Românul care îi ajută pe boșimani să cultive pepeni de Alexandria uriași în deșert

L-am descoperit pe Sebastian Țîrțîrău cât căutam imagini pe YouTube cu boșimanii din deșertul Kalahari. Știam că ar vorbi unele dintre cele mai vechi limbi din lume, cu sunete ca niște clicuri, și că din punct de vedere genetic sunt cei mai „puri” Homo sapiens, fără aport de ADN de la Neanderthal sau alte specii din genul Homo.

Am fost surprins să aflu din documentarul respectiv că tipul care vorbea atât de pertinent despre cei din triburile San și nevoile lor nu era liderul vreunei misiuni de cercetare sau umanitare internaționale, ci un român aflat acolo pe cont propriu, cu organizația non-profit Pilgrim Movement înființată de el.

Explorator modern, aventurier, filantrop, Țîrțîrău este, din spusele sale, singurul alb adoptat de populațiile Khoisan sau San din Africa sub-sahariană, acei Bushmen sau boșimani, denumiri actualmente perimate. A călătorit în 152 de țări de pe cinci continente, adesea în căutarea unor triburi străvechi sau a unor populații izolate, precum pigmeii din Congo, aborigenii din Australia, tribul Kiai din Vanuatu, triburile Hmong din Vietnam, inuiții din Cercul Arctic sau triburile indigene de pe Amazon.

Curios să aflu mai multe, l-am căutat și am constatat că are aceleași preocupări, așa că l-am rugat să mă pună la curent cu activitatea actuală.

Cu doar o zi înaintea acestei discuții se întorsese din Cape Town în Bucovina natală, după o călătorie în Kalahari, și a postat clipul de mai jos cu africani San cântând la o adunare tribală. O chestie cât se poate de cool, iar cântecul e minunat ca melodie, ritm și atmosferă și m-am bucurat să pot face cunoștință cu cel care l-a filmat.

VICE: Sunt impresionat de activitatea ta umanitară din Africa, așa cum am cunoscut-o de pe YouTube și din media. E un lucru rar să vedem un român într-un rol de felul ăsta, admirabil – de implicare în problemele oamenilor din alt colț de lume, unul poate mai năpăstuit decât România, și aici vorbim despre partea deșertică din Africa sub-sahariană. Chiar dacă lucrurile astea sunt pe net, spune-mi cum ai ajuns să te ocupi de astfel de treburi.
Sebastian Țîrțîrău: Eu am plecat din România la sfârșitul anului 1994, în Africa de Sud direct. Nelson Mandela fusese eliberat din închisoare după 27 de ani, iar eu am ajuns acolo la câteva luni după alegerea lui ca președinte. Pentru că de mic, de la 9-10 ani, de când am citit o biografie a lui David Livingstone pentru copii în biblioteca din Bucovina, m-a pasionat foarte mult Africa, fără un motiv anume.

După Revoluție eram student în București și am aflat că Mandela a fost eliberat și că există o posibilitate să-mi continui studiile în Cape Town. Eram proaspăt căsătorit, fiica noastră avea un an și două luni și eu am plecat singur în Africa de Sud cu viză de turist și cu un zbor doar dus în Johannesburg.

De acolo cu un autobuz am ajuns în Cape Town, m-am dus direct la facultate, ăia nu știau mare lucru despre unu ca mine, eram cam printre primii studenți străini de acolo. În București studiam teologie, dar eu de la început am avut dorința de a ajunge la locurile astea din Africa, nu știam de boșimani pe atunci, eu eram fascinat de continentul african, de explorare. 

În ‘95, un profesor de-al meu de la Cape Town, aflând că eu am fost profesor de istorie în România imediat după Revoluție, m-a rugat să scriu o teză despre orice trib pe care îl aleg eu din Africa. Și m-am dus la bibliotecă, am studiat câteva cărți, și am descoperit unele interesante despre boșimanii din Kalahari și despre cultura lor și cât de vechi sunt. Și am fost foarte fascinat de ei, am studiat despre ei, am scris teza, dar după ce am terminat mi-am dat seama că nu e de ajuns doar să studiez și vreau să mă duc la ei. 

Teza era la departamentul meu de antropologie și filosofie și am scris-o ca un fel de comparație dintre boșimanii din Kalahari și alte triburi izolate ale lumii – aborigenii din Australia, câteva triburi amazoniene, pigmeii din Congo și așa mai departe. Acolo mi s-a deschis mie apetitul pentru triburile astea izolate, pentru că eu am fost fascinat de locurile în care trăiesc ei și de cum au supraviețuit până în secolul 21 prin atâtea milenii de izolare.

Eram în anul trei, am plecat în vacanța de vară – care e din decembrie până în ianuarie – în Kalahari. Am mers cu un autobuz cu ocazia până în mijlocul deșertului, nu știam exact unde ajung. Am ajuns în nord-estul Namibiei, unde este un loc numit Bushmenland, unde trăiesc cei mai mulți Bushmen din Namibia. 

Cum au fost primele tale interacțiuni cu ei? Cum ai reușit să te faci acceptat?
S-au speriat de mine. Eu eram tânăr student și aveam ideea asta să arăt ca un explorator, pentru că citisem tot felul de cărți. Eram îmbrăcat în camuflaj, cuțite, macete, topoare. Când m-am dat jos din camionul ăla, alb din cap până în picioare de praf și arătând ca un soldat, toți au fugit în tufiș, s-au speriat de mine pentru că au crezut că sunt un soldat sud-african care recrutează, pentru că la războiul cu Angola din ‘70 boșimanii au fost recrutați ca cercetași și n-au fost tratați bine de soldați, și imediat s-au speriat de mine. După aia mi-am dat seama că trebuie să mă calmez puțin cu echipamentul și să arăt ca cineva care le vrea binele.

Aveam aproape de 26 de ani atunci și n-am știut exact ce se întâmplă, dar am vrut să-i cunosc, până mi-am dat seama că oamenii ăștia vorbesc limba Ju/'hoansi, una extrem de veche, de clicuri. Nu înțelegeau engleză, mulți vorbeau ceva Afrikaans, pe care eu n-o vorbeam, și am găsit un traducător, unul din ei care vorbea binișor engleză. Și de acolo am început să cunosc satele și încet-încet mi-am dat seama că, pe lângă faptul că erau fascinanți ca trib și cultură, oamenii ăștia aveau probleme serioase cu apa. 

În ‘95 – ‘96 copiii lor mureau în proporție de până la 80 la sută până la cinci ani, din cauza lipsei de apă potabilă. Ei căutau apă câte 10 – 20 de kilometri pe zi, puneau frunze noaptea ca să colecteze boabe de rouă ca să supraviețuiască, și atunci mi-am dat seama că de fapt călătoria asta a mea nu poate rămâne doar ca explorare, și am simțit nevoia să fac ceva pentru ei.

Eram un student român în străinătate, fără sponsori, fără ajutor financiar, dar la un moment dat m-am mutat în America cu familia, în 1997, și am trăit în Montana, cu cowboyii și indienii de acolo, o altă fascinație veche a mea, dacă ții minte cărțile lui Karl May, și am trăit în Montana cu indienii Cheyenne și Crow. Și acolo un prieten de-al meu m-a rugat să fac o prezentare la o televiziune Fox din Montana despre călătoria mea în Africa. 

Nu aveam nicio așteptare, am vorbit acolo vreo 20 de minute la televizor, și la vreo săptămână am primit o sumedenie de scrisori și susținere din America să plec înapoi la boșimani. Și așa s-a născut societatea asta — Pilgrim Relief Society for Education & Relief of Poverty — pe care o am de atâția ani și m-am întors în Kalahari cu primul meu sistem de apă, în ‘99.

Ai reușit în timpul ăsta să înțelegi limba, să înveți un pic?
Da, deși și acum când încerc să vorbesc cu ei râd de mine că zic că mă doare stomacul, că eu mă strâmb foarte tare, mă chinui cu clicurile și și acum râd de mine. Dar am ajuns să comunic la un nivel de bază cu ei, atât cât să pot să spun unde mergem, ce facem, cât e de departe, mi-e foame, mi-e sete și așa mai departe.

Înțeleg ce vorbesc între ei dacă vorbesc rar, pentru că boșimanii au un stil și la cântat, și la vorbit când stau în jurul focului dacă sunt douăzeci de bărbați, toți vorbesc în același timp. Iar când vorbesc toți odată este foarte dificil de intrat în conversația aia. Dar când vorbesc unu la unu și vorbesc încet cu mine înțeleg cât de cât ce vor să spună.

Care este istoria lor recentă și situația actuală?
De când au venit primii colonialiști albi – olandezi, englezi, portughezi și așa mai departe –, istoria lor a fost extrem de sângeroasă. E o istorie a nimicirii lor. 

Erau în jur de trei milioane de boșimani pe teritoriul Africii și s-au descoperit picturi rupestre caracteristice lor în peșteri din Africa de Sud până în Egipt. Oamenii ăștia au trăit pe tot continentul la un moment dat, și cum au venit triburile Bantu și apoi colonialiștii mai târziu, toți i-au împins de peste tot. 

Din cauza mileniilor de persecuție din partea altor triburi încet-încet ei s-au retras spre deșert, unde nu voia nimeni să ajungă. În secolul nostru au mai rămas vreo 85 000 de boșimani între Botswana și Kalahari, și vreo mie și ceva în nordul Africii de Sud, mai este un trib de vreo mie și ceva de boșimani Hadzabe în Tanzania, care sunt foarte vechi și ei și vorbesc o limbă de clicuri. Este o populație puțin diferită de cea din Kalahari, dar acum ei sunt în pericol de extincție, ceea ce pentru mine este un paradox total.

Ei au fost vânători și culegători toată existența lor, dar acum nu mai pot să trăiască ca înainte, pentru că teritoriul lor e prea mic. Ei mergeau din loc în loc după ploaie, după vânat, și acum nu mai au voie. Dacă sunt prinși că au omorât o capră, e un an jumate în pușcărie, înțelegi? 

Oamenii ăștia sunt în pericol de extincție pentru că nu au cum să se adapteze în societatea noastră. Și atunci mi-am dedicat ultimii 30 de ani, pe lângă alte proiecte din jurul lumii, ca să găsesc o soluție să le salvez cultura, limba și istoria asta unică, pe care nu o are nimeni. Și atunci, prin toate proiectele mele cu sisteme de apă, am redus rata de mortalitate la copiii sub cinci ani. Acum au șanse să treacă de pasul ăsta. Educație pentru cei tineri, pentru că ei, deși nu mai pot să trăiască ca strămoșii lor, vor să rămână boșimani, să vorbească limba Ju/'hoansi, să știe lumea că ei sunt boșimani, dar vor să se adapteze în același timp cât de cât să aibă o șansă de supraviețuire în lumea modernă, pentru că n-au cum altfel.

Acum 200 de ani aveau trei lacuri permanente de apă dulce în deșertul Kalahari din care se aprovizionau. Alea trei lacuri nu mai există. Două din ele au fost folosite și secate complet de marile companii de diamante din deșert, care își spală acolo utilajele și materialele pentru diamante, și unul din ele a fost secat de populația de vite domestice cu care cei din Botswana vin și care au ras tot, au mâncat toată iarba, și animalele sălbatice nu mai există, sunt doar în parcuri naționale unde boșimanii nu au voie. Treptat li s-au restrâns absolut toate resursele. 

Cele mai recente memorii orale ale lor sunt legate doar de sete, moartea de sete, lipsa de apă și că nu mai găsesc să trăiască de pe pământ, așa cum erau înainte, vânători-culegători. Faptul că există încă 85 000 este o mărturie imensă ce forță de supraviețuire au, pentru că oamenii ăștia se descurcă în condiții extrem de mizerabile. 

E greu de descris cuiva care nu a fost cu mine și nu a văzut cu ochii lui, când oamenii ăștia nu mănâncă câte zece zile, și găsesc carcase de animale omorâte de animale sălbatice și iau pielea care e uscată de soare și-o pisează și mănâncă pudra aia. Nimeni nu a înțeles neapărat ce e foamea și setea până nu i-a întâlnit pe ei.

Când trăiești cu 200 de mililitri de apă pe zi în 40 de grade Celsius și ca să găsești încă 200 trebuie să mergi 10 sau 20 de kilometri, atunci oamenii înțeleg ce înseamnă cu adevărat setea.

Joacă și schimbările climatice un rol?
Absolut. În ultima sută de ani au secat majoritatea surselor de apă care erau în jur. La ora actuală întregul deșert Kalahari are o singură sursă de apă din fluviul Okavango, care vine din Angola și se varsă în Kalahari în Botswana, este singurul fluviu din lume care este absorbit complet de deșert, nu se varsă în niciun lac, în nicio mare.

Toată apa asta se depozitează subteran, într-o peșteră imensă numită Respirația Dragonului, Dragon’s Breath. Noi de asta forăm puțuri sub pământ la zeci de metri, pentru că dăm de apă pură, și atunci sistemele de apă solară le asigură rezerva care trebuie, dar din cauza schimbărilor climatice drastice s-au dat peste cap lucrurile și în Kalahari.

S-a împuținat și fauna? Am văzut cum ei vânează expert animale care trăiesc sub pământ, astea sunt probabil tehnici foarte vechi de supraviețuire.
Absolut. Oamenii ăștia s-au adaptat să mănânce orice pot, în orice condiții, și sunt maeștri în a găsi ce au nevoie chiar în cele mai vitrege condiții. Dar, din cauza braconajului, din cauza suprapopulării de vite, de oi, de capre ale populațiilor din jur, animalele sălbatice au fost omorâte... și atunci oamenii ăștia sunt prinși într-un cerc vicios din care nu pot să iasă.

Cum funcționează sistemele de apă pe care voi le instalați acolo?
Este un puț subteran – o țeavă cu diametrul de 12 – 15 centimetri – în care noi punem o pompă submersibilă Grundfos. Am 165 de puțuri acuma în patru țări, între 25 și 110 metri adâncime, depinde de locația în care sunt ei. De acolo pompa subterană este alimentată cu energie de la panourile solare de la suprafață, fără baterie, fără acumulatori, e doar un buton. 

De când răsare soarele până după-amiază, pompează în rezervoarele de apă care sunt de la cinci până l;a zece mii de litri. Asigură o comunitate de până la cinci mii de oameni cu apă potabilă, timp de 25 de ani, fără niciun fel de probleme.

Utilitățile astea nu pot fi oferite și de guvernele țărilor respective?
Nu, din păcate nu. Guvernele nu au interes în boșimani, din motive economice și politice. Boșimanii nu produc nimic pentru economia țării; am avut probleme nu numai cu guvernul din partea asta, ci și cu organizații caritabile, religioase, biserici – ei nu au valoare economică pentru nimeni. Ei sunt de fapt văzuți ca niște paria, niște oameni care fac umbră pământului degeaba, și atunci statul nu le dă nimic. Chiar am avut un discurs de la un președinte din Botswana odată, care zicea că ciclul evolutiv al boșimanilor s-a împlinit, este timpul pentru ei să dispară din umanitate, că și-așa ei nu fac nimic.

Am văzut în unele clipuri că, având apă la dispoziție, ei încep să facă și niște agricultură. Cum funcționează asta în deșert? Îi înveți tu sau cine?
Asta a venit numai de la noi. După sistemele de apă, datorită faptului că acum au apă nu numai de băut, au pentru spălat, pentru îngrijit copii, pentru animale, dar și îndeajuns cât să planteze anumite lucruri de mâncare. A fost foarte greu la început, pentru că unui vânător-culegător de 30 de mii de ani este dificil să-i spui: „Plantează asta și trebuie s-o uzi, și trebui s-o plivești, și trebuie să faci asta și asta”. Dar, în momentul în care eu am făcut-o pentru ei, s-au convins.

Majoritatea grădinilor din Kalahari pe care le avem acum sunt cu semințe din România, de la pepene și roșii până la ceapă și usturoi, absolut totul. Pentru că pământul din Kalahari este extrem de fertil, este virgin din punctul de vedere al agriculturii, și e plin de minerale. Și cum ai plantat semințele asta și le-ai dat apă – noi am avut pepeni din Alexandria, cu semințe din Alexandria, și au crescut pepeni de 22 de kilograme în Kalahari. Nu puteau să ridice boșimanii de jos pepenele să-l pună pe cap. Erau complet șocați.

Avem 85 de sisteme numai în Kalahari în două țări, care asigură apa de băut pentru vreo 75 de mii de boșimani. Deja se văd schimbări imense, deoarece copiii sunt mai curați, mai sănătoși, nu se îmbolnăvesc cu boli ca atunci când beau apă din bălți, de la ploaie, cu bacterii și așa mai departe, plus au grădinile astea care le asigură strictul necesar ca să supraviețuiască. Apa le dă nu numai de băut și îi salvează de la moarte de sete, apa le transformă întreaga perspectivă a vieții.

Proiectele pentru orfanii din Africa reprezintă a doua direcție majoră de acțiune a ta în Africa, pe lângă apă pentru triburile San.
Acum avem în Zambia și în Namibia 630 de orfani, majoritatea orfani de la părinții care au murit de SIDA, în Zambia, Malawi, în special astea două țări au fost extrem de afectate acum 10 – 15 ani de valul de SIDA care a distrus o întreagă generație între 30 și 45 de ani, și au rămas bătrânii, bunicii, și copiii mici. Și acum 11 ani am început cu primii orfani în Zambia, avem acum 630 în total, dar noi nu avem orfelinat. 

Oricine mă întreabă sunt extrem de atent, ca să înțeleagă lumea – am o mare problemă cu instituția orfelinatului eu, în primul rând. Este exploatatoare, manipulativă, îi ține pe copii în mod intenționat în sărăcie, în haine rupte, cu noroi, cu lacrimi, ca să impresioneze lumea în afară pentru donații, eu întotdeauna am urât asta – ideea că am grijă de un copil ca să-i fac pe ăia din afară ca să dea bani pentru chestia asta.

În ce fel sunt diferite așezămintele și comunitățile construite de tine acolo?
Copiii mei nu trăiesc pe pământurile unde eu plantez mâncare pentru ei, noi nu avem dormitoare de băieți și fete, nu avem cantine, nu avem școli speciale pentru orfani. Eu, de la început, cu primii orfanii pe care i-am găsit, m-am dus la șefii de sate din jur, am vorbit cu familiile lor care au un copil sau doi, ori cu bunici, ori cu rude distante și le-am spus: „Dacă luați orfanul ăsta cu voi și îl creșteți cu copiii voștri, eu îi asigur mâncare, haine, educație la școală, tot ce are nevoie. Plus că mâncarea pe care le-o dau lor, aveți și voi ca familie”, așa că îi ajut și pe ei. Și, încet-încet, odată ce am avut două trei familii, au văzut că de fapt au o viață mai bună dacă iau copilașul ăsta. Toți copiii noștri sunt împărțiți la familii – ori rude distante, ori bunici, ori familii din sat, care îi cresc normal. 

De aia ei vorbesc limba familiei, a societății lor, merg la școală cu ceilalți copii, nimeni nu se uită la ei și zice „Ăștia sunt orfani, ăștia nu sunt orfani”, pentru că trăiesc în mod normal, sunt îmbrăcați în mod normal, și atunci dintr-o dată scopul ajutorării unui orfan este atins – de a avea o viață normală.

În felul ăsta acum avem deja fete și băieți care termină liceul, am deja trei asistente care au terminat colegiul de asistente, am două care pleacă la medicină, din copii mici care erau complet abandonați în tufiș. Și atunci devin oameni normali, dar cu ideea: „Cineva m-a ajutat pe mine. Când voi avea posibilitatea, voi ajuta și eu pe copiii care sunt în urma mea”. Numai Zambia are un milion de orfani. Malawi are cinci milioane de orfani.

Și atunci nu simți că ce faci tu e o picătură într-un ocean?
Corect. Dar ideea este că ăia 630 vor schimba lumea la 6 300, ăia 6 300 vor schimba lumea la șase sute de mii de copii. Eu sunt unu și noi suntem o echipă, dar dacă eu conving pe alți oameni să intre într-un proiect de-ăsta ca să fie alături de mine, din ce în ce mai mulți vor fi transformați, știi? Și atunci îți dai seama că nu contează cât de mică e picătura, picătura aia schimbă destinul și viața la câțiva copii care vor schimba destinul la alții, deci este ca un bulgăre de zăpadă care crește și crește.

Dar cum reușești să faci toată lucrurile astea, pentru că pare foarte multă muncă? Tu cu ce te ocupi în rest, ai un job al tău sau ăsta e jobul tău?
Asta a fost dilema mea când am început proiectele astea, acum 29 de ani în urmă: cum să pot fi implicat în ele și să pot trăi eu cu familia mea și să pot să am o viață. Faptul că eu am trăit în Africa atât de mult timp și am călătorit în jurul lumii, pe lângă că mi-a dat o experiență umanitară și cu triburile izolate, mi-a dat o experiență care m-a ajutat să-mi deschid compania mea de safariuri. Am o companie, un operator de safariuri în Canada, am grupuri de turiști pe care îi trimit în toată lumea, am pe cinci continente tot felul de pachete de aventură.

Prin safari înțeleg turism de explorare sau vânătoare?
Se numesc adventure packages, adică pachete de explorare, aventură în safariuri în jurul lumii. Și atunci mie asta mi-a deschis posibilitatea să continui proiectele mele și în același timp să-mi asigur existența. Compania mea nu numai că îmi dă mie și familiei mele posibilitatea de a trăi, dar sponsorizează orfanii, avem sisteme de apă pe care noi le punem și așa mai departe. Sunt permanent implicat în aceste două activități. Și atunci pot să cresc proiectele, am timp să vorbesc cu oamenii – turiștii care vin cu mine și văd proiectele pe care le avem devin sponsori ai copiilor mei și așa mai departe.

Pot să extind, să mă gândesc că – de exemplu, am acum pe lista de așteptare încă 72 de sate pentru sisteme de apă, în disperare de apă, pe care vreau să le instalez în următorii câțiva ani. În fiecare an se deschid proiectele către alte țări, către alte triburi, ca să pot să ajut cât pot mai mult, pentru că am 53 de ani, de treizeci de ani am mers în cele mai izolate locuri, în cele mai dificile condiții de supraviețuire, și cred că după 60 – 65 nu mai pot să fac ce făceam înainte.

Știu că la un moment dat ai avut un alt accident foarte grav, în Kalahari, ce s-a întâmplat atunci?
La un camping unde stăteam noi aveam un gard electric de care știam, pentru că am fost prieten cu proprietarul pentru mulți ani. Dar în fiecare dimineață închidea electricitatea și deschidea numai noaptea. El a fost plecat cu o seară înainte și personalul lui a uitat să închidă electricitatea. Și dimineață au venit boșimanii să mă cheme și eram cu fiica mea. Ea s-a dus prima la gard ca să-i salute și am oprit-o, i-am zis: „Stai puțin, să respectăm cultura, mă duc eu să dau mâna cu șeful”. Și m-am dus, am băgat mâna prin gard și când s-au atins cele două cabluri m-a electrocutat și m-a aruncat la distanță.

La vreo două ore am început să am convulsii extrem de dureroase, cârcei și crampe în interior corpului la mușchii interni, și eram strâns ca o bilă, încercau trei patru băieți să mă întindă și nu puteau din cauza crampelor pe care le aveam. Leșinam de durere, iarăși mă trezeam, și după aia cam la două-trei zile aveam din nou crizele astea dureroase și foarte urâte. De atunci am avut probleme imense pentru ani de zile. 

Din ce am înțeles de la medici, eu nu mai creez electroliți în corp de atunci, magneziu potasiu și așa mai departe, de fiecare dată când am o traumă fizică, dacă sunt lovit sau am febră musculară, încep crampe foarte multe și intru în șocuri, și din cauza stresului de mai târziu am avut probleme serioase până acum patru cinci ani. A trebuit să iau magneziu, potasiu, să fac injecții cu B11 ca să se oprească crampele. Dar de patru, cinci ani a început să se calmeze și acum sunt okay. Sunt atent, bineînțeles, nu mai am aceeași activitate fizică ca înainte, dar sunt mai bine acum.

Într-unul film documentar de pe YouTube vorbești despre filosofia unei a treia căi în ce privește modul în care ne putem raporta la populații din afara societății moderne, precum cei din triburile San. Ce presupune acest lucru, concret?
Prima cale a fost cea a colonialiștilor europeni: „Noi venim la triburile astea amărâte izolate, le luăm resursele, și ei dacă vor să fie ca noi, să vorbească ca noi, să se îmbrace ca noi, nicio problemă, dar dacă nu, îi decimăm”. Următoarea cale a fost când colonialismul a căzut, după anii ‘50, și au început să piardă coloniile. A doua cale a fost: „Ne retragem complet, lasă-i pe ăștia să vedem ce se întâmplă”. Și i-au lăsat fără absolut nimic și au căzut și mai tare decât erau înainte.

Documentarul încearcă să explice că a treia cale este de fapt cea venită de la ei, de la triburile astea, că nu sunt oameni proști și primitivi – noi îi considerăm așa pentru că nu gândesc ca noi și nu sunt educați ca noi. Dar oamenii ăștia au o educație extraordinară în locul în care trăiesc, au supraviețuit mii de ani acolo, ceea ce noi n-am putea să facem. Și ei veneau la mine cu cerințe: „Înțelegem că suntem primitivi și izolați, dar și noi vrem să nu ne moară copiii de boli, să nu moară de sete”. 

Atunci mi-am dat seama că a treia cale este calea lor. Cea în care ei vin și spun „Look, noi nu vrem ca tu să vii să ne dai limba ta, engleză, să ne îmbraci ca tine. Noi vrem să supraviețuim cu copiii noștri în cultura noastră, dar dacă vrei să ne ajuți, să ne dai apă, sau educație, suntem recunoscători”. 

Mi-am dat seama că îi putem ajuta, fără să-i facem ca noi, ca oamenii din civilizație. Și ăsta pentru mine a fost echilibrul pe care am încercat să-l păstrez în treizeci de ani. Boșimanii sunt boșimani, trăiesc boșimani, vorbesc ca niște boșimani, dar au apă de la mine, au grădini de la mine, mănâncă, copiii sunt sănătoși, dar ei încă vorbesc limba lor, se îmbracă ca ei și așa mai departe. N-am avut niciodată intenția să-i transform să devină români sau englezi sau canadieni sau americani.

Pot alege un drum în cunoștință de cauză? Dacă ce își doresc este alcool și zahăr? Avem atâtea exemple de populații care au fost cumva distruse de contactul de civilizația.
Corect. Dar niciun trib din lume nu a venit la mine și mi-a spus: „Uite, noi vrem alcool și droguri”. Niciunul. Ei au devenit dependenți de alcool și droguri când noi le-am adus, ca să-i calmăm și să-i scoatem afară din sistem. Toate cerințele pe care le-am avut de la vreun trib vreodată au fost: „Copiii noștri mor de asta și de asta. Ca orice părinte, noi nu vrem să moară, ci să trăiască. Ne-ai putea ajuta să-i salvăm pe copiii noștri de la chestiile astea?” 

Nici măcar o dată nu mi-au spus: „Dacă vii data viitoare, poate aduci vreun pachet de țigări și pentru noi” sau „Am auzit că ai alcoolul ăla”. Nu, alcoolul a fost un mod al colonialiștilor de a-i controla pe ei, pentru că și-au dat seama imediat că nu au o genă de digestie a alcoolului și îi pot termina complet. Așa că au scos boșimanii din Kalahari în Botswana și i-au mutat în rezervații, în colibe de tablă, și le-au dat alcool, și în mai puțin de șase luni i-au terminat complet. Ca să poată să exploreze de diamante în mijlocul deșertului Kalahari.

De curând te-ai întors din Cape Town și din Kalahari. Ce ai făcut acolo?
Am instalat două sisteme de apă în Africa, avem un proiect cu 300 de orfani care stau la un internat pentru școala guvernului în nordul Namibiei. Trăiau în condiții groaznice și am început să le schimbăm saltele, paturile, cearșafurile și am construit o bucătărie nouă. Și acuma încercăm să le băgăm un sistem de apă pentru că depind de apa de la guvern și este foarte sporadică. Și apoi am pus bazele la un proiect foarte mare care va ține de ce vorbeam noi de la început, de salvarea economică a oamenilor ăstora. 

E un proiect pe o proprietate de vreo sută de hectare, pe care voi face grădini, ferme mari, livezi, proiecte de pregătire practică a tinerilor, cu școli de croitorese, cu mecanică pentru instalare sisteme de apă, agricultură și așa mai departe. Îmi va lua probabil energia în următorii cinci ani, dar care va crea un sistem care să-i salveze pe ăștia tineri de la sărăcie imensă.

Totuși, lucrurile astea pe care le faci acolo, și care sunt cumva instituționale, tu creezi și niște instituții acolo cumva, astea nu presupun o colaborare din partea guvernelor respective, nu presupun cel puțin niște aprobări?
Nu. Proprietățile asta pe care vreau eu să le fac, infrastructura asta este adânc în tufiș, încă izolat. Tufiș, spini și pietre. Eu sunt la 500 de kilometri de primul oraș, în tufiș, noi avem elefanți care trec dimineața și leopardul seara. De la ăia trebuie să cer permisul, pentru că de la alții n-am niciun fel de probleme. Și am un contract cu proprietarul pământului pentru 50 de ani, în care eu să fac asta. Eu plătesc o rată lunară și restul nu se bagă nimeni peste mine. 

Nu am nevoie de colaborarea guvernului, pentru că este izolat, ei de fapt când o să vadă proiectul terminat o să fie fericiți, pentru că eu îi învăț pe boșimani să aibă joburi, din care ei vor primi taxe la guvern, deci nu au de ce să se opună. 

Și în afară de voluntariatul și donațiile pe care le faci tu prin firma ta și tu personal, cum finanțezi toate astea, toate proiectele și ajutorul pe care îl aduci?
Am aproape 30 de ani de lucru, așa că oamenii care m-au cunoscut acum 20 – 30 de ani și au văzut rezistența și consistența mea pe toate deceniile astea au încredere în ceea ce fac. Pentru că dacă eram un șmecheraș care voia doar câteva donații ca să se îmbogățească rapid, nu rezistam 30 de ani – în proiectele astea nu rezistă un om care vrea să se îmbogățească.

Dar și să finanțezi un non profit…
Non-profitul există de 25 de ani, am donatori care sunt de atunci, care continuă în fiecare an, în fiecare lună, plus oamenii de la compania mea de turism care descoperă proiectele astea, fără să le cer eu, ei văd nevoia și spun „Uite vreau și eu să sponsorizez un orfan” sau „Vreau să sponsorizez un proiect de apă”. Am oameni care află de proiectele mele de pe prezentările mele de pe Facebook, de pe YouTube și așa mai departe, mă contactează: „Look, am văzut ce-ai făcut de atâția ani și văd cam ce progres este, vrem să ajutăm...” și încet-încet se dezvoltă. 

Bineînțeles că fără susținerea asta din jurul lumii eu n-aș putea să am atâta prezență în atâtea țări din Africa și să pot ajuta. Dar faptul că știu că am oameni serioși care vin în fiecare lună și susțin, eu pot să fac un plan, cât pot să mă întind la proiectele mele ca să nu fac prea mult.

Cum te pot ajuta cititorii VICE pe tine și pe cei cărora încerci să le faci viața mai bună?
Sunt câteva căi de donații, cel mai ușor este prin PayPal sau cu cardul. Sunt deschise toate căile de comunicare de pe platforme sociale, ne pot găsi pe Facebook, pe Patreon, mail, WhatsApp etc. Toate detaliile astea sunt publice.