Mi-am luat job în Timișoara cât e capitală culturală și mi-am deschis hostel pentru prieteni

Colaborasem cu Centrul de Proiecte, instituția care coordonează programul Timișoara Capitală Europeană a Culturii 2023 (TM2023), pentru niște evaluări de proiecte și am văzut pe site-ul lor că aveau posturi libere, iar unele păreau să mi se potrivească mănușă. 

„Cum ar fi să mă mut la Timișoara?”, i-am zis maică-mii la mișto, să văd cum reacționează la ideea de a rămâne să locuiască singură în București la 82 de ani. Dar apoi, de la o zi la alta, a început să mi se pară tot mai fezabil, ba o idee bună, ba chiar o oportunitate de neratat. Sursele mele de venit se împuținau, iar aici salariul părea să acopere o chirie decentă și drumuri regulate acasă. Un an trece repede. 

N-am mai lucrat la stat, dar n-a durat mult să-mi fac dosarul de candidatură, iar de examinările scrise și orale nu mă mai tem de mult. Mă pregătesc în funcție de ce timp am și apoi dacă iese, bine. Relaxarea e un atu la interviuri. 

La mijlocul lui aprilie am zburat pentru prima oară la Timișoara. Un drum cam ca până la fostul meu job la o editură, dintr-o periferie a Bucureștiului în alta. Timp de pregătire n-am prea avut, dar în seara dinaintea probei scrise, la hostelul fain din Cetate unde am stat, am mai frunzărit cele peste 400 de pagini de documentație din bibliografie.

N-a fost chiar suficient pentru test, pentru că întrebările erau concrete, dar am reconstituit o parte din răspunsuri din amintiri, iar la restul am încercat să gândesc logic. N-am ieșit primul, dar am luat peste nota de trecere.

Peste o săptămână am revenit pentru interviu, de data asta cu un BlaBlaCar, la un hostel mai căcăcios, și cu rucsacul în spate, în drum spre Budapesta. 

Când s-au anunțat rezultatele, dezamăgire. Mă pregăteam să încerc din nou, pentru alt post, când HR-ul m-a anunțat că tipa care câștigase se retrăsese, și aveam două săptămâni să mă prezint la serviciu. Numai bine, pentru că apoi a venit ordonanța austerității și angajările au fost înghețate. 

La finalul lui mai am venit în Timișoara să-mi caut chirie și să mă prezint la prima zi de job. La invitația unui prieten, am adăstat provizoriu la el. 

Pentru un bucureștean Timișoara se prezintă spectaculos la început. Mai fusesem aici în vreo două-trei rânduri, ultima oară prin 2007. De atunci am rămas cu imaginea unor piețe centrale arătoase, de oraș vechi european, cum nu prea există în sud, și a unor resturi de fortificație medievală – bastioane din cărămidă roșie, care adăposteau și un muzeu despre istoria Timișoarei. 

Când am venit prima oară în 2023, orașul mi-a luat ochii de-a dreptul, cu toate că între timp au devenit ochii unui turist rodat. Ajungi în centru și nu știi la ce să te uiți mai întâi. În Piața Operei se află una lângă alta perle ale arhitecturii habsburgice Secession: clădiri cu trei-patru etaje ca scoase din cutie, cu fațade alb-strălucitor, cu domuri, cu decorații și brizbizuri de stuc, cu cupole și turle verde cu roșu, logii arcuite cu coloane și statui cocoțate pe frontoane, cu mansarde cuibărite sub acoperișurile cafenii în pante și trepte.

Prin contrast, cele câteva clădiri masive rămase nerenovate impresionează prin aerul lor grandios, dar sumbru și ponosit, constituind o ilustrare cât se poate de grafică a suprapunerii unei Timișoare descompuse, decrepite, și a uneia în care eleganța trecută renaște într-un oraș viu, prezent. 

Mai departe, pe strada obligatorie acoperită de umbrele colorate sau pe vreuna dintre străduțele cu terase, magazine de suveniruri și cafenele, ajungi în celelalte două piețe centrale înlănțuite, Libertății și Unirii, un amestec armonios de baroc, art nouveau și Secession, de arhitectură austriacă în culorii vii, maghiară, sârbă și otomană.

Timișoara are 14.500 de clădiri în zone istorice, aproximativ o treime din construcțiile din oraș, mai multe decât orice altă localitate din țară. Primăria și consiliul județean au finanțat în contextul TM2023 35 de proiecte de restaurare, reabilitare, reparații și regenerare urbană de clădiri și spații publice finalizate sau în curs, în valoare totală de peste 220 milioane de euro. 

Un mai vechi plan municipal de reabilitare a întregului patrimoniu arhitectural, inclusiv clădirile istorice aflate în proprietate privată, a fost reluat în urmă cu câțiva ani de primărie, pe zone de prioritate și cu un program de sprijin financiar pentru proprietari, fără mare succes deocamdată. 

În afara Cetății există mai multe zone de business sau comerciale noi, îngrijite și lucioase. La a doua mea vizită am ajuns și la ISHO, un complex modern de clădiri de birouri și rezidențiale, care găzduia expoziția Adrian Ghenie. 

Eu m-am stabilit însă în cartierul Fabric, în zona Piața Traian, o fostă zonă muncitorească relativ centrală și veche, la patru stații de tramvai de jobul de la Piața Libertății. 

Ajuns aici, o realitate secundă care se insinua subtil până acum te izbește brusc frontal: clădiri vechi și impozante în descompunere, fațade jupuite, acoperișuri ruginite, statui descărnate, străzi cârpite. Lângă cel mai vechi parc din oraș, Regina Maria, o sinagogă spectaculoasă de secolul 19 stă închisă și în paragină. 

Pe strada care merge din Traian către blocul meu șubred douămiist e plin de magazine care vând lucruri casnice, de la chiuvete și ghivece la șuruburi și mături, reparații de ceasuri, săli de jocuri, aprozare, un târg de vechituri, mici magazine mixte prăpădite și mai ales second-handuri, multe second-handuri cu haine. Peisajul e scos din anii ‘90, ca mulți dintre cei care-l animă. 

Piața însăși e vegheată de un Mercur metalic, plin de pete de rugină, pe acoperișul unei clădiri care pare bolnavă de lepră, dominată de o biserică sârbească și de două localuri pline de personalitate – într-o parte, o bombă de proletari și boomeri, în cealaltă, Tap Room, un butic de hipsteri, care beau bere artizanală la 20 de lei paharul direct pe jardiniere de piatră, printre tramvaie. 

Mi-a luat mai bine de o lună să înțeleg atmosfera acestui loc. Pe lângă imaginea de dinamism și glamul turistic pe care îl proiectează actualmente Timișoara, această atmosferă defazată, întârziată, mucegăită. O atmosferă melancolic-depresivă, am ajuns să o numesc în timp, iar odată ce am pus-o în cuvinte, am început să o văd peste tot. 

Nu doar în cartierele istorice cu clădiri care n-au fost restaurate și spații publice îmbătrânite, precum Iosefin și Elisabetin, ci și în altele, în zone industriale, pe porțiuni bune de pe malurile Begăi, ba mi se pare că o regăsesc și în unele cartiere de blocuri comuniste sau de case oarecare. 

Și nu doar în starea clădirilor, ci și în ritmul orașului, în lentoarea tramvaielor antice sau noi-nouțe prin „Semaforișoara”, în populația îmbătrânită și modestă, în lipsa tinerilor și a oamenilor activi, în unele din manierele și moravurile localnicilor, în lipsa fast-foodurilor și a restaurantelor din cartierul meu, în străzile goale în multe momente ale zilei și ale săptămânii.  

„E un oraș mort” am tot auzit ca descriere succintă a dinamicii Timișoarei. Și nu mi se pare potrivit verdictul, nu mi se pare just, cu atât mai puțin anul acesta, când se întâmplă sute și mii de evenimente pretutindeni în Timișoara. Dar este poate un oraș amorțit, sărăcit și depopulat după decenii de tranziție, care acum începe să prindă din nou cheag din punct de vedere economic, și un oarecare luciu. 

Nu cred că merg prea departe dacă aplic ideea celor două Timișoare și locuitorilor săi. Doar că ei nu se împart în noi și vechi, în hipsteri și progresiști, în ton cu elitele occidentale, pe de o parte, și conservatori prăfuiți de provincie, pe de alta, într-un middle class cu ceva mijloace și educație și „cocalari” și pauperi, ci mai degrabă cele două Timișoare se regăsesc și se împletesc în inima fiecărui timișorean, indiferent de vârstă, clasă socială sau opinii, în diferite nuanțe și proporții. Două anecdote ilustrative.

Mă plimbam prin parc cu câinele liber, fără lesă, și, discutând cu un hipster cu bicicletă dacă asta e permis, pentru că în București jandarmii îmi mai fac observație, mi-a spus: „E, Bucureștiul e mai comunist, aici e mai ca-n occident”. 

M-a amuzat și mi-a rămas în cap percepția lui asupra Bucureștiului ca un spațiu estic, comunist și retrograd, pe când cel mai vestic oraș mare al țării, aflat la granița cu două democrații eșuate iliberale, ar fi occidental, capitalist și modern. Cam așa se împletesc în inima tânărului alternativ vederile progresiste cu mândria tradițională de a fi „fruncea” țării și cu anticomunismul timișorean.

O anumită suspiciune față de Bucureștiul arogant și rapace, dar și față de olteni și de toate „viniturile” persistă, chiar în forme diluate și benigne, ca scoase din Teambuilding, până și în cercurile underground de artiști alternativi.  

Există însă și o Timișoara profund conservatoare, care dă în judecată organizatorii bienalei Art Encounters și Centrul de Proiecte pentru o lucrare în care conotațiile homoerotice se împletesc cu ecologismul, care interzice manelele, care îi face vânt lui Jador din filarmonică, chiar în timp ce Capitala Culturală curtează muzicieni fini care colaborează cu maneliști, precum Andrei Dinescu, trupe etno respectabile ca Mahala Rai Banda și lăutari de tot felul, cultivând astfel o distincție depășită între muzica veche, considerată respectabilă, a romilor și cea actuală, de prost gust. 

Parte din stima și mândria de sine a timișoreanului e și credința că „aici oamenii sunt altfel”, adică de încredere și corecți, împărtășită parcă mai abitir de restul țării. Când am inundat bucătăria și a trebuit să chem un instalator, cel care a venit n-a terminat treaba în seara aia și, cu toate că a vrut plata integral, nici n-a mai apărut să termine. După câteva zile de promisiuni am făcut scandal la telefon, dar destul de repede a fost de acord să-mi trimită o parte din bani înapoi pe Revolut. Deci da, în Timișoara oamenii sunt altfel. 

În fine, dacă aș face un articol pe tema „5 chestii de care numai timișorenilor le pasă”, intrările ar fi: Revoluția din 1989, Bega, muzica sârbească, ceasurile de flori, jazzul și muzica baroc la orgă. 

Nu mi-a luat mult să mă acomodez cu noul job, deși veneam după vreo doi ani de muncit de acasă. Nici nu m-au luat tare din prima, ceea ce de obicei ajută. Cel mai greu a fost să mă obișnuiesc să salut cu „ceau” și să mă tutuiesc cu toată lumea, dar după ceva luptă interioară, am cedat. Ajută și faptul că Centrul de Proiecte e într-o clădire recent renovată de lângă Piața Libertății. Are curte interioară unde se țin evenimente, spațiu de expoziții, lift de sticlă la exterior, spații moderne cu pereți transparenți, birouri care se ridică și o mansardă albă, pe toată lungimea clădirii, cu grinzi de lemn proaspăt lăcuite, mobilier de birou țiplă și o puzderie de plante. 

M-am așezat cam unde am vrut și am primit din prima zi laptop, căști wireless cu noise cancelling și acces la diverse echipe și sisteme de lucru. Centrul e bine tehnologizat și cam totul se lucrează online, pe Google Drive, inclusiv comunicarea internă prin Slack, cu cât mai puțină hârtie și timp irosite, ceea ce e incredibil nu doar pentru o instituție de stat, ci chiar pentru redacțiile și birourile din privat prin care am trecut. De fapt atmosfera e mai mult ca într-un startup „creativ” și se întâmplă să vezi angajați cu laptopul în brațe pe canapea sau prin curte ori participând la vreo ședință online din bucătărioara cu espressor și mașină de spălat vase. 

O bună parte din colegii mei sunt oameni tineri, mai tineri ca mine, începând cu directoarea centrului, iar atmosfera, cel puțin in departamentul meu, e mai destinsă și mai amicală decât ai putea crede, un climat relaxat și permisiv care te stimulează să te implici mai mult decât de formă, cu doza inevitabilă de zăpăceală și scăpări.

Rolul meu e în partea de evaluare și monitorizare a impactului programului TM2023, o treabă destul de anostă, care a început cu sistematizarea a zeci de formulare cu indicatori într-un mare tabel și a continuat cu munca migăloasă la caiete de sarcini pentru achiziția unor studii și cercetări sociologice. Pe lângă asta am preluat coordonarea unei linii de finanțare și fac diverse alte treburi organizatorice. 

Și dacă asta sună tehnic sau boring, cam așa și e, doar că e jobul meu, îmi vine ușor să-l fac și-mi place să fiu bun la el. Oricum, pe toamnă lucrurile au luat viteză și sunt zile când nu-mi prea văd capul de treabă. 

E multă rutină în viața mea de aici, casă job, casă job, tot așa, și nu-mi rămâne multă energie pentru ieșit, explorat, mers la evenimentele care sunt o droaie permanent. Și-mi convine așa. Acasă gătesc des și-am dat în mania curățeniei, iar în weekenduri am fost în excursii prin zonă, la Sibiu și în Serbia, și cel puțin o dată pe lună la București. Ceea ce nu înseamnă că nu mi-am dus cățelul la tot felul de party-uri de fițe, la festivalurile de muzică din vară și la concerte prin parcuri.  

Am furat gluma asta de la cineva, și nu vreau s-o dau înapoi. 

Nu e treaba mea să evaluez Capitala Culturală, adică este, dar nu acum și aici, însă pot să-ți împărtășesc câteva impresii și concluzii ale mele mai puțin științifice. 

Prima ar fi că zona pe care s-a fixat specificul TM2023 ține de arta contemporană. Dacă Sibiul s-a impus și a rămas cu un festival de teatru recunoscut internațional, axându-se pe artele spectacolului, Clujul e orașul filmului, Iașiul al literaturii, Bucureștiul al muzicii clasice, prin Enescu cel puțin, Timișoara devine încet un centru al artei contemporane. Chiar dacă nu a impus o școală, ca Bucureștiul și mai ales Clujul, Timișoara are o scenă de artă contemporană vie, inclusiv una underground, iar aici a avut loc anul ăsta cea mai mare bienală de artă din țară, Art Encounters. La asta se adaugă retrospectivele Victor Brauner și Brâncuși, expoziții solo sau participări ale unor artiști contemporani cunoscuți, ca Dan Perjovschi, Mircea Nicolae, Adrian Ghenie sau Adina Pintilie, și numeroase expoziții mai mari, colective, sau mai mici. De fapt, pe platforma Capitalei sunt listate peste două sute de expoziții, la care se adaugă performance-uri, artist talks, nenumărate workshopuri etc. 

A doua concluzie ar fi că forma de organizare descentralizată, bazată pe competiții de proiecte, cu doar câteva evenimente mari organizate direct sau coordonate de instituțiile publice, a produs nu numai o efervescență formidabilă de inițiative, proiecte și evenimente culturale, dar și lucruri mai puțin dezirabile, cum ar fi perioade cu multe suprapuneri de festivaluri, de exemplu, și altele în care evenimentele mai degrabă au lipsit, sau lipsa mai multor nume mari și evenimente internaționale.  

Oengizarea culturii și a artei este o altă consecință nu tocmai grozavă, la care s-a adăugat ambiția impactului pe termen lung, a unei moșteniri cât mai mari pentru oraș, și nu doar din punct de vedere cultural, ci și social, urbanistic, economic, turistic, ceea ce a însemnat de asemenea o multitudine de proiecte cu obiective mai degrabă sociale, dincolo de actul artistic sau cultural.

Pot să-ți spun, tot anecdotic, și că la nivelul străzii am întâlnit tot felul de reacții. De la doamna lângă care am stat pe o bancă pe malul Begăi și mi-a spus că ea a fost la o expoziție de artă contemporană unde la intrare era un video cu o artistă care urina și ea nu apreciază așa ceva la tinerii care m-au adus cu mașina de la un concert din afara orașului și care erau super încântați de tot ce se întâmplă și de toată atenția pe care o primește orașul anul ăsta. Am întâlnit mulți nemulțumiți, deși adesea nu știau de ce sau ce se întâmplă de fapt.  

Până la urmă, pentru că TM2023 e făcut de oamenii și organizațiile din domeniul cultural, specificul și nivelul evenimentelor au depins de oferta operatorilor culturali. Dacă ei au avut idei și inițiative și au trecut de evaluatori, s-au întâmplat lucruri, dacă nu, nu 

Sigur, cultura e o chestie complicată, o zonă în care e greu să mulțumești pe toată lumea. Din capul locului, cultura înaltă are un public limitat, iar apetența cetățeanului de rând pentru arta contemporană sau pentru muzica clasică e scăzută. Mulți se vor simți excluși și, deși nu poți face o capitală culturală doar cu concerte pop și festivaluri ale berii, cred că s-a simțit nevoia mai multor evenimente populare. Poate mai multe vedete internaționale, poate niște lucruri mai de modă veche, care încă poartă numele de cultură pentru cetățeanul de rând, care nu se înnebunește după istoria queer și filmografia feministă. 

Chiar și pentru publicul mai cult sau hip, la un moment dat supraaglomerarea de evenimente culturale devine obositoare. Pe platforma capitalei s-au strâns peste 1000 de evenimente anul ăsta. La câte vernisaje, concerte, piese și filme de artă poți să mergi, weekend de weekend, zi de zi? În cazul meu, deși m-am mutat aici și lucrez în domeniu, nu foarte multe. 

De când am luat în stăpânire casa amicului care m-a găzduit la sosire, și care apoi s-a mutat cu prietena la țară, am fost preocupat s-o fac cât mai primitoare. Mai întâi pentru mine, pentru că e un apartament locuit, care nu era pregătit să fie închiriat, așa că vreo două luni am stat să se instaleze AC și plase la ferestre, am dat cu bidineaua, am curățat balcoane, am frecat mobilă, am făcut până și rate la un robot care să aspire și să mopuiască la două zile marea de parchet în locul meu etc. 

Și cum n-am nevoie de un apartament de două camere jumate doar pentru mine, mi-a venit ideea să invit pe oricine din cunoscuții mei care ajunge în oraș anul ăsta să stea la mine. Îmi fac hostel pentru prieteni, la capitala culturală, m-am gândit.

În sensul ăsta, cea mai recentă achiziție a fost o canapea extensibilă pe care mi-a donat-o o colegă, care mobilează un hol cât o cameră, și ridică numărul locurilor de dormit disponibile la șase-șapte. Suficient cât să pot caza nu doar un prieten odată, ci o întreagă gașcă. Dar de unde atâția prieteni? Au venit doi, apoi fluxul de vizitatori s-a oprit.

Treaba e, printre altele, că Bucureștiul e departe. Cu mașina faci șapte-opt ore, cu trenul zece, iar cu banii de avion poți să ajungi la fel de bine la Roma, ceea ce face Capitala Culturală o destinație nu foarte atrăgătoare pentru mulți români, probabil. 

În ultima vreme am avut totuși un colocatar, un coleg de serviciu care a stat la mine o lună, între două chirii, iar la un moment dat în octombrie un amic din București o să o aducă aici și pe maică-mea pentru câteva zile. 

În primul weekend din octombrie va avea loc un mega festival care marchează un moment major în capitala culturală, numit Celebrarea Orașului, cu peste 100 de evenimente individuale în vreo 65 de locații de pe Bega. Chiar și atmosfera din oraș e alta toamna, cu toți elevii și studenții aici. Așa că dacă te bate gândul să ajungi la Timișoara anul ăsta, acesta ar fi un moment bun, la fel și închiderea, care va fi în decembrie. 

În orice caz, hostelul meu rămâne deschis, în așteptare de musafiri.