Am vorbit cu tineri LGBT din România despre experiențele horror pe care le-au avut la terapie

Ca persoană LGBTQ în România, te lovești de bullying, abuzuri și nedreptăți de la cele mai fragede vârste. Dar ce te faci când psihologul se dovedește a fi abuzator? În România nu prea se vorbește despre asta, dar trebuie spus că încercările unor psihologi de a convinge persoanele care vin la ei că nu sunt, de fapt, queer e o formă de terapie de conversie. Din fericire, măcar nu e vorba de tratamentele fizice inumane practicate de-a lungul istoriei și pe care le vezi în filme, printre care lobotomii, șocuri electrice sau castrare chimică.

Nu, orientarea sexuală sau identitatea de gen a oamenilor nu poate fi schimbată, iar încercările astea duc doar la probleme și mai mari, în special pentru tineri sau adolescenți care abia se descoperă. Conform unui raport ONU, tinerii supuși unor astfel de practici dezvoltă anxietate, depresie, sentimente de rușine și vinovăție, le scade stima de sine, și poate ajunge chiar la sinucidere.

Vestea bună e că există mulți psihologi LGBTQ+ friendly în România sau chiar psihologi care sunt ei înșiși din comunitate. Totodată, sunt mai multe organizații și resurse la care poți să apelezi, printre care harta specialiștilor făcută de Mental Health for Romania, unde poți bifa opțiunea „LGBTQ+ friendly” când cauți psihologi din orașul tău, sau serviciile de consiliere psihologică oferite de Accept sau de Intersect.

Am vorbit cu șapte tineri LGBT din România despre psihologii homofobi pe care i-au întâlnit și le-au invalidat identitățile sau au încercat să-i schimbe. Înainte să le citești poveștile, ar trebui să știi că relatările conțin mențiuni despre afecțiuni psihice, sinucidere, homofobie și transfobie.

Eram într-a opta și locuiam în Brăila. După ce m-am certat cu cea mai bună prietenă, mama a vrut să înțeleagă de ce. A insistat și m-a constrâns să îi spun motivul pentru care ne-am certat, că prietena respectivă era transfobă și homofobă. Așa au început ai mei să intre la bănuieli. Mama a avut un șoc, o criză de plâns și îmi repeta că nu asta „simt cu adevărat”. 

Subiectul a rămas nediscutat o perioadă, până în clasa a noua, când am început să am probleme cu un profesor care îmi făcea bullying. Mama a zis că mă duce la psiholog ca să mă ajute să trec peste anxietate. Ajunși acolo, eu, mama și tata ne-am așezat pe canapea. Biroul ei era plin de icoane. Arsenie Boca se uita fix spre mine în timp ce psihologa ne-a întrebat ce s-a întâmplat. Mama a menționat ceva de profesorul respectiv, apoi a adăugat: „și, de asemenea, mai are și alte probleme, dar nu cred că vrea să vă spună de față cu noi”. 

După ce au plecat, terapeuta a încercat să afle cu orice preț acel lucru despre care nu voiam să vorbesc, dar am refuzat să-i spun. A vorbit după cu mama, a aflat despre ce e vorba, și a început constant să aducă în discuție subiectul sexualității. La un moment dat, mi-a spus direct: „am vorbit cu mama ta și m-a rugat să repar ideea aceea greșită pe care o ai în cap”. 

A încercat întâi să găsească „cauzele problemei”. Mă compara cu un alt client de-al ei, care crescuse fără tată: „a fost crescut de femei, nu a avut caractere masculine și de asta s-a adaptat greu în societate”. I-am spus că nu e vorba despre asta, am avut tată, am avut unchi, am avut verișori, sunt okay. A trecut apoi la ipoteza cum că m-ar fi „atins” vreun verișor când eram mic sau că bunicul m-a violat. Îmi spunea ferm: „cu siguranță așa s-a întâmplat”. A văzut că nu îi merge cu asta și a trecut la altceva: „ai fost dependent de pornografie de la o vârstă foarte mică”. Mă tot întreba despre pornografie: la ce filme porno mă uit, de la ce vârstă, dacă mă uit de mai multe ori pe zi. Mă ținea câte trei–patru ore, deși ședința era de o oră jumate. 

Cireașa de pe tort a fost că a vrut să mă hipnotizeze. Făcuse niște cursuri pe net de hipnoză și în fiecare ședință trăgea de mine: „Hai, nu vrei să-ți fac o hipnoză? Dacă ce-mi spui este într-adevăr ce se întâmplă cu tine, atunci nu am ce să schimb, dar dacă este o idee greșită în capul tău, pot să o repar.”

Mi-a încălcat și confidențialitatea, le spunea alor mei că sunt homosexual, că vreau să fac sex cu bărbați, până când părinții au înțeles cumva că eu vreau să plec de acasă ca să fac sex cu tipi. Ai mei au devenit atât de paranoici că aproape nu mai puteam să ies din casă. Trebuiau să știe exact cu cine ies, să le trimit poze și locația. 

Am continuat să mă duc la ea aproape un an pentru că mă obligau ai mei. Mi-a afectat foarte mult stima de sine, m-a făcut să mă simt mult mai rău. Relația cu ai mei a devenit din ce în ce mai nașpa, ne certam din ce în ce mai mult. La un moment dat, a început chiar să îmi fie rușine de propria sexualitate, mă simțeam ca o mare greșeală.

În adolescență, după o tentativă suicidară și nenumărate lupte cu părinții legate de școală, sexualitate, planuri de viitor – basically, cel mai mare coșmar al unui adolescent de 15 ani – am fost trimis la psiholog „să mă repar”.

Când am ajuns la psiholog, am abordat toate temele de mai sus, iar sexualitatea a rămas ultima. Indiferent de subiect, terapeuta avea aceeași abordare: începeam printr-o discuție generală și impersonală, după care ne puneam în pielea altor personaje și la finalul ședinței primeam și o temă. Una dintre ele a fost neobișnuită: trebuia să fac sex cu o femeie. Mi-a sugerat chiar că o lucrătoare sexuală ar putea fi și mai potrivită. Psihologa era ferm convinsă că, până nu experimentez, nu pot să știu ce-mi place. 

Zilele următoare am discutat cu prietene și am ajuns la o concluzie: situația e absurdă și nu ar trebui să fac „tema”.

Ședința următoare m-am dus cu coada între picioare și încă virgin la doamna psiholog, care a fost dezamăgită și confuză că nu am procedat cum am fost instruit. Am mai mers de două ori la ea și apoi nu m-a mai văzut niciodată. 

Am ajuns la psiholog înainte de evaluarea națională. Era 2014, aveam 15 ani și treceam prin prima despărțire. Nu înțelegeam exact ce mi se întâmplă, dar cert e că mă durea îngrozitor. Nu mai mâncam, nu mă puteam abține din plâns şi începusem să nu mai pot merge la şcoală din cauza asta. Nimeni din jurul meu nu trecuse până atunci printr-o despărțire, iar şi mai puțini erau cei care ştiau de relația cu iubita mea, aşa că nu prea aveam opțiuni. Mama m-a trimis rapid la o prietenă de-ale ei psihologă, fără să ştie motivul nefericirii mele. Am explicat contextul, cu ruşine și multă frică. După ce am terminat, terapeuta mi-a zis foarte senină: „Tu nu te-ai îndrăgostit. Ce ai simțit tu nu a fost dragoste”.

Pe moment m-am blocat total. Simțeam că orice voi zice îi va aduce mai multe dovezi spre a-mi invalida experiența. M-am speriat şi am început să cred că ce spunea ea e real. În toate şedințele următoare a încercat să mă convingă că prima mea dragoste a fost doar o prietenie între fete şi e normal să am experiențe de genul. Ba chiar mi-a dat ca exemplu fetele din haremuri, care întrețineau relații sexuale între ele cu scop inițiatic. Am terminat colaborarea cu ea în perioada în care se strângeau semnături pentru referendumul anti-gay, când a devenit și mai evident în ce credea.

Coming out-ul meu a fost neplănuit și a avut loc în cel mai nepotrivit mod – mama m-a prins în pat cu iubitul meu. În urma evenimentului, am căzut de acord cu ea să merg la un consilier. Aveam nevoie să înțeleg mai bine ce se întâmpla cu mine. Știam că ceea ce simt nu e greșit, însă nu știam cum să relaționez cu familia care nu mă accepta, cu oamenii care mă agresau pe stradă, sau cu alți oameni queer din jur care aveau încredere în sine, capitol la care eu stăteam foarte prost.

Planul mamei nu a fost același – a vorbit de dinainte cu terapeutul și s-au înțeles să găsească un mod să mă facă să înțeleg că ce fac „nu e bine”, e „doar o fază” și totul e cauzat de influențele societății moderne și că nu am încercat o relație intimă cu o fată.

După o ședință de terapie, mama mi-a povestit fragmente din discuția mea cu psihologul – teoretic confidențială. Am știut că nu pot să mă întorc la cabinet, am întrerupt orice contact cu el și mi-am continuat procesul de acceptare de sine, cu forțe și resurse proprii.

Aveam 17 ani și am fost outed familiei de către părinții iubitei mele. Povestea a continuat cu toate dramele tipice. Am căzut de acord să mergem la psiholog împreună, cineva ales de ei. Speram să găsesc o persoană care să atenueze fricile și prejudecățile părinților mei. În schimb, am dat de cineva cu idei deplasate despre sexualitate, deși era profesoară la universitate.

Primul semnal de alarmă a fost când i-am zis că am o iubită și mi-a răspuns „aha, o prietenă bună”. 

Când am început să vorbim doar noi două, mi-a prezentat ideea ei de bază: „sexualitatea se definitivează la 25 de ani”, așa că „mai am timp”. M-am ridicat și am plecat. Nu am mai văzut-o niciodată, dar ai mei au mai vorbit cu ea o dată și le-a spus că sunt lesbiană pentru că se certau când eram mică. Din fericire, această întâmplare nu m-a traumatizat, dar știu că sunt norocoasă. Acceptasem deja de mult timp că sunt queer și nu mi-era rușine. Am rămas, totuși, cu o lipsă profundă de încredere în establishmentul psihologiei românești.

În liceu, am început să merg la psiholog chiar înainte de a-mi face coming out-ul. Eram probabil în cea mai instabilă perioadă. După ce mersul la biserică n-a funcționat ca să-mi vindece depresia, m-au dus în sfârșit la psiholog. Am sperat că terapeuta, care îmi știa situația și în care îmi pusesem toate bazele, va reuși să le explice alor mei de ce sexualitatea mea nu e o problemă, așa că am avut o ședință de terapie comună.

Când am ajuns acolo, tipa a început să râdă nervos pentru că „am scutit-o de un coming out la terapie”, orice o fi însemnat asta. Bomboana de pe colivă a fost când a început să-mi explice, de față cu ai mei, de ce sunt gay. Timp de jumătate de oră, a explicat că homosexualitatea are mai multe surse, că e cauzată de mama, că am fost manipulat de media liberală, că e o „anomalie genetică” sau că într-o viață anterioară am fost... femeie. Aș fi vrut să am o reacție, dar nu am mai putut. Eram singur, amorțit și izolat în gânduri suicidare. Tot ce a făcut mi-a amplificat sentimentele cele mai întunecate. 

Evit să spun la terapie că sunt o persoană non-binară queer poliamoroasă. Identitatea mea a fost patologizată de multe ori, iar asta m-a făcut să-mi fie foarte greu să stabilesc o relație cu mine și diagnosticele pe care le-am primit – PTSD și tulburare borderline. Mi-e greu să-mi validez identitatea queer și să nu mă îndoiesc de ea, pentru că a fost legată în repetate rânduri de problemele mele psihice. 

Când am menționat pentru prima dată în terapie că nu mă identific ca femeie, ci ca persoană non-binară, eram deja la al doilea sau al treilea psiholog față de care începeam să fiu mai apropiatx. I-am spus ca nu mă identific cu ideea de femeie sau cu cea de bărbat, că pentru mine să fiu femeie e un gest performativ pe care l-am făcut pentru că m-am născut într-un corp ce mi s-a spus că ar trebui să fie al unei femei, că îmi percep genul ca pe ceva fluid. Mi-a spus că sunt doar „confuză” și o „asemenea identitate” nu există, ci este doar inventată de alți oameni ca mine care au trecut prin anumite traume și disociază. Am mai fost la câteva ședințe, după care am renunțat temporar la terapie. 

O altă terapeută mi-a spus că ar trebui să „lucrăm” la faptul că sunt poliamoroasx, pentru că nu e ceva normal și doar mă confrunt cu comportamente sexuale compulsive. În 2021, am schimbat nouă terapeuți, diferite scheme de medicație care au eșuat, am renunțat și am reintrat în terapie de nevoie ca urmare a unor situații de criză, iar sexismul și homofobia m-au făcut să am o încredere foarte scăzută în sistemul medical.