Cât de greu e să-ți găsești de lucru în România ca persoană trans

Numele meu din buletin este Florin Cosmin Chechișan. Românii mă știu încă din 2012, drept Keky - „Primul cântăreț pe tocuri din România". Dincolo de artificiile de marketing ca persoană publică, am terminat două facultăți: Asistența Socială și Sociologie în cadrul Universității București și Facultatea de Jurnalism, din cadrul Universității Hyperion.

De-a lungul timpului, am lucrat în multe multinaționale, de la firme de transport, la bănci de renume. Am avut noroc, ca persoană gay în primă fază, să am parte de colective frumoase. M-a ajutat mult și spiritul meu autoironic, cât și miserupismul din dotarea cu testosteron. Ulterior, am devenit o sensibilă.

Știam că sunt super profesionistă la locul de muncă și nu concepem vreodată că sexualitatea mi-ar putea influența latura profesională. La orice interviu, îi cuceream pe angajatori cu următorul text:

Această pledoarie a ținut până într-o zi.

În 2018, după ani de terapie psihologică, psihiatrică și analize la medicul endocrinolog, am ales să încep tratamentul hormonal de schimbare de gen. Schimbarea mea nu e un moft, cum ar spune cei care nu cunosc fenomenul, ci o necesitate, pentru a putea avea o viață normală. Ba mai mult, e confirmată de specialiști, după ani de terapie și analize.

La acea vreme, lucram deja de doi ani într-o bancă de renume internațional din România. Aveam un super colectiv și tocmai avansasem profesional. Mă ocupam de reeșalonări. În primă fază, până începeau să se vadă transformările hormonale, am ținut secretă schimbarea. Ba mai mult, am refuzat să îmi asum rolul social de viitoare femeie. Mergeam în continuare la job ca băiat, deși sânii începuseră să-mi crească. Șefii au bănuit că se întâmplă ceva, așa că am ales să vorbesc cu ei deschis, deși nu bănuiam niciodată că sinceritatea mă poate costa locul de muncă. Au zâmbit înțelegători, dar gesturile îi trădau: se uitau unul la alții, făceau grimase și nu știau cum să gestioneze o astfel de situație.

Imediat după, au început presiunile: alte departamente nu îmi mai dădeau la timp aprobările de reeșalonare și contractele nu puteau fi semnate. Nu mai reușeam să-mi realizez targetul care creștea, de la o săptămână la alta și munceam peste program fără să mă plătească nimeni în plus. Într-o zi, le-am spus că m-am prins de presiunile lor și mi-am dat demisia. Am plecat din bancă foarte dezamăgită și am intrat într-o perioadă lungă de anxietate și depresii.

De-abia mă ajungem cu banii. M-au salvat aparițiile TV, pentru care rar eram plătit două sute de lei, în schimbul promovării pieselor pe care le compuneam. În felul ăsta, câștigam bani din drepturi de autor. Compromisul major a fost să le accept regiile, 80% dintre aparițiile mele ca băiat gay au fost prefabricate. De exemplu, am fost implicat într-un scandal cu Adi Minune, în care trebuia să spun că vreau să fiu amanta lui, iar el să facă mișto de mine.

Încă scriu melodii, dar pentru alți artiști. Colaborez cu anumiți compozitori și cedez din drepturile de autor sau aleg să nu mi se acorde credite în descrierea melodiilor de pe Youtube, pentru una, două sute de euro. Mulți fug astfel de asocierea cu mine. Nu îmi răspund la e-mail-uri sau la telefon. Eram lângă un producător muzical când l-a sunat pe un amic și l-a apostrofat: „Nu mai da numărul meu de telefon la toți gay-ii". Ironia sorții e că și prietenul meu era gay, însă neasumat.

Mi-am revenit cu greu după plecarea din bancă, cu ajutorul psihologului care se ocupa de tranziția mea. Nu mai speram la un loc de muncă „normal", așa că m-am apucat de vlogging. Puțini au înțeles că vreau să arăt schimbarea din mers, cu tot ce presupune ea. Am primit mult hate, așa că, la zece mii de subscriberi, am renunțat să mă expun public și am șters contul.

Într-o zi, m-a sunat o binecunoscută firmă de curierat pentru un interviu de angajare. Eram la șase luni de la începerea tratamentului hormonal, destul de vizibilă, dar nu m-au discriminat. Am trecut interviul cu brio și m-am trezit într-un super colectiv. Aici nu m-am simțit niciodată discriminată, chiar dacă colegii glumeau cu mine pe seama sexualității mele. Treceam peste ele cu multă autoironie și munceam toți cu drag, printre multe râsete. Șefii mi-au spus că sunt o pată de culoare și ajunsesem să mă știe toată firma - de la directori și angajații de la birouri la oamenii din depozit. Toți îmi urmăreau vlogurile.

Într-o zi însă, am fost băgată într-o ședință, unde am fost rugată să șterg orice asociere personală cu firma de transport, de pe Facebook, adică să nu mai dau check-in acolo. Existau clienți care voiau să discute doar cu mine la telefon, iar cei mai insistenți încercau să intre în lista mea de prieteni de pe Facebook. M-am supărat la început, după am înțeles, oarecum. Nu e ca și cum se fugea de asocierea cu mine pentru prima oară. În plus, directorul de marketing a fost finuț și mi-a vorbit astfel încât să nu mă supăr.

Din păcate, pe fondul unor probleme familiale, am tot plecat și revenit în firmă, până nu m-au mai primit înapoi, că-mi știrbisem credibilitatea profesională. Am înțeles, cu mare regret. M-am bucurat că au angajat-o pe mama.

Când mama a plecat să muncească în Italia, am aplicat la o firmă care se ocupă cu importul băuturilor alcoolice. O fostă colegă, de la firma de transport, lucra și ea acolo. Pentru interviu m-am îmbrăcat decent: o pereche de blugi și un tricou simplu roșu. Erau printre puținele haine de băiat pe care le mai aveam. Parul l-am prins într-o coadă și nu m-am machiat. Dar tipele de la HR îmi știau deja toată istoria: de la schimbarea de gen la aparițiile televizate.

„Cum o să vii îmbrăcată la muncă?” Asta a fost singura lor curiozitate. Nu m-au întrebat deloc de experiența mea în câmpul muncii. Tot interviul a fost o pledoarie de motivare a sexualității mele. Le-am zis că o să vin îmbrăcată ca băiat, până îmi termin toate operațiile, deși în momentul ăla arătam deja ca o femeie nemachiată, cu sâni.

A rămas că mă sună ei pentru o probă de muncă, dar n-au făcut-o. În aceeași zi, m-am oprit la o terasă, să mănânc, iar la toaletă s-au speriat niște tipi de mine: „Doamnă, aici e toaleta bărbaților!” Am mers la bancă să scot niște bani, iar tipa de la ghișeu n-a vrut să mă servească, că nu mai semănam cu cel din buletin. Dă-i și explică întreaga poveste a schimbării. Pățesc asta zilnic și am obosit să-mi motivez existența în fața oamenilor.

Îmi caut loc de muncă pe back-office, nu vreau să ies în față, înțeleg oarecum și angajatorii. Firmele de HR depind și de patroni, fiind un întreg lanț al slăbiciunilor. De când cu pandemia, am aplicat la peste o sută de joburi, dar m-au sunat înapoi doar cei de la firma de alcool, deși sunt multe joburi vacante în bănci și call centere, exact unde am experiență. Când eram băiat gay, aveam și câte cinci posibile angajări pe săptămână și eu trebuia să aleg unde vreau să merg. Acum, deși am poza cu mine ca băiat la CV, sunt sigură că mă caută pe Google sau pe rețelele sociale. Și din păcate, majoritatea oamenilor văd persoanele transgender inferioare femeii și le etichetează pe toate ca fiind lucrătoare sexuale.

Nu aș putea niciodată să fiu lucrătoare sexuală. Cunosc majoritatea fetelor transsexuale care fac asta. Nu le-am judecat niciodată, deoarece le știu povestea de viață. Nu concep să-mi vând corpul, după ce am terminat două facultăți. Plus că, urăsc bădăranii, omniprezenți la serviciile lor. Niciodată nu voi depinde de un bărbat și nu voi fi supusă, oricâtă nevoie de bani aș avea. Prefer să fac foamea, cu demnitate.

Vreau să mă simt utilă și independentă financiar. Dar mă simt o povară, vânătă și când iau o pâine, chiar dacă sunt nemachiată și îmbrăcată de casă. Schimbările hormonale sunt evidente, am sâni și câteva operații de reconstrucție osoasă la nivelul feței, făcute anul trecut. Nu mai trec neobservată.

În haine de bărbat, un vecin mi-a spus că arăt ca o lesbiană: „Pune mâna, slăbește și ieși din nou îmbrăcată ca femeie. Acum zici că ești o lesbiană.” De parcă schimbarea o fac pentru sex cu bărbați, nu pentru sufletul meu. Mă simt singură, abandonată, o ciudată neînțeleasă, care tinde spre o normalitate anormală pentru alții, dar atât de necesară pentru ea.

M-am refugiat în mâncare. Sunt prea lașă și orgolioasă să mă sinucid. Încerc să schimb contextul: faptul că m-am născut în România. Mă ajută mama, îmi caută de lucru în Italia. Ea m-a înțeles mereu: „E plin de gay, lesbi și transexuali aici și pe nimeni nu interesează ce faci tu în pat. Mai rezistă puțin, ca va fi bine".

Sunt multe persoane transsexuale în situația mea. Numai noi știm câtă durere, nedreptate, lacrimi și frustrări acumulăm într-o țară care se vrea europeană și care ar trebui să aibă grijă la fel de toți cetățenii ei. În România, persoanele diferite stau într-o izolare permanentă și inevitabilă.