Festivalul românesc de film care vorbește pe față despre problemele comunității queer

ART200 e un festival de film, artă și poezie gândit de comunitatea queer pentru comunitate. Festivalul, care începe astăzi și se termină duminică, e numit astfel după articolul de lege care interzicea homosexualitatea și care a fost abrogat în 2001, atunci când România a trebuit să bifeze un plus de politici de incluziune pentru a putea intra în Uniunea Europeană.

N-ai cum să vorbești despre programul festivalului fără să vorbești despre comunitatea LGBT în toată larghețea și diversitatea ei, despre luptele ei, despre nedreptățile din miezul ei. Fie că ești din comunitate sau dinafara ei. Așa că am stat de vorbă cu Luca Istodor și Cristina Iacob, directorii și fondatorii festivalului.

VICE: Ce se mai întâmplă în cadrul festivalului, pe lângă proiecții?
Luca Istodor: O să avem câte o discuție despre fiecare calup de scurtmetraje în parte cu selecționerul respectiv. Pentru „Mental Health” am lucrat cu Ileana Negrea și Oana Ungureanu de la Mad Pride. Pentru „Trans & Non-binary” cu Matei Maxim, pentru „Poliamorie & kink” cu Billie Rose, iar pentru „Sex Work” o să avem o discuție cu Antonella Lerca Duda.

Cristina Iacob: Antonella e o activistă trans și lucrătoare sexuală. Face parte din organizația Sex Work Call. Ileana și Oana au inițiativa Mad Pride România, în care organizează un festival anual și tot felul de evenimente dedicate pe tema sănătății mentale. Matei Maxim e un activist trans nonbinar care a mai fost implicat și în festivalul Serile Filmului Gay, care se întâmplă la Cluj, și Billie Rose, tot pe zona asta de kink, a făcut tot felul de ateliere pe BDSM.

Privitor la selecție, ați mers de la bun început pe ideea să ne uităm mai întâi în ograda noastră și să facem curat pe acolo și apoi să ne luăm cu altele, nu?
Luca Istodor: Principala idee e să încurajăm arta queer, producția de film queer, producția de artă plastică, pictură, poezie. Apoi, da, am ales temele astea, care nouă ni se par mai puțin vizibile în comunitate: munca sexuală, sănătatea mentală, kink, poliamorie etc… Tocmai în ideea de a le aduce mai la suprafață, să începem să discutăm despre niște probleme care sunt și în comunitate: prejudecăți, rasism, excluderi și așa mai departe.

Cristina Iacob: Nu e neapărat vorba că întâi ne uităm la noi și apoi la ceilalți. Sunt niște demersuri care e foarte bine să meargă în paralel. Cel puțin în România, senzația generală e că ne concentrăm un pic prea mult pe evenimente din astea apologetice, în care ne explicăm, luăm niște concepte de la zero pe care încercăm să le umanizăm și normalizăm pentru a fi incluse în mainstream.

Eu, cel puțin, am simțit nevoia asta, de a avea și un spațiu doar al nostru, în care nu ai nevoie să dai explicații, unde nu te mai întreabă lumea: da’ tu ce ești, dar cum faci, dar tu când ți-ai dat seama?

Un spațiu în care nu pornim chiar de la zero cu identitățile noastre, unde poți să discuți și despre lucrurile care te afectează intracomunitar și poți începe să recunoști că poate nici tu, nu știu, ca lesbiană, nu ești neapărat o aliată foarte bună pentru persoanele trans sau pentru lucrătoarele sexuale și așa mai departe.

Asta era nevoia de la care am pornit, nu neapărat să ne izolăm. Cum zicea și Luca, oricum îți ajung mesajul și filmele și la persoane din afara comunității, dar măcar tonul și atmosfera pe care am vrut s-o creăm a fost asta: suntem o comunitate, hai să ne întâlnim și să discutăm prietenos despre lucrurile care ne afectează cu adevărat.

Nu e prezentarea asta o barieră pentru restul?
Cristina Iacob: Nu putem controla cine se uită la proiecții. Sunt luări de la zero inclusiv pentru noi, pentru persoanele din comunitate care nu știu foarte multe sau chiar deloc despre alte identități și alte existențe din spectrul queer, și care învață, cum ai zis și tu, de la zero despre niște lucruri.

Cred că ai altă miză când te duci către toată lumea și mai pui și un film drăguț cu doi homosexuali care înving barierele societății și la final rămân împreună și te gândești vai, ce frumos, uite suntem oameni și binele învinge. Și alta e când sapi un pic mai adânc în existența și în identitatea unei persoane și persoana aia îți vine cu o experiență personală și îți detaliază un pic prin ce trece.

Atunci care-i lupta din interiorul comunității?
Cristina Iacob: E o luptă pentru supraviețuire, de la o zi la alta. O mare parte a comunității e puternic invizibilizată. Doar anumite identități și anumite tipuri de experiențe sunt vizibile și au o voce, chiar și în Pride-ul nostru sau în politicile publice care încearcă să fie promovate. La ieșirea asta din invizibilitate încercăm să lucrăm prin festival, din simplul fapt că abordăm niște subiecte mai puțin catchy și mai puțin mainstream.

Luca Istodor: Filme românești n-am prea primit. Ne așteptam la asta, știm că lungmetraje românești cu tematică LGBT au fost doar câteva în ultimii 30 de ani. Scurtmetraje am primit 15, din care am ales șapte sau opt, plus filmele de la atelier. Pentru că știam că nu se produc foarte multe scurtmetraje queer, am ținut foarte mult să facem workshopul. Plănuim și o tabără de film queer. Înainte însă de planurile pentru anul viitor, ediția de acum a reușit să producă trei scurtmetraje în urma atelierului. Ele vor putea fi văzute online.

Cum o să fie prima ediție, cenzurată de Covid?
Luca Istodor: E un subiect foarte trist pentru noi că festivalul va fi, în mare parte, online. Toate filmele vor fi disponibile pe bază de rezervare, dar gratuit. Expoziția încercăm să o ținem și în format fizic. Atelierul de poezie, care se desfășoară odată cu festivalul, o să fie și el online. Lectura poeziilor va avea loc sâmbătă, în ultima zi a festivalului.

Echipa e formată aproape în totalitate din persoane doar din comunitate. Au fost și excepții? Oameni din comunitate care să fi refuzat să colaboreze sau oameni din afara comunității care să fi vrut și…
Luca Istodor: Da, pariul ăsta a fost, pe ideea că e important să sprijinim oamenii din comunitate și că mulți oamenii poate au o situație economică, mai ales în perioada asta, dificilă.

Cristina Iacob: Nu cred că am avut persoane din afara comunității pe care să le refuzăm. E vorba despre reprezentare: pe cine ai în niște poziții cheie, în niște poziții de decizie asupra direcției festivalului ori asupra unei teme sau asupra unui tip de eveniment. Poți să ai pe tehnic o persoană din afara comunității care să-ți regleze subtitrările, nu-i așa o tragedie. (Râde)

Mai degrabă ne gândeam la echipa restrânsă a festivalului, care trebuia să gândească niște lucruri, o strategie, un text, ceva. Și acolo cred că a fost important pentru noi să fie oameni din comunitate.

Mi se pare corect…
Luca Istodor: Mai dificile au fost înscrierile la ateliere. De exemplu, pentru unii tineri sau adolescenți LGBT aveam nevoie de acordul părinților, așa că unii dintre ei n-au putut să participe, tocmai pentru că nu pot să vorbească deschis despre asta cu familia. Sau nu pot să apară pe lista de participanți sau pe lista de regizori în catalog. Acolo într-adevăr au mai fost probleme.

Cum e cu hate-ul la prima ediție? 
Luca Istodor: Comentarii de hate sunt tot timpul, dar eu le cam ignor, mai nou, abia dacă le mai observ, că la câte văd pe Accept… (n.r.: Luca e și coordonator de proiecte la Asociația Accept)

Cristina Iacob: Au fost puține.

Luca Istodor: Au fost puține, da, dar cu cât creștem cu atât probabil vor fi mai multe.

Cristina Iacob: Două sau trei comentarii pe Facebook, tot vreo două pe Instagram. Slăbuț. (Râde) Chiar sunt ușor dezamăgită, înseamnă că n-a auzit încă lumea de noi. Trebuie să mai lucrăm la asta.

Cum arată ART200 în viitor?
Cristina Iacob: Ne-ar plăcea să avem mai multe teme, mai multe secțiuni, mai multe filme. Ar fi foarte mișto să reușim să obținem de la un an la altul mai multe finanțări și sponsorizări, să oferim astfel niște sume mai mari care să acopere o parte din costurile realizării unui film. Și, bineînțeles, ne-ar mai plăcea să participe din ce în ce mai multe persoane din comunitate în organizare, în public, în selecția de filme… Și să aducem sute de oameni, să-i placă și lui Luca, într-o sală de cinema, să facem o gală frumoasă și să ne aplaude lumea. (Râde)

Luca Istodor: Sute de oameni…

Cristina Iacob: Mii de oameni, să facem o ediție aniversară pe Lia Manoliu sau ceva.

Festivalul Internațional de Film Queer ART200 e unul hibrid. Filmele și discuțiile se vor întâmpla online. Accesul la proiecții se va face pe bază de rezervare biletului cu valoare zero de pe site-ul Eventbook. Expoziția de artă „Our Queer Home”, care conține lucrări semnate de 12 artiști din comunitate, va putea fi văzută fizic în Alert (Strada Mircea Vulcănescu 2), pe bază de programare, iar lucrările vor apărea și pe pagina de Facebook a festivalului.