Declarațiile libidinoase ale profului UNATC îți arată cea mai mare problemă a școlii românești

În funcție de partea internetului pe care stai, s-ar putea să fi auzit sau nu de controversa de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografie (UNATC), care-i are ca protagoniști pe profesorul universitar Șerban Puiu și soția sa, actrița Alexandra Velniciuc. Totul a pornit de la un episod al podcastului lui Cătălin Măruță.

Clipul intitulat „Velniciuc, un cuplu de poveste” a apărut la începutul lui august 2022 pe canalul de YouTube Acasă la Măruță. Montajul cu declarațiile problematice ale profesorului a bubuit însă undeva pe la mijlocul lunii septembrie. Dacă ești persoana aia care întreabă „de ce abia după o lună?”, află că majoritatea tinerilor preferă să-și petreacă trei ore din viață altfel decât pe podcastul lui Măruță.

Cineva, însă, o fi dat din greșeală peste el și a făcut o selecție cu afirmațiile pe care n-ai crede că cineva le-ar spune public din proprie inițiativă. Între timp, montajul a fost dat jos, dar inconștiența profesorului a apucat să iasă în lume.

În primul minut al montajului, Șerban Puiu povestește amuzat cum și-a cunoscut soția când el era preparator universitar la UNATC, iar ea studentă. Uite doar o parte din ce a spus:

În timp ce povestea cum aspectul fizic al studentelor era adesea dezbătut în cancelarie, Măruță a avut și el o intervenție nu prea deșteaptă: „Așa cum fac câteodată asistenții universitari.” Dar răspunsul lui Puiu a fost și mai și: „Nu câteodată, tot timpul.”

Profesorul a cerut scuze într-un interviu „tuturor persoanelor care s-au simțit lezate de glumele mele neinspirate”, iar pe 28 septembrie 2022, UNATC a postat pe rețelele sociale un comunicat în care spune că afirmațiile lui Șerban Puiu au fost condamnate și consemnate „cu îngrijorare.” 

În plus, Universitatea se dezice de acel minut pe care ți l-am transcris mai sus: „UNATC condamnă fără echivoc și se delimitează total de aceste declarații publice, lipsite de suport factual și aflate în totală discordanță cu misiunea, valorile și metodele educației artistice.” Adică, le pare rău că s-a întâmplat, dar mai degrabă le pare rău că s-a aflat și, de fapt, acuzațiile nici n-au „suport factual”, decât un podcast de trei ore urcat pe YouTube. Și-au cerut, apoi, scuze și au adus la înaintare Comisia de Etică care s-ar fi „autosesizat”. Nu precizează nicio demitere din funcție a lui Șerban Puiu ori vreo modificare a Codului de Etică, care era oricum necesară.

În centrul scandalului de acum a fost UNATC. Realitatea e însă că profii care fac sex cu eleve nu-s o raritate, din păcate. Și nu de puține ori relațiile astea se duc direct în abuzuri grave, demers cercetat în prezent și de RISE Project prin proiectul „Catedra de abuz”. Iar în aprilie 2022 Recorder a arătat cum cazul profesorului care-și corupea sexual elevele era mușamalizat de toți ceilalți factori de decizie. E o problemă masivă a școlii românești și, în special, a sistemului universitar. 

Chiar rectorul Liviu Lucaci a declarat, într-un interviu din mai 2022 pentru Cultura la Dubă, că-și dorește reeditarea Codului de Etică al UNATC, pentru că nu are precizări clare cu privire la abuzuri, hărțuiri sexuale și relații între studenți și profesori. Preconiza, pe-atunci, că ar trebui să fie gata până în toamnă. Lucaci e rector de doi ani, iar timp de trei ani a fost președintele Comisiei de Etică.

Totuși, articolul patru din primul capitol al Codului de Etică de la UNATC enunță principiile eticii și deontologiei. La primul punct sunt scrise următoarele: „principiul asigurării libertății academice în condițiile respectării de către fiecare membru al comunității academice (n.m.: membri ai comunității sunt și profesorii) a adevărului științific, demnității individuale și neprejudicierii imaginii instituției.” Șerban Puiu a bifat două din trei puncte la capitolul ăsta, dar rămâne de văzut dacă se „autosesizează” Comisia de Etică și în direcția asta.

Declarațiile îngrijorătoare ale „conferențiarului universitar doctor” au stârnit, pe bună dreptate, vâlvă în rândul studenților. Conștienți și revoltați de gravitatea afirmațiilor acestuia, studenții au început să caute soluții pe cont propriu. Unul dintre ei este Tudor Licu, 22 de ani, care și-a înghețat recent anul la facultatea de Regie. Până atunci, a fost reprezentant al studenților în Senatul Facultății, iar acum continuă să se implice în apărarea drepturilor studenților.

Tudor a fost prezent și la o întâlnire de senat pe tema asta. „Am simțit acolo că mulți profesori sunt de acord cu mine, că știu ce se întâmplă – probabil mult mai bine ca mine sau orice alt student – și că vor să acționeze, dar le este frică. Frică de ce? Să pătăm imaginea Universității? E deja pătată, singurul mod în care o putem curăța este prin schimbări sistemice și prin condamnarea publică a acestor comportamente,” a explicat Tudor pentru VICE. 

El a fost și cel care a încurajat studenții să rămână acasă în ziua deschiderii anului universitar, ca formă pașnică de protest. Spune că ăsta a fost cel mai important lucru, ca manifestarea lor să fie echilibrată și au reușit, astfel, să seteze un precedent. Spune că surpriza zilei a fost Vlad Ioachimescu, decanul Facultății de Film, care i-a susținut de pe scenă. În afară de el, profesorii Mihaela Michailov și Andrei Rus au scris postări de solidaritate pe Facebook.

Povestește că a încercat să înțeleagă de unde ar putea proveni frica altor profesori să acționeze și-a înțeles că e aceeași teamă pe care a simțit-o și el: „Aceea de a fi singurul care vede oroarea”. O instituție educațională e formată atât din studenți, cât și din cadre didactice, care funcționează codependent, deși raportul de putere dintre ultima și prima categorie este monumental. În special când vine vorba de schimbări, e nevoie de implicarea și susținerea ambelor părți, iar Tudor e convins că există profesori buni pe care studenții îi observă și își doresc să li se alăture.

„Poate m-am adresat prea mult studenților și prea puțin profesorilor. Nici dumneavoastră nu sunteți singuri. Fiți curajoși, vă rog, cum ne-ați învățat pe noi să fim.”

Doar s-a întâmplat ca situația să fie mediatizată și să se încerce o oarecare reglementare, măcar de fațadă. Însă, pe lângă declarațiile lui Șerban Puiu, UNATC pare a fi un focar de nereguli.

Am trecut și eu prin euforia ideii de a da la Teatru și am observat, la o scară mult mai mică, toxicitatea din industria asta. Prima oară s-a întâmplat în liceu, când urmam niște cursuri de actorie. Colegii din grupă se pregăteau să dea examenul de bacalaureat și să intre la facultate. Profesoara era o actriță pentru care teatrul era un loc sacru, cu reguli bătute în cuie și principii bine definite. Mă rog, asta e descrierea frumoasă. De fapt, avea un complex de superioritate și obiceiul de a ne oferi mai multe răutăți gratuite decât exerciții de dicție.

Când unul dintre colegii mei s-a hotărât să dea la UNATC, profesoara, vizibil scârbită, l-a asigurat că n-o să intre niciodată, pentru că e scund și ajunge maximum la secția de marionete și păpuși. Tipul nici măcar n-a mai încercat.

În ce mă privește, cursurile m-au prins în aceeași perioadă în care mă confruntam cu o tulburare alimentară. Peste vară am ajuns de câteva ori la spital – eram palidă, rece, trasă la față. În plus, eram și instabilă emoțional, îmi căzuse părul din cap, tremuram, aveam dismorfie corporală, amenoree și metabolismul țăndări. Când m-am întors la cursurile de teatru, profesoara mi-a zis că arăt incredibil, s-o țin tot așa.

Am citit și am auzit multe justificări care spun că actorii trebuie să fie slabi și zvelți, căci „corpul este instrumentul actorului.” L-am întrebat și pe Tudor de unde vine această atitudine orientată spre obiectificare și bodyshaming în facultățile de teatru.

Mi-a explicat că UNATC se bazează în mare parte pe „sistemul” lui Stanislavski, un teoretician rus de teatru, și crede că stereotipul provine dintr-o înțelegere greșită a acestuia. „În volumul al doilea din «Arta Actorului cu Sine Însuși», Stanislavski pune foarte mare accent pe stăpânirea pe care un actor trebuie să o aibă asupra propriului său corp. Ideologia asta este denaturată de multe ori și se transformă într-o promovare a stereotipurilor frumuseții acceptate social. Nu. Nu asta spune Stanislavski, sau cel puțin pe mine, cititor al secolului 21, nu mă interesează această interpretare,” explică Tudor.

În paralel, o dă ca exemplu pe teoreticiana Anne Bogart, care vorbește în cartea „A Director Prepares” despre cât de important e să înțelegi ca regizor că stereotipurile nu înseamnă nimic mai mult decât niște prejudecăți: „Să lăsăm prejudecata să ardă sub ochii și în sufletul spectatorilor.” Prin aceste două teorii, Tudor concluzionează că scopul actorului e, de fapt, acela de a-și controla corpul, nu de a-l face să arate într-un anumit fel.

Următorul moment în care am avut contact cu teatrul a fost la facultate, când am ajuns să particip într-un proiect în parteneriat cu UNATC. Implica workshop-uri, repetiții și exerciții de lucru pe text, iar toate astea aveau loc la sediul lor de lângă Piața Iancului. Într-una din zile, ne-am strâns în curtea facultății și așteptam să ajungă și restul colegilor. 

Ne-a abordat o tipă, care se știa cu unii dintre colegii mei, și ne-a povestit despre un exercițiu de la ultimul ei curs. Profesorul le ceruse tuturor să se dezbrace în lenjerie intimă și să-și analizeze atent colegii. Apoi, ideea era ca fiecare să identifice imperfecțiunile fizice ale celorlalți și să lipească stickere acolo unde credeau că e loc de mai bine. Aveai burtă de bere? Sticker. La final li s-a adus și mâncare: câte un măr fetelor și burgeri băieților.

Dacă spui că ăsta-i abuz, probabil cineva o să-ți argumenteze că e un exercițiu de dezinhibare des întâlnit printre actori și, totodată, util. Nu e. E o instigare conștientă la hărțuire. Practic, faci bullying instituționalizat – sub îndrumarea unui profesor, în cadrul unei organizații educaționale –, ceea ce nu-l face mai puțin degradant. E, de fapt, un „exercițiu” care dezumanizează, creează predispoziție la tulburări alimentare și dezbină studenți.

În interviul de care-ți ziceam mai sus, rectorul Liviu Lucaci nega vag că astfel de practici ar exista la UNATC: „Sincer, eu nu am fost de față niciodată la așa ceva, eu am fost foarte apropiat de studenți.” Întrebat dacă a auzit vreodată de astfel de „exerciții” rectorul a dat același răspuns, reformulat și deviant: „Nu, nu. Să ne înțelegem. Nicio clipă nu am fost de față. Nu a venit niciodată un student la mine să îmi spună că se întâmplă asta și «apără-ne». Eu știu că astfel de practici sunt de anii ‘90, când eu eram student. În clasa mea sau în clasele paralele, noi nu am trecut prin astfel de exerciții.”

Scuza cu „n-am fost de față, nu știu” și paralela tristă că lui nu i s-a întâmplat nu e o rezolvare a problemei și nici o justificare. A recunoscut, însă, că „a dezbrăca cu forța pe cineva, asta poate fi numit abuz, fără discuție”, la care a adăugat și ceva puțin mai uman: „genul ăsta de abuzuri la o vârstă fragedă, lasă urme îngrozitoare.”

Doar că „genul ăsta de abuzuri” pare o latură dominantă a UNATC dacă citești mărturiile din Cultura la Dubă ale actrițelor Ioana Bugarin, Katia Pascariu, Roxana Lupu și Alina Șerban, care au absolvit în ani diferiți.

Pe 28 septembrie 2022, la ședința de Senat din cadrul UNATC, s-a decis organizarea unei întâlniri pe 20 octombrie. Tudor speră că va fi permisă participarea fiecărui student. „Dacă nu, o vom organiza noi, studenții, ceea ce ar fi încă o pată pe imaginea facultății. Sper să nu se ajungă acolo.” Întâlnirea ar avea două obiective: informarea pertinentă cu privire la modul în care studenții pot raporta un abuz și posibilitatea de a contribui și aceștia cu idei și soluții de prevenție. 

„După întâlnire, aș vrea să existe schimbări la structura sistemică a Universității – Regulamentul Interior, poate chiar Carta Universității, care momentan nu interzice relațiile sexuale dintre studenți și profesori”, explică Tudor. „Abia după aceste schimbări vom putea spune că Universitatea a renăscut și ne vom liniști cu toții. Din păcate, știu că lucrurile nu merg mereu conform planului, dar am un plan de rezervă, un plan de rezervă la planul de rezervă și tot așa. Nu ne vom opri, orice ar fi.”

Chiar dacă și-a înghețat anul, Tudor va participa la întâlnirea din 20 octombrie dacă i se va permite. „Sunt dispus să o moderez dacă mi se oferă posibilitatea și, în mod evident, voi urmări cu atenție măsura în care conducerea se va ține de promisiuni”, subliniază acesta. „Totuși, ce m-ar bucura cel mai mult ar fi să vin pe 20 ca un simplu spectator, să nu scot un cuvânt și să văd că au loc, în sfârșit, schimbări.”

Pe lângă îmbunătățirile care pot fi aduse la nivel administrativ, crede că rezultatul ideal pentru întâlnirea din 20 octombrie ar fi aplicarea unor consecințe, precum demiterea lui Șerban Puiu și a altor profesori care-i împărtășesc credințele și practicile. Însă, spune el, asta depinde și de numărul de studenți care depun mărturie la Comisia de Etică.

Frica pare a fi un laitmotiv în cazurile de abuz comise în mediul academic. E nevoie de mult curaj și de asumarea oricărui risc ca să ieși în față și să ceri o remediere a ce a fost mult timp practicat și, totodată, mascat. Tudor își dorește să se reînmatriculeze în 2023 și i-a trecut prin minte că s-ar putea să-i fie refuzată cererea dacă iese acum în față. I-a fost teamă și de reacția studenților care-l apreciau pe Șerban Puiu. Povestește cum a auzit că niște tineri care-l aveau la curs aflaseră în ce club era și puneau de-o bătaie. În final, i s-a spus că a fost o glumă, dacă poți să consideri asta măcar aproape amuzant.

„Am avut aceste frici. Dar cea mai mare frică a mea este să termin UNATC fără să schimb nimic, trădând încrederea oamenilor care m-au votat ca reprezentant și care mă susțin. De asta nu-mi mai e frică nici de bătaie, nici de posibilitatea de a nu putea continua studiile. Mi-e frică doar de eșec, dar nu consider că eșuează decât cel care renunță. Și eu n-o să renunț.”

În cazul unor abuzuri, e lesne de înțeles că trebuie să renunți la atitudinea dictatorială pe care ți-o însușești ca profesor. Cobori de pe piedestalul birocrației și te gândești serios dacă vrei să lași tinerii care-ți calcă prin Universitate să primească doar traume din experiență. Sau te hotărăști să-ți iei în serios rolul de îndrumător și creezi un spațiu în care tinerii se simt în siguranță și pasiunea pentru meserie nu dispare cu fiecare aluzie nepotrivită, răutate gratuită și exercițiu de dezbrăcare.