tot vibe-ul locului. „Satul ăsta are ceva special.” Sper să-i rămână autenticitatea asta, chiar dacă lumea tot îi trece pragul. Poate faptul că n-ajungi ușor e un avantaj?

Anonimul, care la anul sărbătorește 20 de ani, a strâns o adevărată comunitate în jurul lui și cred că mixul dintre iubitorii de filme și iubitorii atmosferei de aici este egal și complementar.