Teo îți arată cum se face performanță în fotbalul feminin din România, în ciuda haterilor sexiști

La 19 ani, Teodora Meluță a fost declarată cea mai bună jucătoare de fotbal din România. Au trecut cinci ani de atunci și e recunoscută pentru aceleași calități, chiar dacă a trecut și printr-o accidentare gravă. În țara în care fotbalul e tribuna tuturor comentatorilor, Teo s-a încăpățânat să joace și să facă performanță. De multe, ori mai bine decât băieții cu care era inevitabil comparată. Asta deși era supusă la aproape fiecare meci unui șir lung de comentarii care începeau și se terminau cu „locul tău e la cratiță”.

N-a ajuns la cratiță, ci a bifat prezențe pentru Olimpia Cluj, pentru naționala de fotbal feminin a României, o echipă renumită din Elveția, iar acum încearcă să păstreze un nivel de top la echipa de fete a Timișoarei. Toate astea până la 24 de ani.

Cu aceeași încăpățânare cu care a început să joace fotbal cu băieții, vrea acum să ridice nivelul fotbalului feminin în România.

Am vorbit cu Teodora despre discriminările și misoginismul unui sport practicat mai ales de bărbați, cum îți revii după o accidentare care amenință să-ți distrugă carieră și de ce ar trebui să urmărești mai atent fotbalul feminin. Stai liniștit, n-o să te-ntrebe nimeni la Judecata de Apoi ce-ai căutat acolo, așa cum se teme Gigi Becali.

VICE: Care-i faza cu fotbalul feminin? Ziceai că e mai spectaculos decât cel practicat de băieți.
Teodora Meluță: Nu vreau să pară că e o diferență așa de mare între cele două sau că sunt subiectivă. Doar că n-o zic doar eu. O zic și antrenorii și se vede la antrenamente că suntem mult mai receptive și că dorința e mult mai mare la noi decât la băieți. La fel și în timpul meciurilor. Cel puțin în România, chestia asta vine din plăcere.

Te supără că nivelul fotbalului feminin din România nu e la același nivel cu cel din afară?
Da, normal că mă supără. Consider că eu și celelalte jucătoare de fotbal ar trebui să fim niște exemple, să facem cumva să îmbunătățim nivelul sportului pentru fete în România. Există din ce în ce mai multe fete de vârste mici care intra în contact cu fotbalul. Uite, de exemplu, Politehnica Timișoara, echipa unde joc eu în prezent, are grupe de la U11 până la senioare. Nu vedeai așa ceva când m-am apucat eu de fotbal. 

Mă bucură să văd că și la noi în România se face așa ceva. Iar eu vreau să ajut oriunde pot. Proiectul ăsta a început anul trecut, iar antrenorul nostru de la senioare s-a implicat și el. La început erau doar cinci-șase fetițe în grupă. Acum a ajuns să fie terenul plin.

Ar fi bine să existe o lege care să impună cluburilor să aibă echipe de fete?
Nu știu dacă există vreo lege în acest sens. Dar uite, se poate face cum facem noi la Politehnica Timișoara – să formăm o academie, să creștem junioarele și cu timpul să ajungă să joace la prima echipă. E un proces de lungă durată, cum a făcut Hagi cu băieții la Constanța. 

Legat de ce mă întrebai, știu că prin 2019 s-a dat o lege prin care echipele de băieți erau obligate înființeze și echipe feminine pentru a primi licența din partea FRF. Dar după ce a venit pandemia, altele au fost prioritățile. 

De ce ai ales să te întorci în România după cariera într-un campionat străin?
M-am gândit la binele meu și la sănătatea mea, după ce am suferit o accidentare foarte urâtă. Am avut o ofertă din Italia, dar nu am acceptat. Mi-a fost frică că procesul meu de recuperare ar fi fost grăbit, doar ca să revin mai repede pe teren. Așa am ales să mă întorc în România. 

Decizia mi-a fost influențată și de faptul că la Poli antrenor era Mirel Albon, care m-a antrenat și la Cluj și la Națională. Știam că dacă revin în România o să pot să fiu sută la sută aptă. Poate cu timpul o să iau iar un bilet spre Europa. 

M-am gândit și că în afară nivelul fotbalului e mult mai ridicat și nu aș fi avut cum să intru pe teren și să am multe minute jucate. Faptul că în România nivelul încă nu e atât de sus m-a ajutat să îmi revin. O să zic fără să dau în campionatul românesc. Aveam nevoie să prind încrederea de dinainte de accidentare.

Din Italia te-a ofertat o echipă mare?
Da, da, o echipă din susul clasamentului. Nu cred că dacă m-am întors în România ușile unui campionat străin mi s-au închis. E o idee greșită. Când am făcut mutarea asta, m-am gândit strict la mine. Nu ascult gurile rele, oamenii pot comenta ce vor din spatele tastaturii.

Care a fost momentul în care ți-ai dat seama că fotbal vrei să faci și nu altceva?
Am început fotbalul alături de frații mei, într-o echipă de băieți, unde am jucat de 8 la 14 ani. În primă fază mergeam pentru că voiam să fac mișcare. Părinții mei au fost de acord să continui să fac sport. În timp, am aflat că există și alte fete care joacă fotbal și mi s-a părut interesant.

În 2013, am participat la primul turneu oficial cu echipa națională la U15. Atunci mă antrena tot domnul Mirel Albon, care antrena și la Olimpia Cluj și mi-a propus să merg acolo. Inițial nu voiam să las Bucureștiul pentru Cluj. Am discutat și cu ai mei, am stabilit că vreau să fac și performanță din fotbal, nu doar să-l fac de drag. Iar Olimpia era singura echipă unde puteam să fac asta, deci era și o rampă de lansare pentru mine. Atunci a fost momentul în care mi-am zis „Da, asta vreau să fac, vreau să fac fotbal”.

Până la urmă cum e cu talentul la fotbal: îl ai în tine sau trebuie să muncești să arăți ce știi?
La mine a fost și puțin talent, dar a contat mult munca. Pentru mine a contat extrem de mult că am început fotbalul alături de băieți. Mă antrenam cu băieții zi de zi, așa am crescut mai mult în joc. Alta e intensitatea cu băieții. 

Când am intrat în contact cu fotbalul feminin se vedea o diferență între mine și restul. Altfel intram la joc. Așa se vedea și pentru alte fete care au început fotbalul cu băieți. Eu zic că un an de fotbal cu băieții ajută orice fată. Uneori, și noi, senioarele, mai avem meciuri cu băieții seniori. Ni se testează astfel reacțiile, jocul, pentru că ei au o forță mult mai mare ca noi. Ne obligă să o băgăm într-a șasea, cum zice antrenorul.

Nu te-ai simțit niciodată discriminată de băieți atunci când jucai cu ei?
Când eram junioară și jucam cu băieții puteam să am cu maximum doi ani mai mult decât ei. Așa era regula. Pentru că sunt născută în 1999 aveam voie să joc și în grupa de anul 2000 și în cea de 2001. Și da, uneori mă simțeam judecată, mai ales că în vremea aia erau puține fete care jucau fotbal cu băieți. 

Știu că atunci mai venise încă o fată în echipă, iar asta era o priveliște ciudată pentru unii. Auzeam vorbe de genul „Ce caută fata asta la fotbal?” Existau și răutăți pe teren – copiii erau influențați și de părinți în mod negativ. Părinții oricum ziceau despre mine că ar fi trebuit să fiu la cratiță. Chiar mă deranjau vorbele astea, deși știam că o să le mai aud. Am vrut să demonstrez că și eu, ca femeie, pot pe teren. Și am demonstrat.

De multe ori, oamenii vorbesc oricum mai mult de cum arăți fizic, decât de performanțele tale.
Discuțiile legate de aspectul meu fizic, normal, mă deranjează. Controlez hate-ul prin a nu-l lua în seamă. Dau block și nu mai văd, e singura modalitate. Aș fi vrut să fiu apreciată pentru cine sunt și ce fac. Am grijă de imaginea mea și, să zicem, discuțiile astea le iau ca pe un bonus. Sportivele ar trebui să fie apreciate pentru sportul pe care îl practică. Și atât. 

Și presa are un rol aici. Când am jucat contra naționalei Elveției (în meciul pentru calificarea la Cupa Mondială 2023, n.r.) era și Alisha Lehmann, o fotbalistă extrem de frumoasă. Titlurile în presă erau ceva de genul „Întâlnirea celor mai frumoase fotbaliste”. Nimic despre fotbal. Când eram mai mică, titlurile astea mă afectau mai mult. Acum le văd doar ca pe niște avantaje.

Povestește-mi despre primul meci pe care l-ai jucat. Știu că erai undeva în cartierul Tei.
Primul meci oficial pe care l-am jucat la băieți l-am jucat în Tei, da. În complexul ăla încă se joacă fotbal și acum. Era un campionat pe București. Și acum am imaginea mea în minte de atunci: aveam un echipament vișiniu, cu ghete vișinii. Tatăl meu chiar îmi făcuse o poză. O amintire chiar frumoasă. Primul meu meci, în care am fost titulară, m-am bucurat enorm. Cred că am câștigat.

Ai vreun ritual pe care-l faci înainte de meciuri?
Nu neapărat. Nu-mi pun echipamentul într-o ordine anume, dacă asta vrei să știi. Îmi place să mă simt bine în ghetele pe care le încalț. Poate ăsta ar fi un ritual. Înainte să intru pe teren, aveam obiceiul să pun primul piciorul drept. Dar după accidentare nu am mai avut obiceiul ăsta. Iar când sunt la Națională și mă văd cu o fostă colegă de la Cluj ne împingem umăr în umăr. Ne-a rămas nouă obiceiul ăsta când jucam împreună.

Povesteai că-ți poți permite doar o pereche de ghete din banii câștigați din fotbal. Mai e așa? Poți să trăiești decent?
Ziceam asta acum ceva vreme, nu mai e chiar așa. Să știi că am revenit în țară și pentru condițiile pe care le-am găsit. Fiecare dintre noi ajungem la o vârstă unde partea financiară chiar e importantă. Nu sunt genul de persoană care depinde de părinți. Mi-a plăcut să mă descurc. Iar la Timișoara condițiile sunt foarte bune. Sigur, nu se compară din punct de vedere financiar cu ce aveam în Elveția. Dar pentru mine e okay. 

Mai sunt fete care joacă fotbal și au și un al doilea job ca să se susțină?
Da, normal! În sport mereu trebuie să ai un plan B. Și eu la un moment dat va trebui să am unul, pentru că știu că nu o să mai pot juca fotbal. Un plan B înseamnă să ai un alt venit lunar care să te ajute. În fotbalul feminin banii nu sunt la fel ca la fotbalul masculin. Băieții joacă fotbal câțiva ani, prind niște contracte bune și sunt asigurați. La fete nu e așa, iar unele chiar lucrează în paralel cu fotbalul. Și la mine la echipă se întâmplă asta.

Frații tăi mai joacă fotbal? Ce au de zis acum că te vad fotbalistă?
Fratele cel mare a renunțat, iar cel mic încă joacă, prin liga a treia. Se mândresc cu mine că joc fotbal, îți dai seama. Ne susținem unul pe altul, așa am fost învățați. Știu și ei foarte bine ce implică sportul ăsta, cât de implicată sunt și ce îmi doresc să realizez. La fel sunt și părinții mei.

Tatăl tău pare tare mândru de tine. Cum e mama ta?
Amândoi sunt implicați în ce fac. Ei m-au împins de la spate să fac asta. Îmi urmăresc fiecare meci televizat, iar dacă joc aproape de București încearcă să vină la stadion. După fiecare meci stau de vorbă cu ei. Ca să înțelegi, aveau un botez în ziua meciului meu și au preferat să vină la meci decât să meargă acolo. Și mama e implicată și mândră. N-a zis niciodată „Vai, fata mea, ce să caute la fotbal?” Oricum, mai toți în familie suntem microbiști. N-au avut părinții mei treabă cu sportul, dar ne-au susținut pe toți.

Ai avut o accidentare gravă în martie 2021, când jucai pentru echipa elvețiană FF Lugano 1976. Ce a fost în mintea ta în acele clipe, dar și după?
A fost o senzație ciudată. Nu am înțeles pe moment că era ceva grav. Atunci, am asemănat sunetul oaselor rupte cu o lovitură în apărătoare. Am simțit multă durere până au venit cei de la ambulanță să îmi dea adrenalină. Sincer, gândurile mele erau că e totul gata și că nu o să mai joc fotbal. Totul era negativ în mintea mea. M-am uitat o clipă spre piciorul meu și am văzut că e rupt. Apoi nu m-am mai uitat. M-am gândit că fractură deschisă și nu voiam să văd sânge. Mă gândeam că o să am complicații și la ligamente și oase.

Am ajuns apoi la spital. Doamnele de acolo, de la spitalul din Lucerna, îmi spuneau să rămân calmă că poate fi doar o lovitură mai dură, dar tibia mea era foarte umflată. Mi-am văzut radiografia, mi s-a zis că trebuie să mă operez imediat. Asta s-a și întâmplat. Condițiile au fost extraordinare în Elveția. Doctorii au fost foarte atenți și pricepuți cu mine, iar asta mi-a dat încredere. Mai ales că eram singură, nu rămăsese nimeni de la echipă cu mine. Era perioada de după Covid și încă erau restricții.

Bănuiesc că recuperarea a fost o perioadă la fel de încărcată.
Am început recuperarea după ce m-am întors la Lugano. Am știut că o să fie greu. Am mai trecut prin niște accidentări și recuperări prin România, dar nimic atât de grav. A fost bine pentru că am fost ajutată să îmi revin și pe partea fizică, dar și pe partea psihică. Fizioterapeuții îmi ziceau că degeaba o să mă recuperez fizic dacă psihic nu o să fiu pregătită să fiu pe teren. 

Erau zile în care eram ajutată și de trei kinetoterapeuți. A contat și dorința mea de a reveni repede, dar să fiu refăcută complet. Nu am simțit perioada asta ca pe un stres, ba din contră. Mergeam la sesiune de recuperare cu zâmbetul pe buze, chiar dacă trebuia să fiu acolo pentru patru-cinci ore. În România, un singur kineto ia mai mulți oameni la recuperare doar de dragul banilor. Pentru ei era important ca omul să se facă bine.

Ce sfat i-ai da unei fete care e interesată de fotbal și nu știe de unde să o apuce?
Cel mai important sfat e să nu țină cont de ce zic băieții sau cei din jur, indiferent de vorbe. Să nu asculte ce zic. O să fie oameni care or să te tragă în jos, dar trebuie să faci ce simți. Pe social media o să descopere că sunt și altele ca ea. Există deja multe echipe de fotbal feminin. Dar poate să încerce să joace și la echipe de băieți. Cel mai important e să încerci să vezi dacă îți place, chiar dacă alții zic că nu e pentru tine. Încearcă. E un sport care îți umple sufletul de bucurie. Eu mă hrănesc cu toate senzațiile și bucuriile pe care mi le aduce fotbalul. Iar orice fată poate să-mi scrie pe social media, s-o îndrum.