Am vorbit cu străini despre ce-au înțeles ei din Pride-ul românesc și homofobii veniți cu tămâie

Mijlocul lui august a fost fierbinte odată cu Bucharest Pride. Întâi a fost decizia Primăriei de-a muta în altă parte marșul. Până la urmă a fost pe Calea Victoriei și-a atras câteva mii de oameni. În aceeași zi a fost și așa-numitul marș al normalității finalizat pe Dealul Patriarhiei cu rugăciunea „Tatăl Nostru”. 

Pride a pornit în 2005, la patru ani după ce homosexualitatea a fost dezincriminată. După ce la prima ediție a strâns circa 150 de participanți, în 2021 a ajuns la un număr considerabil mai mare și printre aceștia să fie și străini, nu doar români, din țări ca Olanda, Israel, Brazilia, Franța, Marea Britanie sau Mexic. De la ei am vrut să aflu cum se văd Bucureștiul, România, dar și ideea de Pride trăită aici.

Am nimerit din întâmplare în București în același timp cu Pride, așa că și organizarea a fost minimală. Tot ce am avut nevoie au fost outfit-uri, șase sticle de cidru și voie bună în cantitate nelimitată. A fost, totodată, primul Pride românesc la care am participat și pot spune că am plecat extrem de plăcut impresionat de energia generală. 

Am simțit că focusul este, din fericire, pe lângă o celebrare a comunității, protestarea pentru drepturile comunității LGBTQIA+, care încă nu sunt nici pe departe egale cu cele ale majorității heteronormative. Am observat o comunitate extrem de unită, fără bariere între subcategorii. Totodată, am remarcat în mijlocul marșului foarte mulți aliați: familii hetero cu copii adolescenți care poate erau prea mici pentru a participa singuri, mame singure cu copii cu steaguri curcubeu în mână, oameni entuziasmați care ne făceau cu mâna de la geam și trecătorii curioși cărora le era imposibil sa nu se molipsească de la energia incredibilă proiectată de participanți.

La mine în Marea Britanie pot spune că evenimentul Pride și-a cam pierdut din scopul pe care paradele de după manifestațiile din 1969 de la Stonewall îl aveau inițial. Scopul era cel de a comemora victimele căzute în revoltele pentru legalizarea homosexualității. Cred că asta se întâmplă pentru că nu mai sunt foarte multe drepturi pe care comunitatea de acolo să nu le aibă, iar reprezentanții ei se pot exprima în libertate, așa cum vor, și nu mai suferă de discriminare din aproape niciun punct de vedere. 

În Anglia, în sezonul Pride, mișcările de marketing ale marilor companii parazitează simbolistica LGBTQIA+ și lasă impresia falsă că sunt suporteri înrăiți ai comunității prin simpla afișare sau înlocuire a emblemelor cu ceva curcubeu. Parada este înlocuită de o petrecere stradală care, de multe ori, devine grafică și sare ușor limita de 18+. În București am simțit că scopul marșului a fost lupta pentru drepturi pe lângă sărbătorirea comunității. 

Asta e important: să ne amintim că, de fapt, comunitatea LGBTQIA+ nu vrea să deranjeze pe nimeni. Noi, pur și simplu, luptăm pentru a avea drepturi egale cu restul membrilor societății și pentru a nu mai fi discriminați pe baza orientării sexuale. Suporterii extremiști creștini trebuie să înțeleagă că noi nu protestăm față de nimeni, ci protestăm pentru NOI. Ei sunt, de fapt, cei care se opun și au la baza protestelor lor un motiv de natură negativă.

Înainte de marș am fost la evenimentele din parcul Herăstrău ca să văd artiști români și comunitatea LGBT care s-a adunat acolo. A fost o experiență foarte distractivă în cele din urmă. Dacă ar fi să compar ce-am văzut în România și ce-am trăit prin alte locuri, eu am experiența din Mexic și din Paris, unde locuiesc acum. 

În Mexic, parada Pride adună la un loc o mulțime imensă de oameni și, în general, este aceeași atmosferă: oameni care se strâng în stradă, cântă, dansează, beau, e o petrecere de proporții. Și încă se organizează Pride acolo, deoarece există o dezbatere activă față de homosexuali în întreaga lume. Dar Mexic este diferit de ce-am văzut în Franța, în Paris, unde e în ADN o genă care înclină spre astfel de proteste, parade și altele. Este totul foarte politic, cu mai multe restricții, dar îmi place cea de la Paris, deoarece este foarte bine organizată. Însă fiecare țară are propria unicitate, așa că este important să o experimentezi și să o susții. Cred că în București încă este ceva nou, oamenii trebuie să se mai acomodeze cu Pride.

Am fost surprins să aflu de la unul dintre prietenii mei din România că e prima dată când se întâmplă un Pride Week. Și toate evenimentele și tot ce am văzut în jurul meu au adus fericirea pe fețele oamenilor, în special pe-a celor care au fost acolo în timpul paradei. Oriunde are loc un Pride cei din jur sunt uimiți de felul în care oamenii încep să danseze pe stradă și să se distreze în felul lor.

În cazul manifestației religioase pot spune că e dezgustător, prostesc și patetic. Nu voi accepta niciodată ura, deoarece este, în mod activ, doar un alt fel de violență – chiar și când aruncau cu apă sfințită și mergeau cu o cruce imensă în spatele nostru. Cred însă că astfel de lucruri că se bazează pe ignoranță și ură. Este trist, dar asta-i lumea în care trăim uneori.

M-am mutat de curând în București și anul ăsta mi-am dorit foarte tare să văd cum se organizează genul ăsta de eveniment și, în special, am vrut să văd reacțiile oamenilor. Am fost surprinsă să văd atât de mulți susținători și reprezentanți. Tot ce s-a desfășurat în interiorul paradei s-a făcut cu suflet, iar de restul am făcut abstracție, chiar dacă este greu să nu bagi în seamă mutrele și gesturile oamenilor ignoranți și incapabili să accepte ideea că „love is love”. Sincer, îmi pare rău de ei. 

Toată atmosfera creată de noi a fost de acceptare, de iubire, de fericire, de celebrare. Dacă tu, ca om, nu te poți bucura într-un asemenea mediu, alături de alți oameni, înseamnă că trebuie să iei niște time off și să îți regândești ideile despre viață. 

În ceea ce privește atitudinea românilor, am un singur eveniment de menționat. Când urcam scările de la metrou și ne retrăgeam de la paradă, am văzut un specimen cu testosteron care a scuipat spre câțiva oameni care fluturau stegulețe. Clar nu e un reprezentant al tuturor mentalităților, dar ideea e că încă sunt mulți ca el. Apoi te întrebi: noi avem o problemă pentru că învățăm să acceptăm și să oferim iubirea sub orice formă – sau?

Cât despre manifestările religioase, din punct de vedere biblic, iubirea este o poruncă a lui Dumnezeu, nu un îndemn, iar noi doar o răspândim în univers. Poate ar trebui să-și privească propria credință într-un mod expansiv, nu extremist.

Eu am rămas cu senzația că toată lumea a fost foarte fericită, cu excepția acelor oameni de la sfârșit care au venit cu o cruce și tămâie în urma noastră. Dar cred că oamenii au fost destul de bucuroși și s-au distrat, asta a fost percepția mea la acel moment. Pentru mine a fost o experiență extraordinară, dar nu mi-au plăcut toate barierele puse în jurul nostru. Ne-a făcut să ne simțim că suntem de la grădina zoologică.

În Franța, comparativ cu România, cred că diferența-i că totul se desfășoară mai liber, cu mintea deschisă, de aceea este și de o amplitudine mai mare. Anul acesta parada Pride a fost absolut uimitoare la Paris. E posibil ca diferența dintre Paris și București să fie, în primul rând, de natură economică. Unde există mai mulți bani se traduce și prin libertate mai mare de exprimare. N-am simțit însă o atmosferă diferită, a fost aceeași comunitate frumoasă de oameni gay. Ce mi s-a părut ciudat e că o mare parte din presă a înregistrat video tot ce s-a întâmplat, așa că probabil sunt la televizor, dar nimeni nu a venit să pună nicio întrebare. Sper doar că nu a fost o altă încercare de a ne face să arătăm ca scăpați de la zoo.

Cât despre partea finală, nu știam că acei oameni fac parte dintr-o organizație, dar nu mi-a plăcut deloc. A existat o fată printre ei care a încercat să-mi schimbe orientarea. Nu a funcționat cu toată apa sfințită și crucea gigantică pe care o cărau în spate. Deci da, nu cred în asta. 

Cred că este o lipsă de respect incredibilă, deoarece chiar și cei cărora nu le suntem pe plac ar putea să ne lase să fim cum vrem, așa cum facem și noi cu ei, deși cred că ar avea nevoie de ajutor. Poate ar trebui să zâmbească mai mult, astfel încât să putem vorbi și să schimbăm păreri, dar nu par deschiși în sensul ăsta. Nu știu, poate ar trebui ca ei să aibă propria lor paradă și să ne lase să ne bucurăm de ai noștri – și să aibă tămâie adevărată (palo santo), nu rahat chimic, pentru că și așa planeta moare.

Pentru mine Bucharest Pride a fost cea mai tare surpriză, deoarece nu știam că evenimentul pică fix în timpul vacanței mele. A fost minunat să văd atât de mulți oameni din comunitate alături de susținători de diferite vârste. Și am remarcat că mulți dintre cei care au asistat de pe marginea străzii au fost, de asemenea, încântați și s-au alăturat mișcării. Erau mai mulți oameni care au ieșit la balcoane și au făcut cu mâna mulțimii, ceea ce mi s-a părut foarte drăguț.

Cât despre manifestanții religioși, am observat că era vorba de un grup relativ mic de oameni. Mă așteptam la mai rău din ce mi-au povestit prietenii mei. Tămâia a fost partea cea mai nasoală. Încercau să scape de noi cu mirosul?