Filmele astea îți arată că lumea queer din România e altfel decât ce vezi la TV

Aveam 14 ani și deja îmi chestionam – sau, mai degrabă, negam – sexualitatea când am fost cu ai mei la concertul Elton John de la București din 2009. Pe-atunci, încercam să mă conving că-mi place de diverse fete din clasă, deși, în secret, îmi plăceau băieții.

După ce unul dintre părinții mei a menționat la un moment dat că Elton John e gay, eu am întrebat ce înseamnă – deși cred că știam deja –, iar ei mi-au explicat. Conversația a durat, probabil, în jur de un minut, dar a fost un moment important pentru mine. Am aflat intrigat că o personalitate pe care o admiram e queer (la fel ca mine). În același timp, a fost prima discuție despre homosexualitate cu ai mei, oricât a fost ea de scurtă.  

Zece ani mai târziu, în 2020, după multe alte discuții despre homosexualitate și artă LGBTQ+, am început festivalul art200. A început ca un festival de film LGBTQ+ cu proiecții majoritar online, pentru că eram în mijlocul pandemiei, și a încorporat, încet-încet, ateliere și lecturi de literatură și film, concerte, spectacole, târguri de carte.

Numele vine de la Articolul 200 din Codul Penal, care a incriminat homosexualitatea în România până-n 2001, când a fost abrogat. În 2023, i-am schimbat oficial denumirea în „art200, festivalul de cultură queer”, pentru că nu mai era de mult un festival doar de cinema. Ediția de anul acesta a avut loc în București între 21 și 24 septembrie sub tema „(auto)reprezentări” și a inclus o tabără de film și arte performative, proiecții de scurtmetraje și lungmetraje, un spectacol și un concert. 

Am pornit de la niște nevoi simple. Ca persoane queer, ne doream spații artistice care să ne fie dedicate, unde artiștii din comunitate să fie încurajați să învețe, să creeze și să se cunoască, și unde publicul larg să se poată întâlni cu cât mai multe imagini și nuanțe ale identităților noastre. Ne era clar că, deseori, în media mainstream, modurile cum e reprezentată comunitatea nu reprezintă complexitățile experiențelor queer. În special în România. 

Încă de la început, ne-am pus mai multe întrebări despre filmele pe care vrem să le selectăm în festival, și, implicit, despre (auto)reprezentare. În primul rând, ce înseamnă un film queer? Vrem ca filmele selectate să vorbească explicit despre experiențe LGBTQ+, cu personaje LGBTQ+? Sau luăm cuvântul queer ca un concept care poate însemna, mai larg, orice reprezentare care chestionează normele sociale capitaliste, patriarhale, rasiste, clasiste sau abilitiste? Cât de important e ca regizorii filmelor pe care le selectăm să facă parte din comunitatea LGBTQ+? Dar actorii sau alte persoane din echipa filmelor? 

Nu avem nici acum răspunsuri definitive la aceste întrebări, ci mai degrabă vrem să le lăsăm deschise către artiști și public în fiecare an. Ca să explorăm ce înseamnă (auto)reprezentarea queer în cinema, am rugat patru regizori care și-au prezentat filmele la art200 să ne spună cum se raportează ei la tema de anul acesta. 

Bogdan e regizorul filmului Casa noastră, un scurtmetraj care vorbește despre fricile și greutățile asociate ideii de a-ți asuma identitatea și relația queer față de prieteni și familie, într-o societate homofobă.  

VICE: Îți amintești când ai văzut prima dată o persoană queer asumată în spațiul media de la noi?
Bogdan Alecsandru: Cred că relația mea cu reprezentările queer în media e destul de familiară celor care au crescut într-un oraș de provincie din România la începutul anilor 2000. Am crescut în Galați, iar primele frânturi de discuție despre așa ceva, fie ele prezente în media sau nu, îmi sunt extrem de înăbușite în memorie de o constantă trivializare. 

Nu-mi amintesc să fi perceput până în adolescență ca reacția persoanelor din jurul meu la queerness să fi fost agresivă sau ideologizată – resimțeam doar că persoanele queer sunt o sursă comună de comic și cred că atunci am adoptat în mod organic aceeași atitudine. 

Prima persoană publică care mi-a pus mintea la rumegat a fost Naomi, cântăreața trans. Am avut o perioadă îndelungată de fascinație în care îi căutam concertele și aparițiile publice pe internet, fără să-mi explic rațional de unde vine curiozitatea asta. Puteam înțelege, totuși, că nu era safe să vorbesc cu nimeni altcineva despre investigația mea. 

Din păcate, Naomi a ajuns în mainstream datorită unei emisiuni TV extrem de populară atunci, ai cărei realizatori au construit un întreg personaj caricatural pe seama ei, mult distorsionat. Felul în care a fost tratată Naomi de mass-media vremii a întipărit niște idei destul de clare în mintea mea de puști și mi-au hrănit de timpuriu autocenzura. Cred că se vorbește prea puțin despre cât de importantă a fost prezența ei în spațiul public pentru o întreagă generație queer.

De unde a pornit ideea filmului tău?
Casa Noastră e scurtmetrajul cu care am încheiat licența de film la UNATC. Punctul de plecare a fost oarecum introspectiv – pentru că nu scăpasem total de cenzura de care vorbeam, am început să observ cum îmi sunt afectate atât intențiile creative (pentru care autoexprimarea e atât de vitală), cât și relațiile interpersonale. 

Împreună cu Alexa Mincu, coscenarista filmului, am încercat să creionăm o situație care să încapsuleze în câteva minute anxietatea unei persoane queer care nu poate să depășească bariera de a fi complet out. E vorba despre o relație între două fete, în care una dintre ele își exprimă clar nevoia de expunere, iar cealaltă nu se află în punctul în care să o îndeplinească. Nu cred că vreuna dintre ele are dreptate până la capăt și nici că soluția se află la o aruncătură de băț. 

De ce e importantă (auto)reprezentarea persoanelor LGBTQ+ în cinema?Din același motiv pentru care e importantă orice fel de autoreprezentare a celor care au fost văzuți în mod repetat din același unghi pentru mult prea mult timp. Pentru că fiecare experiență e diferită și valoroasă. Pentru că autoreprezentarea permite transformarea personajului queer perceput din exterior într-o perspectivă de a vedea lumea.

Casandra a regizat filmul Duel pentru viață, care vorbește despre relația a două prietene care s-au îndepărtat una de alta, pentru că fac parte din niște lumi din ce în ce mai mult unor lumi diferite. Cele două prietene, și, odată cu ele, cele două lumi, ajung să se înfrunte într-un duel cu pistoale.

VICE: Când ai văzut prima dată o persoană queer într-un film sau serial?Casandra Lăpușan: Prima persoană queer pe care am văzut-o la TV a fost în desenul animat Adventure Time – personajul era Marceline, un vampir. Nu era neapărat evident că reprezenta o persoană queer, dar de când am văzut-o pe ecranul televizorului din camera bunicii mele, m-a fascinat cum arăta, modul cum vorbea, pasiunea ei pentru muzica și relația cu viitoarea parteneră, Princess Bubblegum. 

De unde a pornit ideea filmului și ce ai vrut să transmiți cu el? 
Ideea filmului a început să se formeze într-o perioada mai întunecată din viața mea, când îmi petreceam timpul aducându-mi aminte de prietenii și experiențe trecute. Magnolia ne reprezintă pe mine și o fostă prietenă cu care am avut o legătură de peste nouă ani. Relația amoroasă era doar din partea mea și nu s-a dezvoltat niciodată, dar mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă am fi ținut legătura și dacă nu ar fi intervenit alte persoane între noi.

Pentru tine, de ce e necesar să vedem mai multe persoane LGBT în filme?Istoric, persoanele LGBTQ au fost antagonizate în filme – vezi, de exemplu, Silence of the Lambs. Relațiile queer merită reprezentate în orice fel de artă pentru că sunt ceva natural, frumos, uman. Un film animat ce poate fi vizionat de adulți, dar și de copii este Nimona, în care apare un cuplu queer introdus într-un mod blând, delicat. Alte două filme pentru care am o mare admirație sunt Moonlight și Portrait of a Lady on Fire. 

Maria a regizat Tongue Tied, un film care se petrece integral într-un spațiu domestic: acesta redă discuția tensionată dintre două partenere care își decid soarta relației.   

VICE: Care-i prima ta amintire cu o persoană queer în media mainstream de la noi?
Maria Giurgea: Nu mai țin minte exact cine era, dar știu că mereu aveam instinctul de a apăra orice persoană queer din media în cazul în care vreo cunoștință făcea un comentariu jignitor – înainte să accept că sunt queer, am fost cea mai mare aliată. Cred că primele persoane asumate erau din afara României, așa că se simțeau intangibile. Dar mi-a rămas în minte discursul lui Eugen Jebeleanu la UNITER, am fost foarte mândră și înduioșată.

Povestește-mi despre filmul tău și ce ai vrut să transmiți cu el.
Eram plecată cu Erasmus, mă simțeam alienată printre oamenii care mai uitau că eu nu vorbesc slovenă, iar pe deasupra eram și proaspăt despărțită. Forma de experiment bilingv a venit prima: am vrut să testez limitele ale comunicării interumane, iar povestea în sine a apărut foarte organic după – doliul pentru fosta relație mă urmărea constant. Nu am pornit cu ceva ce „vreau să transmit”.

Pentru mine, rolul artei e de explorare ale unor emoții și gânduri. Îmi propun să creez un spațiu unde ele pot exista fără să mă distrugă, să ajung să știu mai multe despre ce se întâmplă cu mine. E un proces foarte personal, narcisic și orientat mai degrabă spre interior, nu spre public.

De ce e importantă (auto)reprezentarea persoanelor LGBTQ+ în cinema?Ne trăim viețile în media, așa că aceste reflexii ale noastre devin realitate în imaginarul celor ce nu au tangențe cu persoane LGBTQ. O reprezentare veridică e necesară atât pentru a elimina unele sentimente de inadecvare pe care mulți le simțim când poate nu avem încă prieteni queer, dar și pentru a normaliza comunitatea și a reduce stigma împotriva ei. Bineînțeles, rămâne de dezbătut ce înseamnă acest „veridic” pentru fiecare.

Cred că autoreprezentarea scade riscul unor fenomene dăunătoare comunității, precum întărirea unor stereotipuri, pinkwashing, queerbaiting sau portretizarea relațiilor queer dintr-o perspectivă cât mai apropiată de standardele normative, heterosexuale. 

Sânziana e regizoarea filmului metafore vizuale ale entelehiei, un videopoem care pornește de la o poezie scrisă de Răzvan Andrei și explorează fațete ale plăcerii sexuale queer. 

VICE: Care-i prima ta amintire cu o persoană queer cultura pop sau literatură?
Sânziana Șendroiu: Prima dată când am dat peste un personaj queer în cărți a fost prin clasa a cincea, când am citit „The Perks of Being a Wallflower”. Pe moment, am simțit homofobie internalizată, și mă bucur că am fost vocală despre asta în preajma surorii mai mari, pentru că mi-a explicat că nu e nimic greșit atunci când oamenii se iubesc, indiferent ce gen au. De la acea discuție simplă, purtată la momentul potrivit, simt că am crescut enorm. Nu doar că am devenit tolerantă, ci și mai curioasă, și, ani mai târziu, am descoperit că și eu mă regăsesc în comunitate. 

Povestește-ne puțin despre filmul tău.
Prin el, am vrut să explorez audiovizual metafore ale orgasmului. Ideea s-a conturat treptat, și a fost formată din cinci mari elemente pe care le-am adăugat pe parcursul a trei luni: 

Piesa „Ti amo”, care mi se pare că aduce o notă efervescentă și amuzantă filmului, pentru că sună atât de corny și straight.  Am vrut, cumva, să punctez că sexul queer poate fi și corny într-un mod asumat.

Secvența casei care cade, o metaforă vizuală a orgasmului pe care a folosit-o și Gus Van Sant în My Own Private Idaho.

Ideea de sex oral pe o jucărie sexuală, gândindu-mă la o experiență personală.

Fragmentul citat din volumul de poeme „Raport către Walt Whitman” de Răzvan Andrei despre muie.

Conceptul filosofic aristotelian de entelehie, pe care tot Răzvan l-a folosit în poem, și care se referă la o „stare de împlinire sau desăvârșire”, ce funcționează și în context sexual.

Ți-ai propus din start să lucrezi cu o echipă de oameni queer? A fost asta un factor în procesul de a forma echipa, în special în ceea ce privește actorii?
Da, mi-am propus din start să lucrez cu persoane queer, având în vedere poezia și filmul de inspirație. Nu cred că ar fi funcționat la fel de bine povestea cu un cuplu hetero.

De ce crezi că e importantă (auto)reprezentarea persoanelor LGBTQ+ în cinema?
E importantă tocmai pentru că acest mediu e extrem de accesibil acum. Când vezi din ce în ce mai des persoane ca tine, ai acel sentiment de apartenență la o comunitate mai mare decât îți închipuiai până atunci. Cel puțin pe mine, asta m-a ajutat să nu mă simt niciodată singură sau nedorită din cauza sexualității, genului, ori expresiei de gen.