Un comediant român din Londra mi-a spus cum luptă cu prejudecățile prin umor

Victor Pătrășcan e un tip născut în Galați și crescut în Brăila, care face stand-up comedy în Londra. Am dat de el întâmplător, în timp ce scrollam pe un grup de Facebook cu români în Germania. Printre avertismente de țeapă din partea unor cetățeni pățiți, curiozități de tipul „în caz de război, de partea cui am fi, a Americii sau a Rusiei?”, anunțuri că se caută rigipsari, „fete descurcărețe, mămici cochete și femei dornice de a aduce un venit în plus familiei într-un mod simplu!!! Lucrând din confortul casei tale”, invitații la spectacole de muzică populară cu ocazia mărțișorului, postarea câte unui gay în căutare de aventură, care adună cele mai îngrozitoare comentarii pe care ți le poți imagina - ei bine, printre toate astea, am dat de „The Trouble with Being Born Romanian”, show-ul de comedie pe care Victor Pătrășcan l-a ținut pe 24 februarie în Berlin.

M-am înghesuit cu mulți români și vreo cinci-șase străini în subsolul unui bar din Neukölln și l-am ascultat pe Victor pe diverse subiecte, de la stereotipuri despre imigranți la inegalitate socială. Lumea n-a prea râs la astea, așa că a trecut la glume despre superioritatea înjurăturilor românești față de fuck you și obiceiul mamelor românce de a trimite pachet cu brânză și cârnați copiilor mutați din țară și s-au mai descrețit frunțile.

La final, după strângeri de mână, oamenii au strecurat câte o sugestie: „Încearcă în română data viitoare, că e mai frumos, mai dulce”, „Da’ niște glume în românește nu ne zici? Astea cu pula, cu pizda, ne lipsesc astea…”

VICE: Pe Facebook scrie că ești fotograf. Cum te-ai apucat de comedie?
Victor Pătrășcan: Mereu am vrut să fac comedie. Când eram mic, spuneam bancuri din alea cu un englez, un francez și-un român se duc la un rege, care îi pune la încercare. În familie, tataia a fost foarte amuzant și asta a fost fascinația mea. Când veneau prieteni de-ai lui în vizită, el le zicea tot felul de glume și râdeau ăștia încontinuu. Și mă gândeam: „mă, ce le face?”. Pe la 10-11 ani, am găsit specialul lui Seinfeld, pe un CD cu tot felul de chestii piratate. Țin minte că învățam glumele lui Seinfeld și mă duceam la școală și le ziceam mai departe colegilor. Încercam să-i fac să râdă, câteodată îmi ieșea, câteodată nu.

Cum te-ai hotărât să pleci în Anglia?
Am intrat la master la film și am ales Londra pentru că puteam, pe lângă studii, să încep să învăț stand-up. Am zis că împușc doi iepuri dintr-o lovitură.

Cum te-au primit englezii ca român și ca stand-up comedian?
Măi, oamenii sunt normali. La început eram oleacă paranoic, dar cu timpul mi-am dat seama că așa relaționează fiecare om, adică auzi un accent diferit și devii curios: „De unde ești?” „Din România.” „A, păi am fost la o petrecere de burlaci în București.”. Sau „am un prieten, lucrez cu cineva din România”. E un crash course pentru a începe o conversație cu cineva.

Mă gândeam că gluma ta cu „Hello, I'm a Romanian, yes, you can probably smell me” are un corespondent în realitate. Ai fost discriminat sau tratat nașpa?
Nu știu cât de mult e discriminare că ești român sau că ești altceva decât ce cunosc ei. E vorba de identitatea lor și de poveștile pe care și le spun despre sine. Poate pe undeva e și discriminare, dar încerc să nu fiu paranoic, să nu intru pe filmul că toți sunt împotriva imigranților și nu ne vrea nimeni aici. Majoritatea oamenilor sunt decenți.

În Londra cunosc oameni de peste tot din lume, de diferite culori ale pielii și orientări sexuale. În schimb, nu știu niciun bogat. Eu, între clasele sociale, văd o reală diferență. Să iei o bere la doză, care costă o liră, de la colțul străzii și să stai de vorbă pe niște scări - asta poți s-o faci cu oricine. Dar bogații nu prea vor chestiile astea, nu e stilul lor. Mi se pare că devin Lucrețiu Pătrășcanu (râde). Dar așa e, cu cât diferența de clasă e mai mare, cu atât sunt mai tensionate relaționările. În rest, oamenii sunt forțați de viață și de circumstanțe să lucreze cu alții. De exemplu, unde stau eu în Londra e zonă de imigranți. Nu știu cât de mult le place lor să stea acolo, unde unul e musulman, ăla de lângă e evreu hasidic, celălalt polonez, dar se obișnuiesc unii cu alții și înțeleg că suntem la fel. Dup-aia devenim adulți și ne credem mai importanți sau mai deștepți ca alții. Cultura cred că e o minciună pe care ne-o spunem.

Te simți în vreun fel forțat să adresezi problema imigrării pentru că ești imigrant?
Cred că este the elephant in the room. Când încep să vorbesc, apare automat întrebarea: „De unde-i ăsta?”. Sunt așa, de acolo vin, calmați-vă, totul e-n regulă. Și-atâta.

De când faci comedie?
De vreo cinci ani și ceva.

Ai o rutină de lucru?
E un proces. La început eram mai superficial, dar acum mă gândesc mai mult la ceea ce vreau să spun. Pentru că și seturile sunt din ce în ce mai mari. Ca să înțelegi cum funcționează toată treaba: când începi să faci stand-up, ai cinci minute pe scenă. Nimeni nu-ți dă mai mult și de ce ar face-o? Că nu știi să faci nimic. Înveți să faci cinci minute, apoi ți se acordă treptat șapte, zece minute. E ca un film, construiești bucată cu bucată, creezi tensiune și la sfârșit e release-ul.

Îți rescrii glumele?
Da, asta face parte din stand-up. Te duci la open mic, în fața unui public mic, pentru că nu vrei să dezamăgești o sută de oameni și vezi dacă are vreun efect ceea ce faci. Dacă îți înregistrezi glumele, asculți când ajungi acasă, te gândești de ce au reacționat aici, încerci să înțelegi. Poți să citești cărți, să te uiți la video-uri, să-ți explice cineva, dar până nu te duci tu să înveți pe pielea ta, să simți ce înseamnă the bomb, n-ai cum să înveți.

Când ești no name, oricum nu vine nimeni să te filmeze, așa că poți să-ți faci greșelile în liniște și să progresezi.
Problema cu filmatul e că oamenii filmează glume care nu sunt terminate și le pun pe internet. Unele glume pot să plece de la o idee controversată și trebuie să ai puțină răbdare până ajungi la chestia amuzantă. Sau poți să zici niște lucruri doar ca să le scoți, ca să le auzi. E ca atunci când îți vine o idee, apoi le-o povestești prietenilor și vezi pe fețele lor că a fost o idioțenie. Și te gândești cum să formulezi altfel.

Cu ce subiecte ți s-a întâmplat asta?
Cu tot ce e controversat acum, tot ce e politically correct: imigrație, rasism, sexism. Când știu că un subiect e în dezbatere, mi se pare interesant să împung acolo. Pentru o vreme oamenii cred că e un statement, că eu m-am dus acolo ca să le spun că sunt fascist. Dar eu doar încerc o glumă, poate n-am găsit încă felul în care s-o exprim.

Deci contează și cum exprimi tu unele idei, dar și cât de pregătit e publicul să-și pună la îndoială certitudinile.
Da, oamenii au reacționat foarte ciudat la chestiile despre sexualitate, chestiile rasiale și mai ales când a fost vorba de țigani. E o problemă mare în Europa, e îngrozitor că oamenii se poartă ca și cum rasismul față de ei e un lucru normal.

Ți s-a întâmplat să ratezi o glumă în Anglia din cauza diferențelor culturale? Să abordezi un subiect care la ei e tabu, dar în România e liber la glume pe tema asta?
Glumele care se pot în România sunt cele misogine, care dau în minorități, în oameni cu dizabilități și nu e zona în care găsesc ceva neapărat amuzant sau confortabil. Încerc să fac o chestie mai subversivă pe temele astea, nu vreau să reinforce the stereotype.

Cum a început EEComFest?
Eu și Radu Isac am început să facem spectacole pentru comunitatea de români din Anglia și am descoperit că este un potențial acolo. Ne-am strâns apoi mai mulți și am început să facem spectacole în fiecare lună. „The Romanians Are Coming” se cheamă grupul nostru, pentru că a fost un documentar pe Channel4 despre români și am zis că trebuie să luăm numele ăla, să schimbăm subversiv mentalitatea. Radu s-a gândit că sunt și alte comunități din estul Europei în Anglia care ar vrea să audă spectacole în limbile lor și ne-am zis să facem ceva în direcția asta. Am făcut festivalul anul trecut, am avut comedianți din 10-12 țări. Reacția a fost overwhelmingly positive. Am întâlnit comedianți din Estonia, Rusia, Ungaria, Finlanda, Polonia, de peste tot.

Cum e cu partea administrativă? Ați avut sponsori?
Nu, la prima ediție a fost grass roots. Radu a discutat cu oamenii și cu venue-urile, eu am făcut partea vizuală, logo-ul și posterul. Am lucrat cu un promoter pentru showurile de români, Ro UK Media. Ne-a ajutat atunci cineva puțin și cu social media. Când n-ai suport de la companii mari e foarte greu să apari în ziare.

V-ați gândit că festivalul poate avea o miză politică și socială?
Da, mai ales acum, în timpul Brexit-ului. În presa britanică s-a vorbit foarte mult despre români, bulgari, est-europeni și noi ne-am gândit să arătăm că suntem oameni. Am organizat două tipuri de show-uri: unele în limba nativă a fiecărui comediant, unde au venit oameni din comunitățile rusă, poloneză etc. și altele în engleză, pentru oricine voia să vină.

Recomandă-mi câțiva comedianți pe care n-ar trebui să-i ratez în viața asta.
Norm Macdonald, Brian Regan, Don Rickles - despre care Seinfeld spunea că, dacă ar exista un Mount Rushmore al comediei, el ar trebui să fie unul dintre capetele alea; Bil Burr, Louis C.K. - aici e complicată povestea.

Eu am citit mult despre ce s-a întâmplat și ce au spus femeile. #MeToo mi se pare o chestie care e a long time coming. Sunt oameni îngrozitori care au făcut foarte multe chestii în neregulă, care au profitat de pozițiile lor. Bineînțeles că Louis n-ar fi trebuit să facă ce a făcut, și că trebuie găsită o pedeapsă, dar mi se pare nedrept e că a fost pus lângă Bill Cosby, care e unul dintre cei mai mari violatori din istoria Americii. E ca și cum cineva îți dă o palmă și cineva te omoară. Adică, ne-am hotărât ca societate că sunt chestii diferite și sunt pedepse diferite pentru asta.