Oppenheimer e un film mai prost decât Barbie și uite cel puțin 5 motive de ce

Poți zice că Oppenheimer și Barbie sunt două filme total diferite – deși, din rațiuni de marketing, au sfârșit lipite în Barbenheimer. Oricât de aiurea ar fi să le compari, adevărul e că nu te poți abține. Mai ales dacă le vezi în aceeași zi, așa, ca mine.

Acum, dacă mă întrebi, n-aș mai sta într-o sală de cinema cât un program de lucru la corporație, dar pentru once-in-a-lifetime experience a meritat. N-o mai lungesc, ca Nolan, așa că să trec la treabă. Și dacă nu era evident, mari spoilere ce urmează să îți dau.

Poate greșeala mea e că am ales să văd filmul Barbie, regizat de Greta Gerwig – o oră și 50 de minute, colorat, cu muzică, dans și o poveste cu care îmi era foarte ușor să rezonez – înainte de drama istorică de trei ore a lui Christopher Nolan.

Chiar dacă am făcut o oră pauză între ele, Oppenheimer mi s-a părut mult prea greu de dus. Și nu din cauza poveștii, ci a duratei. 

Cum ar putea fi o idee bună un film de trei ore în mare parte cu dialogul dintre personaje? Sau poate asta e consecința că societatea le-a băgat în cap bărbaților că lungimea e mai importantă decât orice. Când mai importantă e calitatea, decât cantitatea.

Deși e atât de lung, nu a reușit să surprindă nici măcar jumătate din viața și munca lui J. Robert Oppenheimer. De fapt, nu surprinde nimic până la capăt: cum au construit cu adevărat bomba atomică, ce a fost Proiectul Manhattan, cum au ales liderii Statelor Unite ale Americii să arunce bombele de la Hiroshima și Nagasaki, cine au fost marii fizicieni cu care Oppenheimer se tot întâlnește și colaborează. 

Nolan doar zgârie la suprafață subiectul filmului Oppenheimer, iar restul muncii de documentare trebuie să o faci tu acasă, măcar cât să înțelegi cine sunt toate personajele despre care se menționează în film. Și nu mă refer aici la Einstein, Bohr și Truman.    

Deși filmul Barbie abordează tot doar la suprafață subiectul patriarhatului, stereotipurilor de gen și oprimării femeilor, e un bun început pentru ca publicul larg să-și facă o idee despre concepte. Totodată, Barbie are mai multe șanse să fie o experiență revelatoare pentru spectatorii din sălile de cinema. Ar fi putut și Nolan să facă asta dacă l-ar fi interesat cu adevărat să livreze un mesaj societății.

Cu excepția scenei din Oppenheimer în care e arătat impactul exploziei unei bombe atomice, o capodoperă cinematografică, nicio alta nu are putere să te miște într-un fel aparte. Ba chiar te și obosește editul și sunetul, pe ici pe colo.

Ce mă deranjează însă cel mai tare la Oppenheimer este ce subțire este mesajul filmului. Într-un context internațional atât de tensionat, în care Vladimir Putin aruncă amenințări cu nucleara în stânga și-n dreapta, iar lumea pare că e la un pas să înceapă un Al Treilea Război Mondial, cred că era mai important ca oricând să se accentueze ideea că folosirea armelor nucleare este cea mai rea variantă ever.

Nu l-aș fi vrut pe Oppenheimer erou și nu mi-ar fi plăcut să văd construirea unei bombe atomice prezentată ca o reușită extraordinară. Pentru că nu a fost, ci a dus la omorârea a peste 200.000 de oameni, într-un context în care războiul avea oricum să se termine. 

Poate pentru că adevărul e că Oppenheimer nu a regretat cele două bombe din Al Doilea Război Mondial, chiar dacă filmul asta a vrut să-ți dea de înțeles. Deși i-a spus președintelui american Truman că se simțea ca și cum ar fi avut mâinile pătate de sânge, eforturile sale postbelice, în vederea controlului internațional al armelor și a împiedicării dezvoltării bombei cu hidrogen, exponențial mai distructive, nu au avut ca scop ispășirea a ceea ce s-a întâmplat, ci mai degrabă prevenirea a ceva mult mai rău.

În comparație, filmul Barbie îți dă multe de gândit. Dincolo de statutul femeii în societate, inegalitatea de șanse, stereotipurile de frumusețe la care femeile sunt obligate să adere și presiunea socială asupra acestora, reacțiile stârnite în spațiul public sunt un obiect în sine de studiu.

Mulți au spus despre film că promovează misandria. Asta pentru că personajul principal e femeie, iar acțiunea se petrece în rândul acestora. Dar în lumea perfectă Barbie, bărbații nu erau hărțuiți, bătuți, violați, omorâți, lipsiți de drepturile lor fundamentale, adică ceea ce sute de mii de femei trăiesc în fiecare zi în lumea reală. 

Barbie doar nu îl iubea pe Ken și asta era cel mai mare „păcat” al ei. Dar vina nu este a ei. Cum nu e vina femeilor din lumea asta pentru că există inceli pe Pământ. 

În fapt, în tot timpul acesta, singurul vinovat era Ken, care nu avea suficientă stimă de sine să accepte un refuz și să considere că este Kenough și fără Barbie.

Uite o temă bună de gândire pentru presupușii bărbați alfa care merg în tabere de masculinitate și se supun la chinuri groaznice, ca într-un final să-i bage în seamă o femeie. 

Unde sunt femeile în Oppenheimer? Nu e niciuna care să vorbească în primele 20 de minute din film. Iar când apare una e pentru câteva secunde ca o extensie a personajului principal. 

Cam asta e una din problemele lui Christopher Nolan. Filmele lui prezintă o adevărată pustietate de soții moarte care servesc la motivarea bărbaților principali, amante moarte, adolescente asasinate și femei care au nevoie disperată de salvare.

Singurul personaj feminin care primește cât de cât atenție în Oppenheimer este Kitty, soția protagonistului. Când apare pe ecran pentru prima dată nu e nimic mai mult decât o pată impecabil îmbrăcată, cu buze roșii, care se ascunde într-un colț, peste umărul lui Oppenheimer. O femeie extrem de inteligentă și fascinantă, care a fost prezentată de Nolan doar ca o bețivă și o mamă denaturată, care nu există pe parcursul filmului altfel decât alături de un bărbat – fostul ei soț și Oppenheimer. 

Deși Kitty are câteva ocazii în care strălucește, imaginile cu ea spărgând pahare sunt mai pregnante. 

De altfel, Nolan a ținut să introducă multe scene care nu au sens și nu schimbă cu nimic parcursul poveștii. Una dintre ele este scena inutilă de sex între Robert Oppenheimer și Jean Tatlock. Cred că puteam să înțelegem idila dintre cei doi și fără o pereche de sâni pe ecran.

Jean Tatlock era o psihanalistă și un medic briliant, care l-a introdus pe Oppenheimer în politica radicală. Cu toate acestea, ea e prezentată de Nolan ca un personaj frivol și vulnerabil, cu grave probleme emoționale care apare și dispare din viața lui Oppenheimer, cât să îi dea personajului principal mai multă valoare. Trist.

Ce pot să mai zic despre restul de personaje feminine? Jackie Oppenheimer, soția comunistă a lui Frank și cumnata lui Oppenheimer, care nu are dreptul să vorbească, Ruth Sherman Tolman, o altă aventură al lui Oppenheimer, și Lilli Hornig, cercetător de pionierat și activistă feministă. În film are doar o replică cum c-a studiat la Harvard.

Nu mă lua acum cu acuratețea istorică. Așa cum Nolan a inventat că Oppenheimer s-a consultat cu Einstein cu privire la posibilitatea distrugerii Pământului din cauza bombei atomice, așa a modificat și realitatea cu privire la femeile care au contribuit la Proiectul Manhattan. 

Lilli Hornig, de exemplu, a fost una din persoanele care s-a opus aruncării bombei asupra civililor. A semnat o petiție în care pleda pentru demonstrarea puterii distructive a bombei atomice ca avertisment, în loc să o arunce asupra unei populații. 

După război, a devenit o apărătoare înfocată a femeilor din învățământul superior. Ea a fondat Higher Education Resource Services (HERS), care cercetează discriminarea istorică împotriva femeilor și contestă practicile sexiste de angajare. 

Charlotte Serber a mers pentru prima dată la Los Alamos împreună cu soțul ei, un fizician, în 1942. Serber a lucrat pentru Proiectul Manhattan în calitate de bibliotecar științific. Ea a devenit singura femeie șef de grup la Los Alamos și a supervizat o echipă de 12 persoane. 

Deși a ajutat inclusiv la eforturile de contraspionaj, Nolan a descris-o pe Serber ca fiind secretara lui Oppenheimer, eliminând din narațiune contribuțiile esențiale ale acesteia.

Dacă cele două măcar au fost menționate în filmul lui Nolan, nu la fel se poate spune despre alte femei. Un exemplu e Floy Agnes (Naranjo Stroud) Lee, membră a tribului Santa Clara Pueblo, una dintre puținele femei indigene care lucrau la Los Alamos. Altul e Elizabeth Graves, unul dintre puținii fizicieni din Statele Unite cu experiență în utilizarea unui accelerator de particule Cockroft–Walton. Apoi mai e Joan Hinton, parte dintr-o echipă care a construit primul reactor capabil să folosească uraniu îmbogățit drept combustibil.

Hinton credea că bomba va fi folosită într-o demonstrație pentru japonezi – lucru pentru care a militat și Hornig – și a devenit activistă pentru pace după război. 

În semn de protest, ea a trimis primarilor fiecărui oraș important din Statele Unite o ladă plină cu nisip sticlos din deșert – un produs secundar al testului Trinity – alături de un bilet în care îi întreba dacă vor să aibă o soartă similară și comunitățile lor.

Nu e de uitat nici fiziciana teoretică, laureată cu Premiul Nobel, Maria Goeppert Mayer. Deși nu a lucrat în Los Alamos, a contribuit la dezvoltarea fisiunii nucleare în Proiectul Manhattan. 

Da, Barbie e un film controversat. Și va aduce câștig tot capitalismului și corporației Mattel. E o încercare acum a companiei de-a se spăla de păcatele impunerii unor standarde nerealiste asupra fetelor din lumea întreagă. E și o ocazie de-a se îmbogăți pe spatele luptei pentru egalitate. 

Cu toate astea, tot a reușit să aibă un mesaj mai bun decât Oppenheimer.