7 creații artistice și artiști care au inspirat la rândul lor alte demersuri artistice

În ultimul an și jumătate s-a tot vorbit despre inteligența artificială și cum programe ca DALL-E sau Midjourney „fură” de la artiști. Asta a pornit discuții despre ce mai înseamnă originalitatea și dacă ea există, într-adevăr, sau e vorba doar despre nuanțele autentice pe care le poți aduce lucrurilor deja făcute.

Cert e că lucrări consacrate de artă au tot fost reinterpretate, unele integral, în timp ce altele au preluat elemente specifice. Până la urmă, tu studiezi acele stiluri de artă care au prins la un moment dat și au reușit să exprime ceva care a trecut testul timpului. 

Odată ce determini de ce îți par plăcute și te atrag anumite elemente, poți să le încorporezi în propriile lucrări și să te joci cu diferite nuanțe și forme de exprimare. Inteligența artificială, pe de altă parte, nu face decât să îmbine mai multe caracteristici artistice cât să creeze ceva uneori plăcut din punct de vedere vizual, dar niciodată cu un mesaj.

Capacitatea asta de a te exprima și de a lăsa o parte din tine în ceea ce faci e ceva ce inteligența artificială n-o să poată mima. Cel puțin nu în viitorul apropiat. Dar poate fi un motiv pentru care elementele „furate” din alte lucrări artistice nu sunt condamnate. Ci sunt văzute ca o sursă de inspirație sau trecute complet cu vederea. 

Ca să înțelegi mai bine cât de mult cântărește subiectivitatea în artă, ți-am făcut o listă cu creații inspirate din altele.

Spirit of the Dead Watching ar putea fi cea mai semnificativă lucrare a lui Gauguin. 

Datează încă din 1891 și e inspirată din pictura Olympia a lui Edouard Manet, din 1865.

Pot fi remarcate însă câteva diferențe aduse de Gauguin. Personajul său stă întins pe burtă și privește stupefiat, cu fața parțial ascunsă. Manet, pe de altă parte, și-a construit personajul într-o poziție relaxată, pe spate, uitându-se în față cu o expresie sfidătoare.

Munca lui Manet a ajuns un model pentru noua generație de artiști. Prin lucrările lui, a reușit să înlăture convențiile prin care arta nudistă a fost reprezentată timp de secole. Cu toate astea, nici măcar Manet n-a fost primul care a adus pe pânză un astfel de concept. Lucrarea lui din 1865, Olympia, e inspirată din Venus din Urbino, o pictură din 1534. 

Deși personajele din ambele lucrări au în comun poziția relaxată în care sunt portretizate și privirile ațintite drept în față, există câteva nuanțe care ar putea diferenția semnificațiile tablourilor.

În timp ce mâna stângă a lui Venus e încovoiată și-ți dă senzația că te poate seduce în orice secundă, mâna stângă a Olimpiei pare mai degrabă în defensivă. Treaba asta a fost interpretată drept un indiciu că personajul ar fi prestat muncă sexuală, iar mâna încovoiată se crede că demonstrează cum accesul la corp său e dat doar în schimbul banilor.

Un artist de calibrul lui Van Gogh era de așteptat să-i inspire pe mulți alții veniți în urma lui. Tabloul său Bedroom in Arles, pictat prin 1888, l-a motivat pe artistul Roy Lichtenstein să-l reinterpreteze într-o versiune mai mare, în 1992.

Ce e interesant la lucrarea lui Lichtenstein e atenția sporită pe care a acordat-o detaliilor. E meticuloasă și, cu toate că obiectele sunt similare, compoziție totală aduce lucrarea în era modernă. Nu mai ai mobilier rustic din secolul al XIX-lea, ci scaune de designer și cămăși de corporație apretate.

E o reinterpretare revigorantă și, la urma urmei, până și Van Gogh s-a lăsat inspirat de alte creații. Și nu s-a sfiit să recunoască treaba asta, creditând sursele. A luat elemente din diverse lucrări și, prin propriul lui stil, a creat capodoperele care ne-au rămas și astăzi. Bridge in the Rain din 1887 e inspirată, de exemplu, din Hiroshige.

Toată lumea asociază cubismul cu Picasso în vremurile noastre. Dar, ca orice tânăr la început de carieră, și Picasso s-a inspirat de prin alte părți. A fost influențat în special de pictorul Georges Braque, care avea o tehnică mai inovatoare și alături de care, mai târziu, a contribuit la evoluția cubismului.

Poate că cea mai cunoscută lucrare a lui Leonardo da Vinci e Cina cea de taină. Cine n-ar recunoaște masa dreptunghiulară, țintuită în picioare de lemn, acoperită de o bucată albă de material, apostoli și Iisus?

Mulți au încercat să recreeze această operă de artă. Din motivul ăsta, în 1984, galeristul Alexandre Iolas i-a comisionat lui Andy Warhol să facă un pachet de lucrări bazate pe cea a lui daVinci pentru o expoziție din Milano. Warhol a mers însă mult mai departe și s-a întors, după doi ani, cu aproape o sută de variațiuni ale temei.

Warhol a murit la doar o lună de la lansarea expoziției, în 1987. Dar a rămas în memoria colectivă drept artistul care a reușit să integreze tabloul în cultura pop.

E deja evident că artiștii adoră să reinterpreteze, în stiluri proprii, opere consacrate. Dar pentru că sunt atât de mulți, doar câțiva dintre ei chiar ajung să se remarce cu așa ceva. Dacă tot ți-am spus mai devreme de da Vinci și Cina cea de Taină, uite și o reinterpretare masculinizată a Mona Lisei.

Titlul lucrării e L.H.O.O.Q și e în sine o satiră. Dacă pronunți literele astea în franceză, o să iasă o propoziție care tradusă ar fi „E excitată”. Mai departe, ai și celelalte elemente care-ți arată că nu trebuie să iei întotdeauna clasicii ca literă de lege, dar și că ideile preconcepute despre gen ar trebui să dispară. Mona Lisa e de data asta reprodusă pe o carte poștală și are mustață și barbă, făcute din linii care ar trebui să pară mâzgăleli de creion.

Joan Miró a pictat tabloul suprarealist The Tilled Field (Câmpul Arat) prin 1924. Deși la prima mână nu te-ai prinde de asemănări, Miró și-a luat inspirația din creația The Garden of Earthly Delights, pictată de olandezul Hieronymus Bosch cândva între anii 1490 și 1500.

Paleta cromatică e acolo, dar, dincolo de asta, comună mai e și atmosfera haotică și încărcată din ambele lucrări. Dar și câteva elemente comune: de la stoluri de păsări până la figuri vag sexualizate și urechi despărțite de corpuri.