Băuturile din România comunistă care-i făceau pe părinții tăi să uite de absurdul lui Ceaușescu

Fiecare băutură are vremea ei de glorie până să dispară din consumul frecvent și, eventual, să reapară pe cai mari și albi struniți de Feți Frumoși alcoolici și să redevină trendy.

Care ar fi cele mai importante variabile care pot transforma o băutură într-un hit local? Clima și diferitele contexte istorice. Salahorii de pe șantierele marilor piramide au fost plătiți în bere, Iisus a făcut vin din apă, Mahomed a interzis consumul de alcool, prohibiția a umplut canalizările cu whisky, iar Ceaușescu a interzis majoritatea covârșitoare a importurilor de băuturi chiar și din țările prietene.

Mai găseai un rom din Cuba, o sticlă de whisky din Occidentul decadent, care se alătura cartușului de Kent și devenea astfel monedă de schimb pentru deschiderea multor uși sau câte o votcă rusească ori poloneză care nu-ți anestezia gâtul pe dinăuntru precum surogatele noastre. Ultimele pare că au fost interzise după ce dictatorul a aflat că odraslelor sale le cam place să tragă la măsea fix din licorile făcute la est și nord de Prut.

În ani ‘80, birturile nu aveau voie să servească băuturi alcoolice până-n ora 10, iar locantele se închideau la 22. Dimineața se mai găseau soluții, pentru că destoinicul muncitor socialist multilateral dezvoltat nu putea să performeze în fabrici și uzine pe stomacul gol. Seara, lumea se mai retrăgea prin apartamente, unde continuau chefurile.

Se bea mult în comunism. Se bea acasă, se bea la serviciu, se bea la cârciumă, se bea pe băncile din fața blocurilor. La o adică, nici nu aveai ce să faci mai interesant. Beai din obișnuință, de fericire, de supărare, cu și fără motiv. Beai să uiți că supraviețuiești în comunism.

Se bea cu cinzeaca (citirică, una mică), cu suta (una dublă, una mare), cu bateria (de vin, musai alături de sifon sau dacă aveai noroc de apă gazoasă, la sticlă de un litru), cu naveta (asta dacă erai la locul și la timpul potrivit, că nu prea găseai prin magazine, berea era apanajul braseriilor și restaurantelor).

Acasă beai vin de butuc, vișinată, afinată, cornată și alte „ate”, țuică de producție proprie, iar din an în Paște vin spumos și lichior de ouă.

Am descoperit toate aceste băuturi în calitate de colecționar de tot felul de treburi gastronomice, printre care și etichete.

Vinurile demidulci și aromate erau la putere. Tămâioasa Românească, Muscat Otonelul, Galbena de Odobești sau Pelinul satisfăceau orice amator sau profesionist în ale șprițului. Rupeai tablele în două în fața blocului alături de câte o sticlă scoasă de la gheață și sifonul abia încărcat de la colț.

Aici interveneau copiii, care-ți țineau rândul la aprozar să încarce sifoanele din sticlă groasă. Erau acoperite cu o cămașă de zale din sârmă tare, pentru că din când în când îi explodau în față muncitorului care manevra mașinăria de încărcat. Mai erau și sifoanele din inox, de capacitate mare, motiv de fudulie printre vecini.   

Comportamentul ăsta a dus ca, mai târziu, generația anilor ‘90 și 2000, cei care eram pe atunci adolescenți sau proaspăt adulți să considerăm vinul băutura babalâcilor și să preferăm oriunde și oricum berea, o băutură mai tinerească, mai trendy. Asta alături de diferite Tanite și alte mizerii dulci cu care ne mai rupeam capul câteodată.

Eram blegi și dezorientați în fața ofertei capitaliste de pe rafturile nonstopurilor de la colț și puneam botul la Sișu și Puia, care cântau despre Busuioaca de Bohotin. Pe atunci era vinificată dulce și pentru mine rămâne băutura care mi-a dat cea mai groaznică mahmureală „evăr”. Uite însă că au trecut încă două decenii și vinul a revenit în obiceiul de consum al tinerilor și asta nu e rău deloc, mai ales că România a reînceput să facă vinuri bune. 

Cum mâncarea-i fudulie, iar băutura temelie, temelia temeliei e tăria. Se produceau la noi o sumedenie de băuturi alcoolice, unele mai de sorginte autohtonă, altele după rețete din afară, dar cu know-how neaoș și din ingrediente locale. Multe și proaste, că alea bune plecau la export ca să plătim datoriile externe – principala politică economică de stat a lui Ceaușescu. 

Rom, vermut, bitter, dar și alte licori denumite generic aperitiv, cu diferite arome - de la cafea și vanilie până la mandarine (sic!), categorie în care intrau și vișinatele, nucatele, cireșatele ș.a.m.d. Apoi coniacul, votca, vinarsul și chiar și un whisky – Veritas, produs românesc, despre care se spune că ar fi singurul făcut la noi pe acele timpuri.

O categorie aparte e formată din lichiorul de anason și cel din mastică, un lichior aromat cu rășina arborelui de mastic, dispărut de pe piață. Venite de la greci, au prins încă din perioada antebelică, de aia e plină dramaturgia caragielească de mastică.

În ceea ce privește „Secărica” aș putea să scriu un mic tratat după tot ce am aflat cât m-am documentat pentru acest articol: ba e un distilat din secară, ba e un rachiu de fructe aromatizat cu chimen, ba e un ceai concentrat de chimen amestecat cu alcool alimentar. Încă se mai face pe la sași și secui și prin Bucovina.

Am lăsat la final perla distilatelor neaoșe: țuica, cu ale ei variațiuni la temă – pălincă, horincă, șliboviță, rachiu etc. „Țuică de prune” e pleonasm, țuica se face exclusiv din prune și titulatura ei nu se schimbă în funcție de concentrația de alcool, indiferent de ce crezi și știi tu. Nu o spun eu, o spun Academia Română și legea care normează băturile alcoolice. Pălincile și rachiurile sunt din alte fructe sau din mixuri de fructe. 

Cea mai veche atestare a producerii de țuică de la noi datează din 1570 din Turț, o localitate din Satu Mare. Exista țuică de Turț, îmbuteliată pe timpul comunismului și era la mare căutare. Așa cum, mai ales în Sud, unde tăria nu depășea 40%, surata ei cu eticheta cu două prune albastre cunoscută și ca „Ochii lui Dobrin” făcea ravagii printre cunoscători. 

Cam toate țuicile de pe piața socialistă erau noi, adică proaspete/neînvechite. Cele maturate în butoaie de stejar sau dud (pomnițar) se duceau către export. Vorbesc de cele produse în industria de profil, nu cele meșteșugite în gospodării. În sud se distilau o singură dată, iar în Ardeal, unde pălincia era și încă este o instituție sătească, de minimum două ori. 

Cel mai ieftin, totodată și cel mai prost, era rachiul de tescovină, de boască. Duhnea a mucegai și butoi nespălat de-ți muta nasul. Se consuma în special înainte de mese ca să-ți facă foame, să îți deschidă apetitul, deși mitul ăsta care pare a funcționa e complet nesănătos: dușca de tărie pe stomacul gol creează, de fapt, o mică hemoragie în stomac pe care simți nevoia să o „bandajezi” cu mâncare. Totodată, din cauza reacțiilor chimice ale organismului care se apără porii se închid, iar digestia este îngreunată. Din acest motiv, băuturile aperitiv/digestiv se consumă după ce ai mâncat. Hai noroc!

Cosmin Dragomir e jurnalist și scriitor, iar în ultimii ani s-a specializat în gastronomie. Pregătește Enciclopedia sarmalelor, dar până e gata poți urmări pagina de Facebook dedicată, bineînțeles, sarmalelor.