Toate motivele pentru care Crăciunul era mult mai nasol în comunism, indiferent ce spune unchi-tu’

Sunt magazinele doldora de oameni și produse, iar românii sunt fierți să le pună în căruț, să târască acasă și să aibă, cum ar fi, „ce se cuvine pe masă”. La o adică, dacă nici acum, atunci când? În cea mai bună perioadă trăită de om, chiar și de român și în ciuda pandemiei, încă sunt oameni care se plâng că mvai, ce nasol e. Așa că am venit cu un articol pe care îl citești în ce cheie vrei tu. Fie că aoleu, iar a venit un tip care a prins comunismul să-mi spună că ar trebui să apreciez ce am, fie că da, chiar n-am nevoie de prea mult să mă bucur de un moment. 

Folosesc momentul ăsta și ca să nu uit sau cei de vârsta mea să nu uite că sub praful nostalgiei și amintirilor sunt niște momente dure cărora, nu zic, le-am supraviețuit. Acum c-am trecut în revistă contextul, să-ți zic de relația mea cu Moș Crăciun. 

Personal, am ajuns la concluzia că nu există în seara zilei de 24 decembrie 1982, când aveam șapte ani. Sau la opt ani, în seara zilei de 24 decembrie 1983, nu mai ştiu exact. Cert e că până atunci eram sigur că tipul e un personaj real care, în cazul meu – copil crescut la bloc – nu venea pe horn, ci îşi parca sania casual pe balconul de la dormitorul părinţilor. Povestea născocită de părinţi se baza pe o schemă de înşelăciune ireproşabil de bine pusă la punct. În fiecare seară de Ajun, uşa de la dormitor se închidea strategic: chipurile, noi, copiii, nu trebuia să-l vedem pe Moş Crăciun în timp ce răsturna tolba de cadouri în balcon. După ce părinţii strigau „A venit Moşul!”, dădeam năvală pe balcon pentru a vedea cadourile şi abia apoi ajungeau sub brad.

Până în acea seară în care, ca într-un film horror, mi-am făcut curaj să deschid uşa interzisă de la dormitor pentru a o descoperi pe maică-mea în timp ce aranja cadourile.

Din acel moment, sărbătorile de iarnă nu au mai fost niciodată la fel. Revelaţia că Moş Crăciun nu există a venit prompt la pachet cu ridicarea mea în grad în ierarhia familiei. Treceam astfel în categoria de copii responsabili, viitori oameni de nădejde ai societăţii, care trebuie să participe şi ei activ la treburile gospodăreşti legate de pregătirile pentru marea sărbătoare de Crăciun. Abia de aici a început greul.

Cu timpul, am ajuns să realizez că sărbătorile de iarnă sunt doar o perioadă care, sub pretextul unei mese de prânz în care te îndopi cu întreaga familie, se rezumă, de fapt, la aproape o lună de teroare în care oamenii ajung subit în stăpânirea a doi demoni: Demonul Curăţeniei şi Demonul Cumpărăturilor. Mai ales în ultimii ani ai comunismului din România, au avut o mare putere cu care lucrau asupra mea şi a celorlalţi bieţi muritori din raiul ceauşist.

Pregătirile de Crăciun începeau de fiecare dată cu cel puţin două–trei săptămâni înainte şi se desfăşurau fix pe aceste direcţii principale: curăţenia şi cumpărăturile. Mai întâi, casa era dată peste cap pentru Marea Curăţenie de Sărbători. Spălatul rufelor se făcea în regim fifty-fifty: o parte cu maşina de spălat (o gioarsă cumpărată din comerţul socialist), o parte manual, cu săpunul, după ce umpleai cada cu apă rece.

Urma apoi cumplita sarcină a bătutului covoarelor. Sigur, ca nişte mici burghezi, aveam aspirator în casă, dar era mai mult piesă de decor, genul de aparat care se strica non-stop şi provoca căderi de tensiune în toată casa dacă-l băgai în priză concomitent cu maşina de spălat. Prin urmare, se trecea pe comandă manuală. Covoarele erau bătute de către subsemnatul, la „bătător” – o structură metalică, de forma unei porţi de fotbal, care se găsea în spatele fiecărui bloc din comunism şi pe care se urca covorul. Instrumentul utilizat: o paletă similară cu o rachetă de tenis.

Tabloul terorii era întregit de spectacolul grotesc al tăierii porcului direct sub ochii vecinilor (şi ai mei), în faţa (mai rar) sau în spatele blocului (mai des). Grohăieli şi guiţat lugubru în ritm susţinut de bătut covoare – iată hitul number one al iernilor în cartierele Bucureştiului comunist.

Comunismul a însemnat, pentru cei mai mulți români, cozi. La orice. Telemea, salam, pâine, cafea, ciocolată, hârtie igienică, şerveţele. Râvneam la orice obiect care se putea vinde de pe o tejghea mizeră sau din spatele unei uşi de magazie. Iar ca mine gândeau mulţi alţii. Rezultatul: se forma o coadă.

Cel mai mișto era la „Pâine” (sau „Pîine”, cum se scria pe vremea aia), un spațiu de-a dreptul mistic pentru orice copil de până în zece ani. Cel mai des, era o încăpere de vreo 40 de metri pătrați, o tejghea și o tovarășă singură cuc. Pe rafturi, dacă aveai noroc, găseai două–trei pâini reci și tari ca piatra. Intrai și întrebai, fix ca într-un banc prost: „Aveţi pâine?”, chit că era gol. Următoarea întrebare, esenţială: „Când vine mașina de pâine?”. Vânzătoarea ridica din umeri, tu plecai, ea rămânea acolo. Înnebunea încet.

În cartier circulau zvonurile cu maşini încărcate cu pâine. Le vânam cum vedeam prin filme că vânează ilegaliştii comunişti maşinile de război hitleriste. Iar când una poposea la „Pîine” începeau luptele de stradă. Şi cozile.

Dincolo de bijuterii culinare precum telemeaua (de un singur fel) şi salamul (de un singur fel), lanţul trofic al alimentelor de Crăciun era dominat de banane. Multă vreme am asociat Crăciunul cu sezonul bananelor. Pur şi simplu, în anii ‘80, bananele se găseau doar în acest anotimp. Explicația care ni se servea era că aceste fructe, la fel ca portocalele ori mandarinele, se strică vara şi nu pot fi transportate. Iarna, frigul rezolva situația, în mod democratic, și Moş Crăciun dădea banane. Dar trebuia să fii copil cuminte şi să stai la coadă pentru ele. Iată că avocado n-a prins așa perioadă de glorie. 

Cea mai cruntă amintire o am de la o coadă la banane, unde am stat trei ore până când am reușit, în cele din urmă, să ies triumfător cu trei legături în brațe. Fix în momentul acela a început să ningă. Crede-mă, „Fetița cu chibrituri” de Hans Christian Andersen e pistol cu apă pe lângă povestea mea de Crăciun cu bananele.

Ca fapt divers, am bifat în acea perioadă şi legenda cu bananele verzi puse pe un ziar, sus pe dulap, să se „coacă”. O dată chiar nu am mai avut răbdare şi am mâncat una verde, direct. Gustul ei mă bântuie şi acum.

Casa curată, rufele uscate, covoarele bătute, proviziile făcute – ziua de Ajun era ca preludiul dinaintea unei mari bătălii.

În comunism, Crăciunul era una dintre puţinele ocazii în care frigiderul arăta, cât de cât, aproape la fel cu frigiderele pline din revistele Neckermann sau scenele din filmele americane ciupite la video. Glumesc, doar ca volum arăta ca alea. Mulţi ani am asociat sticlele de Pepsi din frigider şi bananele din cămară cu raiul capitalist.

Rudele începeau să sosească pe la prânz. Meniul standard al casei era şpriţ cu sifon sau, dacă ne punea Dumnezeu mâna în cap, cu apă minerală (altă delicatesă aproape imposibil de găsit în perioada aia). Mâncam aproape aceleași chestii care se mănâncă şi acum la mesele de Crăciun, cu diferenţa că alimentele erau prezentate ca nişte trofee câştigate de pe urma unor lupte. Nu degeaba stăteam cu orele la coadă pentru un mănunchi de banane.

Tot atunci am început să gust şi din subversivitatea bancurilor politice. Primul banc cu Bulă l-am auzit la o petrecere de Crăciun în familie, cândva prin anii ‘80. „Auzit” e un fel de a spune, întrucât singurele lucruri pe care le mai țin minte sunt „hai să vă mai spun una cu Ceaușescu”, urmată de o șușoteală subversivă între tatăl și unchii mei. Șușoteală urmată, la rândul ei, de o explozie colosală de râs, stinsă rapid cu ajutorul câtorva jeturi de sifon bine țintite în paharele de șpriț. Era genul de petrecere la care familia mea se aduna să râdă. În lipsa cluburilor sau a discotecilor, casa devenea club şi discotecă, iar acest gen de petreceri se terminau mereu târziu în noapte, cu interminabile (și inevitabile) hohote de râs.

Bulă era deja pe atunci un soi de personificare a solidarității cotidiene. Bancurile cu el și, mai ales, bancurile politice cu „El” țineau de un ritual cotidian, la orice fel de petrecere. Era  momentul în care învățai și să iei distanță față de cei care nu se prindeau sau nu râdeau la astfel de glume. Dacă trăiai în comunism, de mic copil învăţai să fii atent la cei care nu râd (sau nu se prind) la poantele de la bancurile cu Bulă. Finalul unei poante reuşite trebuia (mai ales atunci) să fie întotdeauna unul subversiv: gluma trebuia mereu gustată în „cheie dublă”.

Nostalgicii comunismului pot muri liniştiţi: măcar „înainte” se râdea mai bine şi mai sănătos decât acum.