Am crescut iarbă în dulap în România ca să scap de anxietate, dar am dat în paranoia

Când se satură de țepe de la dealeri, propria cultură de iarbă la ghiveci este soluția aleasă de unii. Vine la pachet cu multă panică și paranoia, că doar trăim în România și e ilegal să deții iarbă, inclusiv pentru consum propriu. Lucian mi-a povestit cum și-a tratat anxietatea cu marijuana crescută într-un apartament dintr-un oraș de provincie. A scăpat fără dosar și cu o recoltă ce l-a ținut câteva luni bune, dar nu mai are de gând să mai facă asta atât timp cât trăiește în România. Dar îl las pe el să-ți povestească.

Am avut episoade de anxietate și depresie de când am început facultatea. Au venit odată cu mutarea într-un oraș mai mare și despărțirea de vechii prieteni. Pentru că nu aveam bani de terapie, soluția pentru mine a fost marijuana. Nu știu dacă a fost cea mai înțeleaptă, dar măcar nu m-am umplut de chimicale. Am fumat în propria casă, fără să depășesc o limită impusă mie însumi, că am văzut destui prăjiți cât pentru o viață. Dar în timp ce marijuana îmi stingea o stare de anxietate, apărea alta de fiecare dată când mergeam noaptea în parcări în căutarea unui tip care vinde, ori treceam din prieten în prieten până ce ajungeam la un dealer. Ajunsesem într-o perioadă când îmi era imposibil să mai găsesc un om de încredere, care să-mi vândă ceva ce nu includea un posibil bilet la Secția 1.

În provincie, iarba nu se găsește la fel de ușor ca la București. Ultimului dealer i-am dat câteva sute de lei pentru câteva grame de canabis și a dispărut. Aparent, a aplicat aceeași strategie mai multor clienți de încredere, iar apoi a plecat din România. Ăsta a fost un declic pentru mine.

Aveam ceva cunoștințe despre plante și m-am pus pe treabă, cu câteva semințe și un dulap liber într-un balcon închis, care a devenit în câteva zile un incubator. Toată treaba a durat cam jumătate de an, timp în care am crezut că mă omoară panica și paranoia. Aveam în casă o cultură sănătoasă de marijuana, pe care trebuia să o țin departe de ochii și nările ălora curioși.

Înainte să dau viață copiilor mei vegetali, m-am informat ce implică creșterea de canabis din punct de vedere tehnic. Maică-mea m-a luat întotdeauna prin grădină, deci știam câte ceva despre plantare, plivire și hrănire. În plus, există destule cărți despre plante care cresc în aceleași condiții ca și marijuana, în principal trebuie doar să te uiți la cum stă treaba cu cânepa. Dacă vrei informații ceva mai exacte, există destule surse detaliate pe internet de la oameni care au experimentat cultivarea de vegetale, dar mai bine le vezi incognito pe Chrome.

Semințele le-am cumpărat de unde iau toți, de pe Internet, că oricum nu e infracțiune să deții semințe. Le-am încolțit și le-am trântit într-un ghiveci dintr-un dulap de pe balcon. Adică am ales cel mai îndepărtat loc posibil de ușa apartamentului și am trăit câteva luni într-un miros de junglă, pentru că eram disperat să nu simtă nimeni vreun iz de iarbă, așa că cel mai bun prieten al meu a devenit Glade cu aromă de pădure tropicală.

Când deschideam dulapul, mă simțeam ca-n Narnia. Era căptușit cu folie de aluminiu, plin cu lămpi de neon, ventilatoare de calculator. Problema umidității o rezolvam cu o stropitoare. Era o altă lume, una care te spărgea mai bine decât cărțile lui C.S. Lewis.

Nu-i ușor să stai jumătate de an cu prietenii tăi vegetali în dulap, de care nu te poți atinge că sunt în creștere. În perioada asta eram și cam disperat să găsesc ceva de fumat, pentru că anxietatea mea urca la cote alarmante. Îmi priveam toți vecinii cu suspiciune. Nu stăteam cu ochii pe vizor, dar nu pot să zic că nu tremuram uneori, când auzeam pași pe casa scării.

Am decis să nu stau închis în casă, de teamă că asta ar fi ridicat suspiciuni. Așa că mă distram ca întotdeauna, chiar plecam de acasă în weekend-uri și un temporizator improvizat făcea treaba pe care o făceam eu de dimineață, adică hidratarea din abundență a plantelor. Chiar am continuat să invit prieteni pe acasă, doar că-i țineam cât mai departe posibil de balcon. Bine că mă știau drept un tip curat, deci nu li s-a părut ciudat că duhnea ca dracu’ a pădure tropicală de la Glade.

Pentru că erau plante de dulap, le-am setat ritmul circadian pe invers. Practic, ele se culcau când eu abia mă trezeam. De dimineață, înainte ca ele să se ducă la culcare, le vorbeam despre cât de grea mi-a fost ziua și apoi le întrebam dacă mai au nevoie de ceva ori dacă se simt bine. Nu, nu îmi răspundeau, dar continuam să fac asta pentru că citisem un studiu despre cum plantele simt prezența umană și au nevoie de interacțiune, chiar dacă nu dau nimic înapoi. Așa că mi-am petrecut juma’ de an vorbind cu prietenii mei vegetali în speranța că o să scot cel mai bun THC.

Nu s-a întâmplat asta pentru că nu au avut suficient dioxid de carbon și am cam dat-o în bară la crearea condițiilor naturale.Dar tot am fost mândru de prietenii mei vegetali și nu mi-a părut rău de timpul petrecut alături de ei. Chiar dacă nu mi-a ieșit cel mai bun foc (orașul din care sunt eu e din zona Moldovei, noi zicem foc la joint), măcar am scăpat de anxietatea căutării și interacțiunii cu dealeri pentru câteva luni bune. Plus că e altceva când îți fumezi proprii prieteni vegetali, crescuți cu iubire și vorbe dulci, oricât de ilegali îi consideră autoritățile din România.

După ce au crescut cât să iasă din dulap, am decis să le curm rapid suferința, nu să trag de mugurii ăia doar când aveam nevoie de niște foc.

Atunci când a venit ziua, am luat un cuțit și am tăiat plantele de canabis de la bază, repede și cu un minim de suferință. Apoi le-am pus în saci de gunoi și le-am lăsat să se usuce într-o casă abandonată din oraș, ca să le pot culege mugurii plini de THC fără să stârnesc atenția vecinilor mei. Asta a implicat riscuri, dar nu m-am dus acolo fără să mă documentez. Ca în orice thriller bun, am pândit casa respectivă cu câteva săptămâni în avans, ca să fiu singur că nu dă nimeni peste prietenii mei vegetali. Apoi i-am pus în saci de gunoi, în bagaje și i-am cărat noaptea. Culegerea florilor și frunzelor am făcut-o tot noaptea, doar cu lumina lunii ca să nu atrag prea multă atenție. M-au trecut toate transpirațiile și cred că în nopțile alea tremuram la orice umbră sau zgomot auzit prin vecini. S-a dovedit o experiență suprarealistă și ce a ieșit mi-a calmat toată anxietatea, dar nu cred că aș mai repeta-o vreodată în România.

Nu știu dacă am învățat prea multe din toată treaba asta. Dar știu că nu aș mai face asta cât timp trăiesc în țara asta, pentru că aproape m-a omorât paranoia și anxietatea în acele luni de ilegalitate. Nu am făcut asta pentru a obține bani, prefer să trăiesc din activități legale. Dar atunci când singura chestie care îți ajută anxietatea și depresia este văzută drept un drog care distruge mintea tinerilor, ești oarecum forțat de împrejurări să crești canabis în dulap.

*Numele real al cultivatorului l-am păstrat pentru noi, pentru că polițiștii români nu sunt prea prietenoși cu anxioșii care se tratează cu recolta din propriul balcon.