Toate modurile dubioase în care cadavrele au fost folosite de-a lungul istoriei

Multe lucruri care țin de corpul uman sunt tabu, atât în timpul vieții, cât și după moarte. Din motive care țin de educație sau religie, mulți nici nu vor să audă de donarea de organe, deși decesul cuiva ar putea înseamna viața altei persoane. Iar când vine vorba de experimente de dragul științei, lucrurile devin cu atât mai complicate. 

Un lucru e cert: nu poți să-ți dai seama cum funcționează corpul uman dacă nu îl poți analiza de aproape și, de aceea, nu s-ar fi putut vorbi de anatomie fără aceste disecții. Despre asta am aflat din cartea „Viața secretă a cadavrelor”, scrisă de Mary Roach, și acum îți povestesc și ție.

Ideea de a diseca morți pentru evoluția anatomiei datează din anul 300 î.e.n. din Egiptul antic. Cel care a venit cu propunerea a fost faraonul Ptolemeu I. În condițiile în care tradiția egiptenilor era perfect okay cu mumificarea, care presupunea inclusiv să scoți organele interne ale morților și să le pui într-un borcan, decizia de a practica operații pe cadavre nu a șocat pe nimeni atunci. 

Ptolemeu I nu doar că a încurajat medicii de atunci să experimenteze cu cadavrele, dar se pare că era de-a dreptul fascinat de această activitate. Atât de fascinat încât lua problema în propriile mâini și venea cu propriul cuțit și şorț ca să opereze împreună cu chirurgii. 

Obiceiul folosirii corpurilor criminalilor a atins apogeul în secolele XVIII-XIX, când au început să apară tot mai multe şcoli de anatomie. Din păcate, s-au lovit de o problemă logistică – lipsa cadavrelor –, mai ales că în perioada aia nimeni nu și-ar fi donat corpul după moarte în scopuri științifice. 

Majoritatea credeau în viața de după moarte, așa că cine ar fi vrut să riște să învie fără un picior sau cu maţele pe-afară? De aceea, majoritatea corpurilor pe care se făceau experimentele erau ale criminalilor. De asta, chirurgii erau asemănați oarecum cu călăii, iar disecția era considerată o pedeapsă mai rea decât execuția. 

Ca medicina să ajungă în punctul în care e acum, a fost nevoie de sute de ani. La început, oamenii se descurcau și ei cum puteau: dacă erai bărbier, puteai să fii cu ușurință și chirurg, că nu era mare diferență. Odată ce s-a dezvoltat anatomia însă, oamenii au început să experimenteze cele mai dubioase lucruri.

Dacă aveai bani suficienți, în Arabia secolului al XII-lea puteai să-ți procuri oameni melificați, adică morți lăsați la macerat în miere, preparat considerat pe atunci un medicament eficient pentru orice tip de durere sau boală. „Manualul de medicină chineză” descrie rețeta pentru prepararea acestui medicament, cât și ritualul care trebuie respectat de omul ce urmează a fi melificat astfel încât produsul final să fie de calitate. 

Cartea de care zic a fost scrisă în 1597 de naturalistul Li Shih-chen, care povestește printre altele cum oamenii bătrâni din Arabia erau dispuși să își ofere trupurile în scopul mumificării și a salvării celorlalţi. Practic, aceștia sunt nevoiți să mănânce doar miere și să se îmbăieze în ea până mor. Apoi, sunt puşi în sicrie care să fie deschise peste o sută de ani. Într-un fel, așa cum face și bunică-ta cu zacusca, nu crezi?

Se pare că un aspect important pentru calitatea produsului e modul în care persoana a murit. Aparent, cele mai bune mumii sunt ale celor care au murit în furtuni de nisip. Explicația? Prin sperietură, spiritul e dispersat în tot corpul, iar moartea subită scade șansele ca omul să fi suferit de vreo boală. 

Existau și rețete pe baza de mumii pe care le puteai prepara tu singur în casă. Unii autori recomandau folosirea „unui bărbat tânăr și desfrânat” și ucis prin surprindere – de exemplu, prin sufocare, spânzurare sau prin ţeapă. 

Conform rețetei, acesta trebuia amestecat cu aproximativ trei grame de mumie cu carne de viperă și alcool și gata medicamentul. Din păcate, nu se menționează și cum procuri ingredientul principal. Probabil te-ai aștepta ca acest medicament să fie folosit mai ales pentru vindecarea bolilor incurabile, nu? De fapt, în cele mai multe cazuri se consuma pentru vânătăi, iar unii spițeri susțineau că este util chiar și pentru oprirea flatulențelor.

Da, se poate și asta. E o metodă mai prietenoasă cu natura și mai curată în comparație cu incinerarea, care folosește gaz metan, sau cu îngroparea, care ocupă mult spațiu și implică putrefacția. Procesul e denumit „reducție hidrică” și se realizează cu apă și leșie (un produs alcalin). Combinația asta eliberează ionii de hidrogen care produc descompunerea moleculelor țesuturilor, un fel de „oală sub presiune cu detergent de curățare”. 

Inițial, metoda a fost folosită pentru a scăpa de cadavrele animalelor, însă recent s-a luat în calcul folosirea ei și pentru oameni. Procesul e definitivat în vreo lună, iar rudele își primesc defunctul sub formă de îngrășământ. Și, uite așa, unchiul tău mort se poate reîncarna într-o salcie.

În Europa secolelor XVIII-XIX, furtul de cadavre a devenit soluția perfect legală și foarte practicată pentru a putea face experimente – de dragul științei, desigur. Nu existau legi care să interzică dezgroparea cadavrelor și, în general, oamenii nu prea aveau motive evidente ca să plece cu un cadavru acasă. Mai mult de atât, în anumite şcoli scoțiene nu mai trebuia să-ți plătești taxele de școlarizare dacă aduceai un cadavru.

Furtul de cadavre putea fi chiar un job în toată regula în perioada în care se făceau disecțiile (între octombrie și mai). Cei care practicau asta for a living erau denumiți „învietori” și conform relatărilor de atunci, o echipă care a deshumat 312 cadavre a fost plătită cu aproape o mie de lire pe an. Salariul ăsta reprezenta de cinci-zece ori mai mult decât salariul unui muncitor necalificat. Ține cont și că aceștia lucrau doar opt luni pe an. Deloc rău, nu?

Pe pajiștea din spatele Centrului Medical al Universității Tennessee te poți bucura de liniștea naturii, de ciripitul păsărilor, foșnetul frunzelor în bătaia vântului, dacă nu te deranjează să împarți spațiul cu câteva zeci de cadavre, aflate în descompunere. 

Acestea sunt folosite pentru a observa procesul de descompunere și timpul în care se produce și, deși ai putea crede că oamenii studiază asta doar dintr-o inocentă curiozitate de a vedea cât de mari cresc larvele de muscă pe cadavre, descoperirile pe care le fac aduc informații legate de momentul decesului și felul în care s-au întâmplat. 

Lucruri destul de importante, mai ales când vorbim de o crimă. Inclusiv starea vremii joacă un rol important în felul în care un cadavru se descompune și poate grăbi sau încetini acest proces și, de aceea, oamenii de știință testează diferite situații și ipoteze pe cadavre pentru a ușura munca criminaliștilor.

În cadrul armatei, experimentele pe morți nu sunt un lucru nou. Aparent, încă din anul 1800, armata franceză a studiat impactul armelor asupra corpului uman, conform colonelului Louis A. Lagarde, care povestește desprea asta în cartea sa „Gunshot Injuries » (125) Inclusiv Elveția, care s-a declarat neutră în cele două războaie mondiale, a făcut asemenea experiemnte pentru a înțelege mai bine efectele armelor de foc asupra corpului uman. 

Lagarde a fost nevoit să testeze pe un şir de cadavre o pușcă Springfield de calibrul 30 și una standard de calibru 45. Aceste cadavre au fost atârnate de niște cârlige într-un poligon de tragere și apoi împușcate în diferite zone ale corpului, înainte de a fi autopsiate. În ciuda aparenţelor, astfel de experimente au avut un scop umanitar.  

Theodor Kocher, profesor de chirurgie din cadrul armatei elvețiene de la sfârșitul secolului XIX și primul chirurg laureat al premiului Nobel, spunea că într-o confruntare armată scopul e înfrângerea inamicului, fără a-l ucide sau a-i cauza leziuni foarte grave. 

De asta, tot pe cadavre s-au testat și vestele antiglonț, ceea ce a fost o evoluție, dacă te gândești că în timpul operațiunea Misnu, din timpul războiului din Coreea, vestele au fost testate direct pe soldați.

Crucificarea lui Iisus Hristos a fascinat dintotdeauna, dar unii au fost mai interesați de asta decât alții. Unul dintre ei a fost Pierre Barbet, un medic din secolul XX care şi-a dedicat viaţa și cariera acestui subiect. 

Acesta a încercat să demonstreze prin ştiinţă autenticitatea giulgiului din Torino, despre care creştinii cred că e ţesătura în care a fost înfăşurat trupul lui Iisus Hristos. Pentru că medicul era extrem de devotat muncii sale, îl puteai găsi deseori în laboratorul său în timp ce crucifica cadavre, pe o cruce construită chiar de dȃnsul. 

Cum își fac practica esteticienii înainte să facă pe bune liftinguri faciale? Foarte simplu: se ia un cadavru, se decapitează, se pune pe o tavă și se lasă pe mâna unor viitori chirurgi esteticieni, nu bărbieri, deşi cineva a trebuit să îi și tundă înainte. Cel puțin, cam așa decurg lucrurile la cursul de anatomie și lifting facial, la o universitate din sudul Statelor Unite, condus de unii dintre cei mai renumiți doctori esteticieni americani. 

Undeva în subsol, aproximativ 40 de capete „proaspete” (neîmbălsămate) așteaptă să devină material de lucru pentru practicanți. Acestea nu sunt îmbălsămate pentru că acest proces face țesuturile mai rigide și practica nu ar mai fi așa asemănătoare cu o intervenție reală.

După cum ziceam, chirurgii nu erau văzuți prea bine la începuturile meseriei lor. Mary Roach spune în cartea sa că erau „genul de oameni cărora le puteai duce piciorul amputat al fiului tău” și primeai în schimb „bani de bere”, adică 37,5 cenți. Așa s-a întâmplat în 1831 în Rochester, New York, unde taxele plătite de studenți chiar aveau un scop practic. 

Inclusiv anatomiștii își aduceau rudele decedate pentru practicarea de experimente. Spre exemplu, anatomistul și chirurgul William Harvey, care a rămas în istorie ca primul om care a descris sistemul circulator uman, și-a exersat skillurile pe sora și tatăl său, după decesul lor. 

În 2002, jurnalistul Norimitsu Onishi a intervievat pentru The New York Times un student care dezgropase osemintele bunicii și le-a împărțit la cursul de anatomie al colegilor. Un altul a dezgropat cadavrul unui vecin, tot în scopuri științifice. „Dacă 20 de oameni vor beneficia de pe urma acestui gest, atunci va fi un lucru bun,” și-a justificat el acțiunea.

Deși probabil multe din modurile în care au fost folosite cadavrele nu sună neapărat onorabil, cele dedicate evoluției științifice au salvat vieți. Fără ajutorul acestor experimente, probabil că știința nu ar fi fost la un nivel atât de avansat astăzi și putem spune că aceste cadavre au oferit șansa la viață multor oameni. În același timp, nu ți-aș recomanda să le consumi – nu-i sănătos și nici legal.