Metodele prin care te poți asigura că viața ta din România nu va fi uitată niciodată

Familiarul exotic este o emisiune despre oameni și faze produsă de VICE România în colaborare cu Iscoada, o platformă editorială dedicată cercetărilor antropologice și științelor sociale conexe. Cu fiecare nou capitol trecem prin subiecte care au impact direct în viața ta și încercăm să înțelegem de ce ni se întâmplă ceea ce ni se întâmplă. Pentru episodul de acum ne-a ajutat Carla Francesca Schoppel – absolventă de filosofie și în continuă sondare a lumii artei vizuale.

În ultimii doi ani m-am tot gândit la moartea alor mei sau a celor din jur, însă niciodată nu mi-am pus problema corpului informațional online care rămâne după ce murim. Ce se întâmplă cu eul meu online? Dar cu al mamei? Așa am ajuns să povestesc cu Carla despre managementul digital al morții.

Cât am editat episodul ăsta am tot stat cu vocea Carlei pe urechi și trei dintre cuvintele ei s-au transformat în ecouri: „acum suntem memorie”. Cuvintele Carlei mi-au amintit de extensia care n-a uitat ce făceam acum trei, patru sau cinci ani: telefonul.

În Ajunul Crăciunului de acum doi ani, am fost în vizită la mătușa mea care trăia cu un cancer avansat. O vedeam fără păr pentru prima dată și, deși obosea mult mai ușor, tot ne-a așteptat cu masa plină. La ea mâncam întotdeauna, indiferent de cât de grăbiți eram sau ce copii mă așteptau afară. Aș fi fost cea mai mare fraieră să renunț la aromele ei. Printre pahare, farfurii, furculițe și șervețele de masă am înțeles că s-ar putea să fie ultimul Crăciun petrecut împreună cu ea, iar asta m-a făcut să vreau să diluez fiecare secundă. Voiam să gust savoarea minutelor care treceau și să le transform în amintiri care puteau fi accesate oricând, fără a fi ciuntite de timp.

Telefonul era singurul instrument pe care-l aveam la îndemână. Am chemat-o pe canapea să vorbim despre istoria familiei în timp ce telefonul înregistra și înmagazina intimitatea vocii ei. În acel moment, memoria telefonului devenea un soi de extensie a mătușii mele sau, cel puțin, îi putea oferi o minimă și aparentă protecție în fața uitării.

Mătușa a trăit și Crăciunul din 2020, iar de data asta la cina din Ajun am vrut să o ascult cum povestește despre viața ei. Să încerc măcar parțial să o văd și prin celelalte ipostaze ale identității ei, nu doar prin lupa egoistă determinată de rolul „mătușii”. Am rugat-o să-mi arate pozele vechi și a coborât de pe dulap două cutii mari de carton în care păstra amintiri prețioase din toată viața ei: de când avea doar câteva luni, de la logodnă, de la căsătorie, de la primul post ca profesoară, la petrecerile din facultate sau chefurile de revelion, majoratul verișoarei mele, poze de prin armată sau chiar de când mergea la muncă patriotică. Le lua pe fiecare în parte și povestea ce-și amintea despre oamenii de lângă ea și întâmplările din secundele care nu erau imortalizate.

Am petrecut așa vreo două ore, poză după poză, zâmbet după zâmbet. Ne pasam printre degete bucăți din viața unui alt timp în care ea încă alerga și vorbea cu o voce plină, neafectată de citostatice.

În momentele alea știam ce fac, aveam intenția de conserva amintirea familiei noastre, iar ea era cea mai în vârstă dintre noi, singura care-mi putea povesti despre originile bunicilor mei, despre mutările lor din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, despre cum și-au construit casa și despre cum le-au crescut, pe ea și pe mama. În serile alea încercam să mă asigur că va exista o memorie a familiei noastre și după ce hard drive-ul de bază, mătușa, nu va mai fi. Că voi putea să povestesc despre noi, că voi avea rădăcini la care să mă întorc, că voi avea ce cărări să investighez în cazul în care vreau să sap mai adânc după strămoși și să caut rămășițe din poveștile stră-stră-străbunicilor mei, despre care nu mai știm aproape nimic. 

Atunci mă gândeam că nu aș fi vrut să-mi pierd din apartenență, dar poate Carla Francesca Schoppel are dreptate și încercam să-mi hrănesc iluzia nemuririi.

Anul ăsta a fost primul Crăciun trăit fără mătușa. În Ajun, cât citeam despre cimitire online și managementul digital al morții, mi-am amintit de înregistrarea cu ea făcută acum doi ani. I-am dat play. Când închideam ochii îmi aminteam modul în care lumina albă a becului îi contura pe jumătate fața și o făcea să pară mai odihnită decât era, cum se învârtise într-un extra strat de pătură pufoasă fiindcă era slăbită de la tratament și îi era aproape constant frig, cum își ținea palmele pe moalele burții recent operate sau cum își lăsa capul pe spate într-un râs care transmitea viață. În timp ce încercam să aranjez cumva cuvintele astea, simțeam emoția amintirilor în piept. 

Memoria telefonului și cloud-ul conțin bucăți din ea acum, iar asta îmi oferă șansa să mi-o amintesc cu particularitățile ei vii. Nu mi-am dat seama în timp ce făceam lucrurile acestea că intru într-un proces minimal de jelire online sau că mă îndrept către un management al morții mătușii mele fiindcă am încercat să prezerv bucăți din ea. Știam în schimb că vreau șansa de a alege cum mi-o amintesc și că nu voiam să uit.

Habar n-am câți oameni îmi împărtășesc dorința, dar știu că serviciile de managementul digital al morții sunt mai prezente decât îți dai seama. Drept dovadă, cel mai vechi cimitir online e din 1995 și, deși nu am găsit o poveste din România acolo, am dat peste memorialul unui copil de doi ani care a murit într-un accident de mașină. Bunica lui a croșetat pături în amintirea lui și le-a trimis în România într-un sat unde a fost înființată o biserică baptistă.

Cimitirul ăsta online, unde găsești povești ale unor persoane moarte din Australia, Canada, Argentina, Japonia, Pakistan, Arabia Saudită, Africa de Sud sau chiar Polonia, a pornit de la ideea lui Mike de a împărtăși cu ceilalți moartea cuiva apropiat și astfel crearea unui monument permanent al persoanei pierdute. „Monumentele virtuale, spre deosebire de cele reale, vor supraviețui trecerii timpului și pot fi vizitate cu ușurință de oameni din întreaga lume” a notat el în descrierea site-ului.

Acum 26 de ani el își imaginase un cimitir pentru toată lumea, indiferent de locație sau credință, în care cei vii pot să-și găsească consolarea împreună. Mike a murit la doi ani după deschiderea cimitirului virtual, dar munca la el pare să-l fi ajutat în confruntarea propriei mortalități. Ultima lui speranță scrisă pe paginile cimitirului a fost ca oamenii să vadă valoarea inițiativei sale și să o îmbrățișeze. Aproape trei decenii mai târziu, avem o industrie a morții digitale.

În prezent, există o etică a jelirii online, cu cimitire virtuale, chiar și sanctuare digitale și practici care completează cultura memorială din mediul fizic. „În epoca digitală, doliul tradițional este înlocuit de o cultură memorială în mediul online” scrie Carla în articolul ei „Homo memoriae – sunt pe Internet, deci exist”.

Online mori doar parțial, deoarece identitatea continuă să existe prin corpul informațional, adică toate datele pe care le-ai încărcat și împărtășit vreodată – de la mailuri, mesaje, statusuri, poze și videouri până la creații cât de cât artistice sau chiar conturi bancare.  

Trăim într-o epocă în care poți planifica ce se întâmplă cu acest corp informațional până în cele mai mici detalii. Poți pregăti capsule digitale pentru cei dragi - ele sunt locul în care îți poți lua la revedere de la ei prin diferite pachete digitale, cu videouri, înregistrări sau mesaje. Poți chiar să planifici o postare din viața de apoi pentru cei dragi sau poți crea o identitate digitală care să rămână cu cei pe care-i iubești după ce mori. Nu suntem departe de a avea fiecare câte un avatar, controlat prin algoritmi de inteligență artificială, care să preia trăsăturile și să poată susține cât de cât aparența că suntem tot noi – măcar digital. 

Industria care se ocupă de viața și moartea noastră digitală îți permite să creezi inclusiv liste de cum să îți pregătești viața virtuală după ce mori, sunt site-uri care au pregătit tutoriale pentru ce se întâmplă cu conturile de social media, cu blogurile, cu telefonul sau calculatorul, iar altele care oferă servicii de consiliere și ghidare online după pierdere. Acestei situații s-a adaptat și Facebook, care acum te lasă să transformi un cont activ într-unul memorial, iar astfel apropiații pot să gestioneze informațiile și prezența online a persoanei decedate. Pe lângă asta, poți desemna inclusiv un moștenitor al contului. Mai recent poți opta și pentru ștergerea permanentă a contului. Poți chiar să-ți pregătești un testament virtual sau să-ți ghidezi apropiații către diferite rețele sociale de suport online care i-ar putea ajuta să treacă prin doliu (în România, de exemplu, ceva similar încearcă să facă cei de la „Există viață după doliu”). 

De la deschiderea primului cimitir au trecut aproape 30 de ani, iar în prezent se vorbește despre încărcarea creierului într-un calculator, cu tot cu gânduri, sentimente, emoții și tot pachetul. Procedura asta se numește whole brain emulation, adică cele aproximativ 86 de miliarde de neuroni să fie transpuse într-un dispozitiv. Până la așa ceva vor mai trece câteva decenii, iar acea lume trebuie gândită și dezvoltă în cel mai mic detaliu de noi, cei care o vom popula. Ca să-ți faci o idee de cum ar putea fi poți urmări episodul „San Junipero” din sezonul trei al seriei Black Mirror ca să îți imaginezi mai ușor cum ar arăta această realitate simulată. Până când lumea reală va prinde din urmă lumea imaginată, te poți uita și către demersul de-a avea un Metaverse ca o încercare de conservare digitală.

Ray Kurzweil, futurolog și autorul cărților „How to create a mind” și „The Singularity is Nearer”, a vorbit despre un viitor apropiat în care vei putea să-ți extinzi capacitatea de gândire prin niște nanoboți inserați în creier. Nanoboții ar avea acces la web, astfel că ar crea o gândire hibridă, cum o numește el.

Poate te întrebi ce legătură au asta cu moartea sau cu cimitirele online și managementul morții în lumea virtuală. Industria tech a morții asta e în plină expansiune și există oameni care încearcă să dezvolte inteligență artificială care să ne mențină suspendați în realitatea online pentru urmașii noștri, iar dezvoltarea tehnologică va accelera ambele scenarii. Iar acum, cu atât mai mult cu cât trecem printr-o pandemie care ne împiedică să ne manifestăm ritualurile sociale, industria morții și a jelirii online e în plină expansiune și adaptare.

Sunt oameni care din timpul vieții își dezvoltă o identitate alternativă pe care o lasă moștenire. La fel cum există deja companii care să te ajute cât ești încă în viață, cum să decizi cine se ocupă de corpul tău informațional online, pe lângă cel fizic, cum sunt pozele printate de exemplu sau hainele, cărțile, casa ta. Legat de acest „colaj” cu ce lași după moarte, poți să te uiți și la filmul The Editor din 2004. Pe scurt: un editor alege ce videouri rămân din cele pe care le-ai înregistrat în timp vieții. Înregistrarea este automată, e un POV prin ochii tăi, iar el scoate tot ce-i tabu, ilegal, imoral și te lasă curat pentru urmași. 

Discuția cu Carla mi-a amintit încă o dată de ce e esențial să-i faci loc morții în viața ta, cu atât mai mult cu cât, în curând, vor exista abonamente digitale pentru gestionare propriei morți. Poate vei alege să mori sau să-ți imporți creierul într-un dispozitiv și să-ți petreci anii bătrâneții într-un univers virtual în care trăiești. Sau poate omenirea va ajunge în punctul în care îți vei muta conștiința într-un nou corp – cum e ideea de sleeves în Altered Carbon; serialul are, de altfel, și un super AI către care te-ai putea uita ca la un fel de viață de după moarte.

Oricum ar fi, pentru a crea un univers mai previzibil în care nu te sperie ideea singularității și în care discuțiile despre etică contează, e nevoie să vorbim despre posibilele moduri de a muri. În plus, dacă ești genul de persoană care-și ascunde bine de tot parolele, poate ar fi bine să te gândești cine are dreptul să-ți acceseze avuțiile după ce mori, cu atât mai mult dacă administrezi conturile mai multor persoane, ca să nu pățești ca acest CEO care a murit și a lăsat oamenii fără milioane de dolari în monede cripto, pentru că doar el își știa parola la calculator.