Ce am învățat despre oamenii din alte culturi ca însoțitoare de zbor din România

Din vremuri străvechi, când eram eu o tânără speranță în lumea aviației și făceam școala de însoțitori de bord, pe lângă cursurile uzuale, aveam și câteva lecții de bune-maniere. Discutam despre cum se face service-ul, cum să arborezi zâmbetul profesional, chiar dacă cineva te calcă pe nervi sau pe degetul mic, și cum să te porți cu pasagerii în funcție de naționalitate sau religie.

Înainte să te-apuci să strigi la mine „RASISM, XENOFOBIE ȘI DISCRIMINARE" sau să tragi glonț în aer cu corectitudinea politică, lasă-mă să-ți zic că nu e vorba despre asta. Suntem diferiți, trebuie să acceptăm că suntem herghelii separate de unicorni speciali, iar în avion, unde ai de lucru cu o masă de oameni care sunt de aceeași naționalitate, iar tu ești contratimp, te ajută foarte mult să le anticipezi nevoile, dacă ții cont de niște lucruri de bază.

Ca să-ți dau un exemplu benign, am avut zboruri către țări musulmane cu pasageri musulmani și nu e plăcut pentru ei să te duci cu politețea în brațe să-i întrebi de cinci ori pe zbor ce vor să mănânce în timpul Ramadanului sau mai rău, să ai mâncare care conține carne de porc. Mai departe, o să-ți povestesc despre câteva categorii de pasageri mai des întâlnite de mine la bord.

După cum am învățat la Teleenciclopedia, nu toți arabii sunt musulmani și Islamul mai are adepți în număr mare și prin alte părți decât Orientul Mijlociu, dar eu o să mă refer mai mult la arabii musulmani, pentru că am avut destule zboruri pe specific.

De la pasagerii ăștia am învățat care e cea mai bună mâncare de pe mapamond. E drept, am ratat câteva țări de unde mi-ar fi plăcut să încerc gastronomia locală, dar până acum e în topul preferințelor mele. De fiecare dată când zburam cu ei, eram cea mai sătulă. Până să mă-nscriu în aviație, pentru mine mâncarea arăbească se limita la shaorma de la Dristor. Când am rupt fâșu' la gură pe cursele cu ei, a fost ca și când mi-aș fi accesat o zonă secretă din cavitatea bucală.

Tot de la ei am învățat că poți să trăiești bine-mersi două luni fără să pui gura pe alcool (am pățit), pentru că au sucuri din toate fructele existente, cu pulpă, cu bucăți, nectar, carbogazoase, nici n-am apucat să le-ncerc pe toate. Mă uitam la sucurile de guave și litchee ca olteanul la girafă. Am mai aflat eu și despre parfumuri, narghilele, ceaiul ăla negru și dulce, condimente, dar asta mai mult fâțâindu-mă prin afara avionului.

Pe un zbor, femeile stăteau în zona din spate, iar eu am rămas singură cu ele, pentru că nu le era permis să stea în același loc cu bărbații, implicit cu colegii mei. Iar eu nu mă puteam duce în partea din față unde erau bărbații. Când s-au descoperit și și-au dat niqabul jos, le-am văzut ce frumoase erau, toate tatuate cu henna și cu părul lung. Ei, după vreo trei ore, doamnele mele au început să se frichinească de zor, pentru că voiau la toaletă, iar cea din spate, unde eram toate în exil, nu era funcțională. Bafta lor a fost că aveam zbor de noapte și domnii dormeau de rupeau canapelele din business.

Una dintre ele a îndrăznit, pentru că era chiar gravă situația: „Doamnă, vă rugăm, ajutați-ne că nu mai putem.” Sincer, nici eu nu mai puteam, așa că am organizat o misiune cu colegii din față. Le-am zis să stea de șase și să-mi zică când dorm, ca să aduc femeile câte două, câte trei în partea din față. Astea toate, că vai, că Allah, că e păcat. Le-am zis: „Credeți că lui Allah o să-i placă dacă faceți pe voi? Acoperiți-vă și haideți.” După, i-am cerut iertare toate lui Allah și le-am liniștit că, dacă e, să mă întrebe pe mine și vorbesc eu cu el.

Cu Africa, situația stă așa: te îndrăgostești și vrei mereu să te întorci acolo sau nu-ți place deloc. Pentru mine, o bună perioadă, continentul ăsta a fost a doua mea casă. Are un juju aparte. Oamenii sunt calzi și prietenoși, mulți ar zice serviabili. Mai puțin educați din anumite puncte de vedere, majoritatea știu două sau trei limbi și e imposibil să nu te înțelegi cu ei.

Asta mi-a fost dat să o aflu pe o cursă cu o delegație oficială. Plecam de undeva din Africa, undeva în Franța și aveam și câțiva pasageri francezi. Împreună cu colegul meu am decis să comandăm pentru drum brânzeturi franțuzești, pe care le-am pus la rece. Dar cum avionul era încins de la soarele Africii, după decolare, în cabină mirosea într-un mare fel.

Nu se mai putea respira omenește,  așa că i-am zis colegului, relativ încet: „Măi, în ce hal miroase a picioare împuțite.” Ochelarii i s-au aburit instant și s-a înroșit la față: „Treci imediat în bucătărie! Doctorul delegației a făcut facultatea la Iași! Vorbește românește și pe el l-ai servit adineauri.” Bine, după ce m-a certat, ne-am hăhăit îngrozitor. Deși am stat puțin cu teamă că m-ar fi auzit, chiar dacă a fost așa, nu ne-a zis nimic.

Cu orice însoțitor de bord ai vorbi, care a zburat măcar o dată la Tel Aviv, o să-ți spună același lucru despre pasagerii evrei: vorbesc foarte mult și se mișcă foarte încet. Îmbarcarea durează cât o repriză de meci de fotbal cu tot cu prelungiri. Se opresc pe culoar, schimbă amabilități, ai senzația că ești la social club. Partea bună e că la fel de prietenoși sunt și cu noi, fără excepție toți salută și la venire, și la plecare, ne mulțumesc și vorbesc foarte bine engleză. Ei, pe cât sunt de vorbăreți, am avut parte și de excepții.

Ne pregăteam pe un zbor să ieșim cu carucioarele pe culoar și văd cum toți o sută și ceva de pasageri se ridică și se strâng spre mijlocul avionului. Unul dintre mi-a făcut semn să rămân pe loc, dar am cerut lămuriri suplimentare. „Azi e Yom Hazikaron și la ora opt seara ne rugăm pentru soldații care au murit apărând Israelul. Lăsați-ne câteva minute”, mi-a spus. Era o liniște în avion, de cred că s-ar fi auzit și-un ac, dacă ar fi căzut, până în cabina piloților. Impresionant.

Românii sunt ca melcii, dacă ar putea să își care și casa după ei, ar fi perfect. Câte trei bagaje, haine, pungi de duty-free care trebuie să stea cât mai aproape de persoană, eventual în brațe, pe un zbor plin curg apele pe tine că nu știi unde să mai îndeși poșete și geci, toată lumea vrea să stea în altă parte, ei bine am trăit să văd că se poate și altfel.

Zburam la un moment dat în echipaj mixt, cu colege dintr-o țară nordică. Când am ajuns la avion, a început să vină cateringul și nu se mai termina. Cutii cu perne, pături, hârtii igienice, șervețele, chifle, zici că se făcuse aprovizionarea la non-stop. Unde să le punem? În compartimentele de bagaje unde mai erau și lucrurile noastre. Colegii de la duty-free au lăsat și ei pungi cu parfumuri și alte cumpărături pe diverse scaune. Eu eram albă la față, știam că o să avem zbor plin.

Am luat o colegă străină de-o parte: „Auzi, jumătate dintre compartimente sunt ocupate, unde își mai pun pasagerii bagajele? Și cu pungile astea pe scaune ce e”, am întrebat. „Cum adică?”, s-a uitat ea super senină la mine. Era luna martie, un frig de înțepeneai, noi cu cămăși, sacouri, ghete, ne mai lipseau șubele și mănușile. Și vedem cum vin pasagerii noștri în sandale, pantaloni trei sferturi și tricouri, fără bagaje. Cât a durat îmbarcarea, eu am fost într-o continuă mirare: „Cum? Nu au bagaje? Dar merg în vacanță o săptămână. Ia uite, se așează pe locurile lor! Nimeni nu vrea în altă parte. Putem să-i debarcăm și să-i mai îmbarcăm o dată?”. Așa a fost de fiecare dată pe un zbor cu nordici, nimeni n-a comentat nimic niciodată, o utopie a aviației ce se-ntâmpla.

Pasagerii italieni sunt la fel ca pasagerii români, doar că vorbesc românește puțin diferit, mai repede și foarte mult. Cu toate astea, ce am învățat de la ei a fost să mă relaxez. Nicio problemă nu rămâne nerezolvată, indiferent dacă te agiți sau nu.

Știu că, pe lângă „RASISM", o să strigi la mine și „SEXISM", dar n-am ce să fac. Cât am zburat prin Italia, și am zburat ceva, pe fiecare cursă mă măritam și-mi făceam casă cu grădină în mintea mea, cu cel puțin unul sau doi dintre pasageri. Italienii sunt cei mai frumoși și șarmanți bărbați, indiferent de vârstă.

Cel mai mult mi-a plăcut că m-am înțeles mereu cu pasagerii italieni, deși eu nu vorbesc italiană, dar probabil mă trăda privirea inteligentă, că mereu nimeream în câte o conversație. Cum a fost cu acest cuplu mai în vârstă, foarte drăguți, ei vorbeau cu mine în limba lor, eu le răspundeam în românește:

-Bongiorno. Da dove viene signorina?

-Buongiorno. Din România.

-E i colleghi?

-Și eu și colegii mei, suntem toți români.

-Quanto tiempo rimani in Italia? Ti piace qui?

-Două săptămâni. Dar ne mai întoarcem. Ne place foarte mult.

-Aaa due settimani. Sei molto gentile, abbiamo anche noi un figlio, è un agente immobiliare, circa la tua età, lascia che ti mostri.

Și-au scos repede telefonul, să îmi arate ficiorul imobiliar. Guarda!, că și el e molto gentile, are și-un cane, ce să mai, o superpartida. Într-adevăr, era chipeș omul, nimic de zis, dar a trebuit să le-o bag pe aia cu scz, am prieten, pentru că, la vremea respectivă, chiar aveam. Acum nu mai am și-mi pare rău că mi-am dezamăgit viitorii potențiali socri.