Sunt George și vreo patru luni pe an sunt în depresie. În fiecare an

Primele simptome ale depresiei au apărut pe la 15–16 ani când situația din familie, tensiunile și bătăile ocazionale l-au făcut pe George să înceapă să se taie pe piept. Știa că asta-l ajută. Că e nervos, supărat și alcoolul și violența îi dădeau mai mult control. Mai apoi a urmat dorința ca totul să termine, ca el să pună capăt la tot ce simțea.

I-a luat ceva timp, terapie și ajutor să pună punctul pe i, să accepte că se cheamă depresie și s-o invite la masă. Să înțeleagă ce presupune, cum de există o parte din el care încearcă să-l ucidă și să învețe să trăiască cu ideea asta.

Acum, George are cam două–trei episoade pe an, cumulat vreo patru–cinci luni de depresie. Dar se bucură că n-a pus stop în momentele în care simțea că nu mai poate. Are mecanisme, informații și dorința să arate oamenilor care trec prin depresie că nu-s singuri și că are o idee despre cât de greu e.

Mai departe te invit să-i descoperi povestea, așa cum a împărtășit-o cu mine. Îți pot garanta doar că vei afla ceva nou, ceea ce nu-i puțin.

Eu încerc să-mi trăiesc viața într-un anumit fel, să mă bucur de ea și să învăț să trăiesc, iar cealaltă parte încearcă să mă împiedice și să mă omoare.

Cel mai probabil o s-o am toată viața. Mai sunt situații în care oamenii intră în remisie, dar de vindecat, pur și simplu, nu o să se întâmple niciodată. Dacă declanșarea inițială are un motiv clar, ulterior nu mai ai triggere la fel de clare și nu știu de ce revine. Am avut episoade depresive care au început în unele dintre cele mai fericite momente din viață.

E tricky să-mi dau seama când a început totul. Primele simptome cred că le-am avut undeva pe la 15–16 ani, când am început să mă tai pe piept. Era singura metodă prin care se făcea liniște la mine-n minte. Aducea în mod ciudat o oarecare satisfacție și un soi de plăcere. 

Situația din familie, toate tensiunile, mentalitatea care predomina și bătăile ocazionale. Știu că era o chestie tipică în generația mea să-ți iei bătaie că ai făcut un lucru sau nu, dar mie lucrurile astea nu mi s-au părut niciodată naturale. Mereu veneau la pachet cu o durere emoțională foarte mare, pe lângă ce se-ntâmpla fizic. Nu puteam să le înțeleg sau să le justific și așa s-a acumulat multă frustrare și furie.

La sentimentele astea se mai adăuga și neputința de a acționa și a opri sau de a răspunde la fel, pentru că uneori se năștea și dorința asta. E foarte probabil ca toate astea să fi declanșat primele simptome de depresie. 

Prima etapă a fost clar de negare.

N-am putut să accept că am o problemă mai serioasă decât că sunt un adolescent răzvrătit și că urăsc anumite lucruri în ceea ce privește mentalitatea oamenilor din jur. Persoanele care reprezentau o figură de autoritate, fie că era vorba de părinți sau profesori. 

A urmat o perioadă în care am încercat să amorțesc toate lucrurile astea. Am recurs la alcool și la diferite comportamente ieșite din comun, majoritatea chestii de bravadă. Dar am încercat să înlocuiesc sentimentele care se nășteau în mine cu lucruri mai tentante și care putea să fiu fure spotlightul din când în când. 

N-am putut să vorbesc despre asta și nici n-am vrut. Nu exista niciun fel de conștientizare a faptului că am o problemă în zona aia. Știam doar că sunt nervos, că sunt supărat și mă ajută să mă tai pe piept. Știam că mă ajută alcoolul și că mă ajută să fiu violent și agresiv. Așa că am recurs la toate lucrurile astea. Cumva am încercat să schimb traiectoria, să mă duc într-o zonă care-mi dădea control și satisfacție. 

Am avut două tentative de sinucidere, una într-adevăr periculoasă. Am o cicatrice pe mâna dreaptă, de-a lungul venei. Voiam doar să se termine. Inițial, n-am avut niciun strop de îndoială. Am căutat informația și-am aflat că e util să tai de-a lungul venei, dar mi s-a făcut frică în ultimul moment. Am avut un noroc chior că n-a trebuit să ajung la spital, am strâns cu un prosop. Am adormit că eram și beat și până a doua zi se închisese rana.  

Cea de-a doua tentativă a fost cu pastile, dar n-am calculat-o sau gândit-o absolut deloc. Le-am dat afară după zece minute. Când sunt în starea aia, când îmi doresc să mă duc din nou acolo, îmi amintesc cât de frică mi-a fost în momentul ăla – când am fost aproape de a muri.

La terapie, am mers prima oară undeva pe la 17–18 ani. A fost un moment în care a venit un pic de lumină și mi-am zis că nu așa ar trebui să arate lucrurile. Mi-a ridicat un semn de întrebare toată starea conflictuală pe care o aveam tot timpul și că îmi tot făceam rău. Am avut norocul să știu un psiholog okay. Am mers la câteva ședințe, am discutat și mi-a pus diagnosticul de depresie. După aia, n-am mai fost la psiholog. Nu știu dacă a fost o chestie de s-a pus punctul pe „i” și n-am vrut să iau parte la chestia aia sau a fost teama de a merge mai departe și de a înțelege cum stau lucrurile. A fost și multă imaturitate și riscul de a afla că e mai rău decât credeam.

Abia la 24 de ani, când am avut primul episod depresiv conștient, am început să-mi iau viața în serios. Am realizat că am una și-ar trebui să fac ceva cu ea în mod real. A fost aproape un an de zile în care a trebuit să adun bucăți, să încerc să-mi amintesc lucruri, să pun cap la cap sentimente, comportamente și schimbări care s-au produs. La final am tras concluzia că am de-a face cu asta and I gotta deal with it.

Am început să-mi pun întrebări, să citesc și să renunț la o mulțime de comportamente și obiceiuri nesănătoase. Atunci și problemele au părut în altă lumină, nu mai voiam să le bag sub preș și nici să le găsesc substitut. Așa am ajuns să fac și terapie o perioadă mai lungă. Să fiu din ce în ce mai implicat în proces.

Cu cât aflam mai multe lucruri, cu atât devenea mai ușor să înțeleg ce mi se întâmplă și să pot găsi soluții sau lucruri care-mi fac bine și pot să le introduc în rutină. Mă ajuta și să discut mai ușor despre asta sau să-mi dau seama dacă ajung într-un loc periculos și am nevoie de intervenția altcuiva.

Sunt multe lucruri pe care încep să le fac în momentul în care simt că urmează să intru într-un episod depresiv. Spre exemplu, am un jurnal în care trec lucrurile pentru care sunt recunoscător și îl țin mereu aproape. Nu reușesc să scriu zilnic în el, pentru că sunt zile în care nu vreau să vorbesc nici măcar cu mine, dar îl țin aproape ca atunci când nu sunt bine, să mă uit câte zile sunt de fapt bune. Și scriu lucruri ca „sunt recunoscător că m-am trezit” sau că mi-am băut cafeaua, că mi-a zis un prieten o glumă bună la care am râs zece minute. Mă ajută să mă gândesc la oamenii din jurul meu care se bucură că mă știu și sunt în viață. 

Mă asigur că-mi anunț cercul de apropiați. Pe ai mei, ca să știe de ce sunt mai puțin comunicativ și-mi sare țandăra mai repede. Pe prieteni, că am nevoie să fie cineva acolo care să vină din când în când să mă întrebe cum sunt și dacă am nevoie de ceva. Că poate să treacă zile în șir fără să dau vreun semn. Îmi anunț și managera de la muncă, ea înțelege că performanța mea n-o să mai fie nici pe departe la fel o perioadă de timp. 

Îmi pun pe hârtie programul de exerciții fizice. Că deși poate nu reușesc să le fac, faptul că am puse niște goals acolo, există șanse mai mari să mă facă să mă mișc. Îmi pun remindere să-mi iau mâncare, că probabil am să uit că n-am și n-o să fiu în stare să ies la magazin. O perioadă n-o să mai funcționeze sistemul „am nevoie de asta, așa că mă duc s-o iau”. Așa că mă asigur că am în casă tot ce am nevoie în mod normal. 

Acum mi-e foarte ușor să cer ajutor, a devenit second nature. Fie că e vorba de prieteni, manager, colegi sau chiar să pun mâna pe telefon să-mi sun terapeuta. Dar până la asta a fost cale lungă. În primul rând, a trebuit să mă împac cu ideea că nu mă descurc. Să accept că vulnerabilitatea nu e o chestie negativă și că poți să înveți din ea când o vezi și când o practici. Să realizez că e util să cer ajutor, că generează colaborare sau un alt soi de conectare cu alte persoane. A durat și-a fost greu să sparg tiparele care erau deja acolo.

Mă așteptam să fie îngrozitor de greu să le spun prietenilor prin ce trec, deși îi cunosc și deja cercul meu e format din oameni care sunt la un anumit nivel de dezvoltare emoțională. Dar în momentul în care am văzut reacțiile, am fost ușurat și recunoscător.

Prima reacție a fost „okay, ai nevoie de ceva?”. Suportul a fost acolo din start. Apoi a venit partea de curiozitate care am văzut în timp că e utilă. Întrebări de genul: „ce simți concret?”sau „ce ți-a trecut prin cap azi?”. Când sunt într-un episod depresiv, în mintea mea lucrurile sunt într-un anumit fel. Când le pun pe hârtie, sunt un pic diferite. Când trebuie să le explic cuiva, realizez ce înțeleg și mai ales, ce nu înțeleg. 

Acolo s-a produs declicul. Explicându-le lor, puteam realiza mai ușor ce lucruri funcționează și ce nu.

Vin dintr-o generație în care nu s-a vorbit deloc despre asta și n-au avut nici pe departe accesul la informație pe care-l avem noi. Le-a fost greu să înțeleagă că problemele de sănătate mintală există, în afara celor extreme. Iar asta a fost o barieră care a făcut lucrurile un pic mai dificile. A fost o cale lungă până să ajung în punctul în care să fiu în regulă cu ei și să fiu okay cu lucrurile care s-au întâmplat. Am trecut prin toată treaba de teamă, confuzie, neînțelegere, resentimente și chiar și ură în unele momente în care am atins un vârf.

Mi-ar fi plăcut să reacționeze cum au făcut-o prietenii. Să existe un alt nivel de înțelegere, ar fi fost mai ușor dacă ar fi avut ocazia să aibă o educație în direcția asta. Dar treptat s-a ajuns la o relație mai matură din punct de vedere emoțional. Am ajuns să fim practic un sistem de suport unii pentru alții, atunci când e nevoie. Putem discuta deschis despre orice și să fim pe o linie acceptabilă. Evident, n-o să fie niciodată o chestie extraordinar de apropiată, ca-n situația în care aș fi avut o copilărie extrem de fericită și lucrurile ar fi mers perfect, dar am reușit să împărțim lucrurile și să lăsăm trecutul în trecut.

Sunt momente în care ei nu înțeleg prin ce trec și poate n-au aceeași viziune asupra lucrurilor, dar tot sunt acolo dacă e nevoie de ajutor. Iar asta contează enorm. 

Am vorbit despre depresie doar la locul de muncă anterior și la cel prezent. Până atunci nu m-am simțit destul de confortabil să povestesc cu oricine. În ambele situații am avut norocul de manageri foarte okay, oameni interesați de bunăstarea echipei, nu doar de rezultate și să fie munca făcută. La penultimul manager, deși știam că e o persoană cât se poate de okay, tot aveam o reticență. Dar prima reacție a fost „ai nevoie de ceva? Și dacă da, de ce? Nu ezita să-mi spui”.

Managerului de acum i-am zis într-o zi „cred că începe un episod depresiv. S-ar putea să se întâmple asta și asta. S-ar putea să am nevoie și de o săptămână liberă. Let me know if it’s fine”. Și răspunsul a fost același „orice ai nevoie, spune-mi dacă putem să te ajutăm cu ceva”. Au înțeles că performanța se schimbă și că nu mai pot da același randament și n-a fost o problemă. Există întotdeauna opțiunea de a avea un coleg să mă ajute dacă e vorba de o muncă mai complexă și în momentul respectiv nu pot să fac față.

În ce privește colegii, doar la locul de muncă actual am discutat cu ei despre asta. Ba chiar am ținut în 2021 o prezentare într-una dintre ședințe despre depresie și anxietate. Oamenii au fost curioși, au pus întrebări, au venit cu completări acolo unde aveau informații sau experiențe similare. M-a făcut să mă simt sigur în mediul ăla să pot să discut despre asta. 

Când vine vorba de alți oameni, mi s-a mai spus uneori că poate exagerez, că poate mă gândesc prea mult la ea. Că am o viață liniștită, părinți care mă susțin și mă ajută, că am crescut fără lipsuri materiale, că am un job bun și poate n-ar trebui să bag în seama toate lucrurile astea. M-am simțit ca un impostor. Dar, din păcate, nu toată lumea înțelege că nu e o opțiune. Că vine acolo și dacă n-o bagi în seamă, șansele sunt să-ți facă mai mult rău. 

În primă fază, răspundeam agresiv remarcilor de genul ăsta. Pentru că aia era tendința naturală la mine, dar am învățat să discut dacă persoana este deschisă. Să încerc să-i explic, să vin cu date concrete și studii științifice la care să adaug și propria experiență. Mai sunt momente când mai dau un snappy comeback la întrebarea „ai încercat să nu te gândești atât de tare la ea?” „Nu, o am de 16 ani, dar nu mi-a trecut niciodată prin cap.” 

Am fost crescut cu „bărbații nu plâng”, cu „de ce plângi, că nu ești femeie”. Cu ideea că trebuie să fiu puternic, de piatră. Că trebuie să pot să duc tot și n-am voie să arăt niciun moment de slăbiciune. Cu ideea că eșecul nu e o opțiune. Și deși ești crescut în stilul ăsta, nu e ca și cum toate lucrurile dispar. Ca și cum brusc tu te simți invulnerabil, nu te doare și nu te deranjează nimic. Ca și cum unele lucruri nu te pun în genunchi. Doar că e mai greu să-ți asumi depresia și să vorbești despre ea.

Când am conștientizat că există mereu șansa să urmeze încă un episod, mă obseda. Trebuia să fiu acaparat de alte lucruri mult prea tare ca să nu mă gândesc deloc la asta. A fost foarte greu să accept că nu știu dacă se va termina și cel mai probabil nu se va termina decât odată cu mine. Am trecut prin partea de disperare și din când în când, în vârful unui episod, persistă sentimentul de panică și dorința de a vrea să se încheie cu absolut orice preț. 

Pe măsură ce-am învățat cum s-o gestionez și să-mi îmbunătățesc mecanismele, am început să mă gândesc mai rar la asta. Să nu-mi mai fie teamă că-mi voi face rău. Pe măsură ce-am acceptat că face parte din viața mea, fie că vreau, fie că nu. E pur și simplu ca cineva care vine în vizită și o perioadă de timp nu vrea să plece orice i-ai face. 

Nu-mi doresc s-o am, dar cu toate astea, nu cred că aș fi acolo unde sunt dacă n-aș fi trecut prin experiența asta. Nu cred că aș fi fost atât de interesat de latura de sănătate mintală, nu aș fi fost atât de empatic sau la fel de capabil să discut deschis și clar despre lucruri. 

Depresia m-a forțat să învăț să comunic mult mai limpede despre orice. 

N-am fost niciodată disciplinat, de la școală la dezordine. Dar depresia m-a obligat să învăț să-mi fac un program de somn, de exerciții, să învăț să mănânc corect și să învăț să mă țin de lucrurile astea. Cred că totul a început cu făcutul patului. Am urât asta când eram mic, era obsesia mamei. Dar acum o fac, nu pentru cum arată, ci pentru simplul fapt că dacă îmi fac patul, indiferent cât de prost merge ziua aia, există măcar un lucru pe care am reușit să-l îndeplinesc.

Depresia m-a învățat să fiu atent la mine și mai conștient de cine sunt. Să fiu blând cu mine, confortabil cu eșecul. M-a adus în punctul în care am descoperit ce-aș vrea să fac ideal pe termen lung – să fiu terapeut. Acum mă împac mai bine cu lucrurile care nu-mi plac la mine și învăț cum să le schimb sau cum să umblu la ele. 

Am învățat că e okay să nu fiu okay. Că e okay să fiu slab, uneori complet idiot și că e în regulă să nu știu, să nu pot. 

Cu siguranță ar fi fost mai ușor dacă nu eram aici, în România, și nu era mentalitatea asta. Sigur, am făcut psihologie un an în liceu, dar erau noțiuni de psihologie clinică, iar în contextul ăsta nu te ajută cu nimic. Ar fi fost mai okay dacă psihologul școlii nu mai era la încă vreo cinci școli și n-ar fi avut grijă de peste o sută de elevi în fiecare. 

Depresia vine oricum cu vinovăție și rușine. Dar chestia asta e extinsă de către societate, că oricum există o stigmă. Nu vezi treaba asta pe sticlă, hârtie și nici nu sunt multe aparate de stat care se ocupă de lucrul ăsta și o aduc în the spotlight. Ai câteva ONG-uri, dar n-au multă vizibilitate. În afara țării tot auzi de fel și fel de organizații, iar noi nu le știm pe astea de aici. 

Resursele, din fericire, sunt acolo. Avem psihologi și psihoterapeuți pregătiți. Informația e la vârful degetelor, dar pasul rămâne să-l faci tu. Nu vine nimic proactiv și direct spre tine. Și poate ar fi fost mai simplu pentru oamenii care au depresie.

Pentru că nu e suficientă discuție în jurul subiectelor ăstora, oamenii care trec prin asta au impresia că sunt singuri și nimeni nu înțelege prin ce trec ei. Fiecare experiență e unică și diferită, dar măcar vreau să știi că sunt aici și am o idee despre cât de greu e.

Dacă te-ai regăsești în povestea și simptomele prezentate de George, cere ajutor. Sună la 0800080020 sau 0374456420. Sunt linii telefonice gratuite pentru persoanele cu anxietate, atacuri de panică sau depresie.