Vacanța în Sicilia care m-a făcut să apreciez că-n Suceava nu-s maldăre de gunoi pe străzi

Înainte să ajung în Italia, știam despre sicilieni că nu sunt tocmai cei mai ordonați oameni, dar realitățile de pe străzile din centrul vechi al Cataniei m-au făcut să mulțumesc că locuiesc în Suceava și nu în acel oraș italian, altfel plin de istorie. Amenințați permanent de Etna, vulcanul activ de câteva mii de ani, locuitorii din Catania își trăiesc ziua ca și cum ar fi ultima din viața lor. Aceasta ar fi o explicație pentru mizeria de pe străzile orașului.

Pentru localnici nu pare nimic deosebit, nu par deranjați sau stingheriți, iar totul este parte din cotidian. E drept că, la un moment dat când fotografiam gunoiul aruncat la voia întâmplării, am avut parte de priviri tăioase și pline de subînțeles. Dar nimeni nu s-a străduit să remedieze situația, adică să pună pe vreo mătură și să-l strângă.

Mizeria și clădirile neîngrijite mi-au sărit în ochi chiar de la primii pași pe care i-am făcut pe străzile din Catania. La început am crezut că e doar ceva izolat, dar în cele patru zile pe care le-am petrecut în acest oraș al Siciliei m-am convins că nu era doar un accident, ci o stare de lucruri normală.

Pe strada unde am locuit am văzut saltele aruncate la ghenele de gunoi. O canapea avea aceeași soartă, dar și un frigider de care proprietarul a decis că nu mai are nevoie. Pe lângă aceste bunuri, gunoiul dădea pe-afară, iar acolo unde nu erau coșuri hârtiile, peturile sau diferite ambalaje erau aruncate direct pe jos, fără nicio jenă. 

Proprietarul apartamentului unde am locuit m-a lămurit parțial de ce se petrece. 

Michelle, un tânăr la vreo 30 și ceva de ani umblat prin lume și extrem de amabil, mi-a spus că vina ar aparține companiei care se ocupă cu salubrizarea. „Compania de colectare a gunoiului nu oferă servicii în timp util și în aceste condiții oamenii lasă lucrurile afară în lipsa unui serviciu specializat.”

Bănuiesc însă că la mijloc e și obișnuința locuitorilor din Catania și o lipsă de voință de a schimba lucrurile. Și încă un aspect pe care l-am remarcat. În timp ce la Suceava, spre exemplu, se bate moneda pe colectarea selectivă a deșeurilor, în Catania, oraș care face parte dintr-o țară fondatoare a Uniunii Europene, totul se aruncă la grămadă. Pe jos sau în tomberoane, chiar nu mai are importanță.

Cu tencuiala căzută, geamuri sparte sau pur și simplu abandonate, multe clădiri din zona veche a orașului sunt un adevărat pericol public. Pot spune chiar că unele vestigii romane, vechi de două mii de ani, arată mai bine decât clădiri construite acum 50 sau 100 de ani. Nimeni nu-și bate capul să restaureze aceste clădiri, iar fațadele sunt, în unele cazuri, de-a dreptul sinistre.

Același Michelle m-a ajutat cu contextul. „Aproape tot centrul istoric este foarte popular pentru turiști, motiv pentru care mulți oameni s-au mutat în zone rezidențiale. Motivele pentru care clădirile arată așa sunt atât lipsa banilor, dar mai ales că renovările costă mult mai mult decât construirea unei clădiri noi. În plus, contează și că noi avem o cultură cu totul aparte, pentru că toate invaziile au lăsat mereu ceva nou. În concluzie, cultura legată de arhitectură face ca lipsa de interes pentru refacerea clădirilor să fie la cote înalte.”

Pe străzile pe unde am umblat, schelele specifice lucrărilor de reparații erau niște rarități. În drum am întâlnit și o biserică ortodoxă – de fapt, o fostă biserică. Pe scări tronau gunoaiele, iar în fața ușii încuiate erau abandonate mai multe sticle goale de la bere. 

Nu știu câtă importanță are, dar în zona veche din Catania n-am văzut nicio mașină electrică și nicio stație de încărcare pentru astfel de autovehicule. Michelle mi-a zis că ar fi vreo zece în tot orașul, unul în care trăiesc peste 300 de mii de locuitori, dar nu ar fi prea populare printre localnici.

Am comparat din nou cu Suceava, unde la o sută de mii de locuitori sunt 27 de stații, cu alte 14 care vor fi funcționale până la finalul lui 2022. Asta fără a mai pune la calcul cele 50 de stații de încărcare pentru autobuzele și microbuzele electrice.

Mă rog, la o privire mai atentă la mașinile care circulă pe străzile din Catania am primit și un răspuns la dilema asta: multe au mai bine de jumătate de secol. Și nu sunt mașini de epocă sau istorice, ci unele cu care localnicii circulă pentru nevoile lor. Nu în ultimul rând, cum locurile de parcare sunt destul de puține, cele mai multe mașini arată ca ouăle roșii după ce au fost ciocnite de Paște.

Rar vezi câte o mașină care nu este zgâriată sau cu tabla înfundată, cu vreun stop sau far sparte.

Catania poate fi evaluată și din punct de vedere gastronomic. Ca să nu arunci banii pe fereastră, cel mai bine e să întrebi un localnic care îți va spune unde sunt cele mai bune opțiuni. De la Michelle am aflat de restaurantele Camelot și Trattoria del Cavaliere și  pizzeria Kalispera, cu prețuri foarte bune.

La restaurantul Camelot, o sticlă de vin alb sicilian costă doar opt euro. Merge foarte bine cu preparate din cal, la nouă euro porția, sau de vită, la zece euro farfuria. Porțiile sunt consistente. O salată costă patru–cinci euro, iar o pizza margherita este șapte euro. Bine, poți opta și pentru paste sau o vită fiorentină, care e și cel mai scump produs de pe listă, la 17 euro. 

Dacă tot ai ajuns în Sicilia, un suc de rodii ar fi nimerit. Îl poți cumpăra de pe stradă, unde costă trei euro, iar acolo este și cel mai bun, pentru că e din fructe proaspete. Dacă mizeria de pe străzi mi-a lăsat un gust amar, muntele Etna și mâncarea servită au echilibrat balanța. 

Străjuit de vulcanul Etna, un uriaș care fumegă și care se poate activa în orice moment, Catania a luat din măruntaiele muntelui și lucruri utile. O parte din străzi, dar și unele clădiri, sunt făcute cu rocă vulcanică, iar rezistența este una mult mai mare la intemperii și uzură. Și, că veni vorba de Etna, o incursiune pe acest munte e aproape obligatorie.

Pentru asta poți lua un autobuz care pleacă din zona gării centrale din Catania în fiecare zi la ora 8.15. Un bilet dus-întors costă un pic peste șase euro, iar drumul până la refugiul Sapienza durează aproape două ore, cu o pauză de cafea de jumătate de oră.

Pe drum, ți se prezintă variantele pe care le poți alege pentru a urca pe Etna. Cea mai ieftină e să urci de la Sapienza, de la 1 966 de metri altitudine, până unde te țin picioarele, cu mențiunea că autobuzul pleacă înapoi spre Catania la ora 16.30. Dacă l-ai pierdut, altul nu mai e până a doua zi.

Am optat pentru varianta cu un ghid autorizat. Pentru 75 de euro am avut asigurat transportul dus-întors cu telecabina până la altitudinea de 2 500 de metri, bocanci, ciorapi, casca de protecție obligatorie și bețe de trekking.

Traseul a durat aproximativ patru ore și ghidul nostru Gianni ne-a explicat odată la 15–20 de minute cam ce înseamnă Etna. 

Am trecut printr-un tunel format de lavă, am pus mâna pe pietre care se încălzeau din ce transmitea vulcanul și am văzut cum o simplă hârtie de ziar pusă într-un anumit loc lua foc. Am urcat numai până la altitudinea de 3 000 de metri, deși cele două conuri ale erupțiilor vulcanice, cel nordic și cel sudic sunt la 3 300 – 3 400 de metri. Asta din motive de siguranță, pentru că Etna fumegă, iar gazele toxice pe care le aruncă în atmosferă pot fi fatale pentru cei care le inspiră.

Dacă pentru mine Etna a fost o revelație, pentru localnici muntele nu reprezintă niciun motiv de bucurie. Ultima erupție puternică a fost în februarie 2021, așa că oamenii din Catania sunt pregătiți mai mereu să lase totul în urmă și să fugă. „Când se dă alarma, toată lumea este îngrijorată de un posibil cutremur, dar și de cenușa vulcanică pe care o aruncă. Oricum, înainte de erupție îngrijorarea este mare”, mi-a explicat Michelle.

Poate și acesta este un motiv pentru care oamenii din Catania nu pun mare preț pe curățenie și refacerea clădirilor lăsate în paragină. Cu toate astea, o călătorie în Sicilia e una de neuitat, unde legendara „Mafia” nu a dispărut, doar că în vremurile astea pare și lumea interlopă transformată în suvenir și atracție pentru turiști. Chiar în ziua în care am ajuns, pe o stradă centrală din Catania, un muzicant ambulant cânta melodia din Nașul. La câteva sute de metri, am găsit într-un magazin și tricouri care făceau trimitere la același film.