Am 24 de ani și uite de ce n-ai dreptate când crezi că tinerii nu mai vor să muncească

Am 24 de ani din care opt pe piața muncii. Până la jobul actual, unde sunt deja de un an jumate, nu am stat niciodată la un loc de muncă până la sfârșitul perioadei de probă – adică mai mult de trei luni.

De fiecare dată când spun asta cuiva mai bătrân ca mine, mi se spune ori să învăț să țin de un job, dacă au încredere deja în aptitudinile mele, ori că tinerii din ziua de azi nu mai vor să muncească, dacă nu mă cunosc. 

Situația e ceva mai nuanțată. Și e cazul să o spun eu ca să afle și alții despre această relație a tinerilor cu munca – și, da, Gen Z nu visează muncă; sau nu doar muncă.

Problema mea, și a tinerilor în general, nu e că nu vreau să muncesc, ci pur și simplu nu vreau să fiu exploatată la locul de muncă. Asta înseamnă că nu sunt dispusă să lucrez de Crăciun sau de ziua mea. 

Plec după program doar dacă am ajuns după program, nu de dragul de a demonstra că sunt un atu pentru companie, prin ore suplimentare neplătite.

Îmi dau demisia dacă e deja a doua sau a treia lună în care s-a întârziat nejustificat cu salariul și, în special, dacă mi se vorbește urât, mă ridic și plec fără niciun preaviz.

O fostă colegă de-a mea avea o vorbă: „Nu sunt plătită suficient încât să-mi pese.” Iar tendința angajatorului român, în special când te vede tânăr, chiar dacă ai deja experiență, este să creadă că doar pentru că el a trebuit să dea din coate, atunci și tu trebuie să o faci. 

Cât am lucrat în publicitate, obișnuiam să-mi închid telefonul de muncă la ora 6 seara, când se termina programul. N-aș fi făcut asta dacă șeful meu nu le spunea clienților că e okay să mă sune pentru orice modificări, la orice oră, inclusiv 11 noaptea în weekend sau 3 dimineața într-o miercuri.

Când i-am spus că n-am program de telefonul verde, bineînțeles că a insistat că, dacă era din nou la vârsta mea, angajat la un studio de specialitate fără experiență, i s-ar fi părut cea mai mare oportunitate să aibă propria cheie și să se poată dezvolta 24/7.

Eu, în schimb, mi-am cumpărat din ultimul salariu mașină de tatuat, ace și tuș și am început să lucrez de acasă. A doua lună m-am mutat într-o chirie de 450 de euro la Unirii, în timp ce până atunci mă dădeam cu capul de pereți pentru 2.500 de lei pe lună, adică mai puțin decât noua chirie. 

La fel ca mine, am prieteni care sunt dispuși să-și dea demisia doar pentru că au fost chemați o zi extra la muncă. Nici n-ar vrea să audă de așa ceva, pot să refuze pentru că au suficientă încredere. La competențele lor, își pot găsi un angajator care să nici nu le ceară asta.

În schimb, când mi-am dat demisia impulsiv și m-am apucat de tatuat, mai multe persoane între 28 și 30+ din viața mea mi-au spus că respectă asta. Și-ar fi dorit și ei să plece la un alt loc de muncă, dar „măcar aici am nedeterminat”.

Presupun că depinde și dacă ai rate de plătit, o a doua persoană de întreținut sau alte responsabilități financiare, dar pentru generația mea, „nedeterminat” nu mai înseamnă nimic.

Altceva ce încearcă să te învețe ăia mai bătrâni – pe care îi respect, dar funcționez altfel – este că nu e bine să le spui oamenilor cât câștigi. Toată copilăria am auzit asta pe la părinții mei sau ai prietenilor. 

Noi nu doar că ne spunem la virgulă cât câștigăm, dar ne și folosim de asta ca să ne dăm seama când suntem prea prost plătiți și merită să intrăm iar pe LinkedIn.

O prietenă bună de-a mea, care lucrează în IT și are aceeași vârstă, începe o dată la două-trei luni să meargă iar la interviuri, asta fără să vrea neapărat să plece de la locul de muncă.

Când am întrebat-o de ce, mi-a zis că așa se evaluează ea pe piață. Așa își dă seama care este salariul mediu pentru o poziție echivalentă cu a ei sau dacă muncește mai mult decât e nevoie. 

Poate nu era nevoie să facă asta, dacă ar fi afișat și salariul, împreună cu anunțul de post vacant. Dacă după interviuri ajunge la concluzia că e un pic prea prost plătită, se duce la angajator cu o altă ofertă, pe modelul „ori îmi dai o contraofertă mai bună, ori plec la altă firmă”.

Mama, unchi-miu sau chiar prieteni de-ai mei trecuți de treizeci nu ar face aproape niciodată asta. Avem și o vorbă românească – nu da vrabia din mână pe cioara de pe gard, vrabia din mână fiind acel nedeterminat, care nu e nici el ireversibil.

Nu e mai bine să știi că, lună de lună, nu te ninge, nu te plouă, că ai ăia 2.500 de lei care știi că-ți intră în cont? Nu chiar.

Hai să-ți dau un exemplu.

Când m-am angajat, condimentul pe care mi-l pun la curry era 60 de bani. Acum, un an mai târziu, e patru lei. Sigur că mă pot descurca cu puțin, așa cum se presupune că faci când ai sub douăzeci și cinci de ani. Dar nu vreau să mă oblige salariul să încep să fumez tutun, în loc de țigările preferate sau să trebuiască să trag de o limonadă la terasă, pe care mi-am luat-o oricum doar pentru că era la 500 ml, nu la 250. Și garantez că nu sunt singura care gândește așa.

Colega mea de aceeași vârstă a calculat procentul de inflație raportat la salariu, la începutul anului, și s-a dus să-l pună pe masă pentru o mărire. 

Referitor la ce am zis la început, că nu accept să mi se vorbească urât la locul de muncă, generația noastră mai face ceva ce nu e neapărat muncă la vedere – freelance.

E suficient să intri o dată pe TikTok-ul unei persoane la douăzeci de ani să vezi cum are are pe fyp și rețete de mâncare indiană, și cum să-ți faci acasă apex la unghii, și cum să-ți scurtezi pantalonii luați de la SH.

Mulți dintre noi, înainte de a apela la majoritatea serviciilor, facem freestyle în dormitor ca să vedem dacă nu cumva e ceva ce merge și DIY. Asta presupune și că eșuăm mult, dar și că știm exact cât de repede putem învăța ceva.

Motivul pentru care asociez asta cu ideea de freelance este pentru că nu poți să demisionezi și să-ți deschizi un PFA sau un shop online dacă ți-e prea teamă că în prima luna o să scoți cinci euro.

Pe mine, DIY-ul este cel care m-a călit de frica de eșec cu care n-aș fi putut să încep să lucrez freelance.

La fel, dacă n-am sta toată ziua în telefon, nici n-am ști cum să ne băgăm un pic mai în față acel serviciu sau produs pe care-l vindem independent. Dar, decât să lucrăm într-o corporație care-mi scoate analiza de performanță la fiecare final de lună, mulți dintre noi preferă să învețe să-și pună singuri niște reclame pe Facebook, să împacheteze colete și orice alte aptitudini conexe de care mai ai nevoie ca să faci bani pe cont propriu.

Aș spune că noroc că suntem așa, fiindcă dacă nu faci medicină, drept sau arhitectură, nici diploma de facultate nu te mai ajută la mare lucru. 

Eu obișnuiam să văd facultatea ca pe acel ceva pe care-l faci ca să-ți ocupi timpul cu o specializare plăcută, fără toată presiunea din partea rudelor de „Când începi să câștigi și tu bani?”. 

Mai am un an de facultate.

Altfel, singurul lucru pe care l-am luat cu mine din facultate, la interviuri, a fost că uneori trebuie doar să zâmbesc și să dau din cap. Restul, l-am învățat de pe YouTube, experimentând sau în cel mai bun caz, dintr-un curs găsit pe internet. 

Singura problemă reală de care te împiedici când stai tu singur să apeși pe butoane până începe să nu mai arate așa rău este că nu-ți aduce și experiență. Ăștia care avem mai mare nevoie de bani, mai băgăm câteva luni la CV ca să sune mai bine. 

Realitatea este însă că, oricât de mult ar marketa unele companii că sunt deschise către studenți sau oamenii fără experiență, dacă nu e un job entry level, nu sunt.

În continuare nu mi-e clar de ce nu se testează aptitudini înainte de a se citi CV-uri, dar nici facultatea, nici experiența ca ospătar n-o să-ți aducă acele joburi pentru care ți-ai făcut portofoliu.

Poți să-i reproșezi unui proaspăt absolvent că stă de câteva luni pe eJobs și compania și nu-l sună nimeni?

Dacă da, eu n-aș lua exemplul celor care au lucrat încă din facultate sau s-au angajat imediat ce au terminat-o. Eu sunt unul dintre ei și poate toate joburile mele de pe vremea când nu aveam experiență au ținut ori de șansă, ori de-a putea să mint la aplicare până am ajuns la birou și au văzut că pot să-mi fac treaba.