Chiar vor elevii din România să se întoarcă la școală?

Redeschiderea școlilor a fost unul dintre subiectele hype înainte și după sărbătorile de iarnă. Se deschid școlile? Dacă se deschid, când se deschid? Dacă nu se deschid, ce avem de gând să facem cu această generație de copii care au învățat să scrie și să citească din spatele unui laptop? E realist din punct de vedere al siguranței să le deschidem? Și așa mai departe. La toate aceste întrebări am primit câte un sfert de răspuns de la o zi la altă până când, într-un final, s-a decis: școlile se deschid pe 8 februarie.

În afara unor sondaje de opinie ale căror rezultate arată că 70 la sută dintre elevi își doreau ca școlile să fie redeschise și menținute închise doar în zonele cu risc crescut de infectare, nu știm prea multe despre ce gândește generația școlită în spatele ecranului. Nu știm ce temeri au, nu știm cum ar trebui să arate sistemul educațional post-pandemie astfel încât să le adreseze nevoile și interesele, nu știm mai nimic din ce au făcut copiii României cât timp aveau camerele oprite și microfoanele stinse.

Am încercat, așadar, să aflu câteva răspunsuri la aceste dileme chiar de la elevi, pentru că de cele mai multe ori aceștia nu sunt consultați cu privire la deciziile majore care se iau la Ministerul Educației, iar și atunci când sunt consultați, sunt consultați doar declarativ, pentru schițarea unor viziuni în educație care nu mai sunt implementate niciodată; una dintre ele, România Educată. 

Prima cu care am vorbit e Aura Maria Badiu, elevă în clasa a 11-a în Galați, la Liceul de Arte ,,Dimitrie Cuclin”. Aura e președintele Consiliului Județean al Elevilor Galați și crede că școlile trebuiau deschise cu mult timp în urmă. 

„Dincolo de cazurile fericite ale școlii online, cred că aceasta a constituit o pierdere de timp, dacă ținem cont de competențele digitale scăzute ale cadrelor didactice și reticența elevilor de a participa, de-a lungul a aproximativ șase sau șapte ore, la orele de curs în fața unei tablete sau a unui telefon de pe care nu se pot face prea multe sau care, în anumite cazuri, nici măcar nu există.”

Aura crede că nu elevii ar trebui să fie cei care stârnesc îngrijorarea autorităților, pentru că, spune ea, elevii au gestionat situația pe cât se poate de responsabil, poate chiar cel mai responsabil dintre toți actorii implicați și prezenți în actul educațional. „N-am observat niciun coleg care să nu poarte masca corespunzător sau care să adopte o atitudine ironică față de actualul context epidemiologic. Nu cred că școlile au constituit focare.”

Pentru președinta elevilor gălățeni, procesul de digitalizare forțată (și, îmi permit să adaug, lipsită de un plan coerent și adaptat nevoilor oamenilor sistemului, de la elevi la profesori) nu a funcționat. „Nici eu nu-mi găsesc energia necesară pentru a mă concentra la unele dintre orele online, tocmai pentru că tranziția de la offline la virtual a fost realizată brusc, la nevoie, iar școlile s-au adaptat diferit, în funcție de posibilități, iar pentru majoritatea dintre noi, acest proces al digitalizării s-a simțit ca fiind unul forțat.”

De la Galați m-am oprit nu foarte departe la Focșani și am vorbit cu Șerban Timofte, care crede că varianta continuării orelor online ar fi mai potrivită. 

„Acum sunt clasa a 12-a și pasiunea mea pentru domeniul IT m-a ajutat să mă acomodez ușor și rapid acestei încercări, care astăzi a ajuns să fie opțiunea pe care o prefer pentru educația mea. Mă consider norocos pentru că din primul moment în care am trecut la învățământul online am avut laptop, acces la internet și o echipă de profesori care s-au adaptat rapid acestei perioade. Totuși, nu pot nega că un număr semnificativ de elevi nu au sau nu au avut acces la aceste condiții, a căror lipsă fac școala online aproape imposibilă.

Redeschiderea școlilor pe 8 februarie nu e o veste care să mă bucure pe mine, dar pe mulți alții da. Accesul rapid la ore, combinat cu un loc care să inspire încredere studentului, reprezintă o formă de învățare mai eficientă.”

Șerban mi-a povestit că s-a adaptat cu ușurință la digitalizarea educației, iar provocările au fost depășite prin munca de echipă dintre elevi și profesori. Dacă e măcar o lecție cu care ar trebui să ieșim din pandemia asta educațională, e cea a învățării pe tot parcursul vieții și a colaborării între generații diferite pentru educație.

„Am avut parte de profesori care au avut deschiderea să învețe cum se folosește Zoom, pentru a preda din primele zile. Ne-am completat. Dacă profesorul nu știa cum să facă ceva, îl învățăm noi. Și invers. Pot spune că am lucrat în echipă în această perioadă mai mult decât am lucrat în primii doi ani și jumătate de liceu, ceea ce e trist. Școala fizică nu ne-a dat ocazia asta. Era mai mult o continuă competiție pentru titlul imaginar de «cel mai bun elev», iar asta nu te pregătește pentru viitoarele joburi. Spiritul competițional e bun, dar nu trebuie cultivat excesiv.”

Rareș Cucuzel e elev de liceu la Iași, în clasa a 11-a, iar pentru el învățământul digitalizat și în perioada post-pandemie e mai mult decât o teză de lucru, mai mult decât un scenariu al autorităților. „Pe cât unii profesorii au fost mai îngăduitori, pe atât alții au fost total opusul. Însă văd potențial la învățământul la distanță, dacă e făcut cum trebuie, poate fi mult mai productiv și mai interactiv.”

Pe lângă avantajele învățării prin tehnologie, Rareș punctează lipsa siguranței pe fondul redeschiderii școlilor. Să nu uităm că peste 50 la sută dintre profesorii consultați au declarat, ferm, că sunt împotriva vaccinării, iar campania de vaccinare nu pare să aibă cele mai prietenoase mesaje, care să fie țintite către profesori. Da, e lăudabil că ministrul educației a anunțat că se va vaccina și că va face public acest lucru, dar asta nu ne ajută cu mare lucru, atâta vreme cât, așa cum ne spun cei de la Buletin de București în urma unei anchete, grupurile de pe Facebook ale profesorilor sunt medii propice pentru fake news pe tema vaccinului. „Din punctul meu de vedere, până când toate persoanele implicate, cel puțin activ, în procesul de învățare nu vor fi vaccinate, n-aș considera școala un mediu sigur”, mărturisește Rareș.

Eu nu mai sunt elevă. Am absolvit liceul vara asta, printr-o festivitate Google Meet și am început primul an universitar pe Zoom. Studiez istoria la Universitatea de Vest din Timișoara, iar în octombrie consideram că facultatea online nu-i facultate. Ne-am solidarizat, colegi de anul întâi care nu ne văzusem niciodată la față, să ne adresăm Consiliului Facultății să ia în considerare măcar deschiderea parțială a amfiteatrelor – tânjeam după toate acele povești de boboc care hoinărește pe holurile universității și descoperă lumea. 

După aproape un semestru de cursuri și seminare online, începerea fizică a semestrului al doilea nu mă încântă așa cum m-aș fi așteptat. Vreau să-mi cunosc colegii și profesorii, dar abandonarea rutinei pe care deja ne-am construit-o vine cu riscurile ei. E mult mai eficient să înveți în ritmul tău, să fii autonom în raport cu propriul proces educațional și profesional, să cauți informațiile singur. Găsesc această siguranță pe classroom-ul virtual, unde profesorii, care s-au adaptat rapid la transformarea digitală, ne trimit prezentări, articole și studii pliate pe nevoile noastre. Fiecare e, cum se spune, „pe treaba lui”, dar responsabilizarea necesară unui student online în căutarea unei cariere sigure mai vine, când și când, ca un ghionte în stomac.

Antonia Pup e studentă la Istorie la Universitatea de Vest din Timișoara, membră a comisiei de monitorizare în OBESSU, organizația europeană de reprezentare a elevilor. A fost președintele Consiliului Național al Elevilor în mandatul 2019-2020.