Terapeuții m-au făcut să cred că sunt o lesbiană falsă

Cred că dintotdeauna mi-am pus întrebări despre orientarea mea. Când eram mică, mă întrebam „cum ar fi” dacă mi-ar plăcea fetele. Mi se aprindeau călcâiele după fetele din jurul meu și nu înțelegeam dacă voiam să fiu ca ele sau cu ele. 

După un timp, totul a căpătat sens când mi-am cunoscut prima mea iubită și mi-am dat seama că sunt lesbiană. Aveam 14 ani. La început, când nimeni nu știa despre asta, îmi părea complet natural. Deși am fost crescută într-o familie hiper tradițională, mi-a fost greu să integrez regulile ca să fiu o persoană „normală”.

Acestea contracarau și atracția mea față de fete: pentru mine, atracția asta era frumoasă, sinceră și consensuală, deci mi-era greu să-mi imaginez că ar putea deranja pe cei din jurul meu, sau mai rău, o întreagă parte a societății. Dar acest sentiment foarte plăcut pe atunci s-a întors rapid împotriva mea.

Nu am fost pregătită pentru homofobia de care urma să mă lovesc. Am fost nepregătită pentru privirile răutăcioase ale celor dragi, remarcile dureroase și sentimentul că sunt văzută ca o persoană diferită, care ar trebui să fie recunoscătoare că e tolerată. În copilărie, m-a afectat foarte tare și am început să mă gândesc că totul ar fi mai ușor dacă aș fi heterosexuală. 

La 15 ani, după ce m-am despărțit de iubita mea, am decis să dau o șansă băieților, ceea nu mai făcusem până atunci. Nu știam la ce să mă aștept de la experiență, dar credeam că era același lucru care se aștepta de la mine. Într-o seară, m-am culcat cu un tip și n-am simțit nimic. Adică chiar nimic. Nicio atracție, nicio plăcere, ci doar sentimentul că am fost acolo.

Când am vorbit cu alții din jurul meu mi s-a spus: „Primele dăți, să știi că e adesea nasol…” Le-am spus că m-am culcat luni de zile cu iubita mea și că a fost minunat, dar mi-au răspuns: „Stop, știi foarte bine că nu e același lucru”! Într-adevăr, pentru mine nu e la fel, dar nu așa cum înțelegeau ei. De fiecare dată când aveam dubii încercam de mai multe ori, dar aveam același rezultat: mă uitam în tavan, așteptam să treacă, mă îmbrăcam și plecam. După câteva luni, am dat peste fosta mea la o petrecere și am învățat prima tradiție lesbiană: nu s-a terminat până nu ne împăcăm cel puțin o dată. 

Experiențele astea mi-au confirmat ce știam deja: sunt lesbiană. Dar când ești queer, afli rapid că și cele mai mici dubii te pot expune la noi probleme. Perioada asta de experimentare mi-a adus două lucruri: speranța rudelor că sunt hetero și ura oamenilor care credeau că sunt bisexuală.

Primul lucru a deschis ușa pentru negare totală și în cazul celui de-al doilea, am devenit o amenințare dublă. În aceeași zi, puteam să fiu acuzată că mă uit la fete în vestiar și că vreau să le fur iubiții. Un exemplu foarte elocvent e când o fată a sărit pe mine și m-a insultat: „Lesbiană falsă, te-ai futut cu iubitul meu. Nu ești decât un garaj împuțit de puli.” Nu am numărat cât de multe fobii există în insulta aia, dar ce am înțeles a fost că nu urmau să mă lase să uit prea curând încercarea mea de a fi heterosexuală. 

Când aveam 18 ani, am început să am probleme de sănătate mintală. Nu s-au datorat doar discriminării, dar și asta a jucat un rol. Pe atunci mă simțeam complet izolată de lumea în care trăiam. Treceam prin momente complicate în relație și nu știam cu cine să vorbesc despre asta. Dacă vorbeam cu familia, știam că voi fi împinsă să mă despart din motivele greșite și dacă spuneam prietenilor, simțeam că nu eram auzită.

Relația mea era singurul meu etalon, fiindcă era prima mea iubire și fiindcă, până la urmă, iubita mea era singura lesbiană din jurul meu și deci singura persoană care mă putea înțelege. După câteva luni de simptome de depresie severă, am decis să merg la un hipnoterapeut. Ședința a mers foarte bine până am ajuns la subiectul cu orientarea mea sexuală. Terapeutul, care părea plin de intenții bune, mi-a explicat că trec printr-o fază complet normală pentru fetele tinere și că atracția față de același sex va trece. Deși am mai trecut prin dubii, de data asta chiar m-a atins. 

Apoi, problemele mele s-au înrăutățit și am trecut de la „poate ar fi mai ușor dacă aș fi hetero” la „poate ar fi mai ușor dacă aș muri”. După o urgență și mai multe ședințe cu un psiholog, a trebuit să merg la un psihiatru pentru un diagnostic. De la prima ședintă, s-a întâmplat ceva bizar. Doctorul mi-a analizat simptomele și a atașat cuvinte la absolut tot ce simțeam. Ulterior am înțeles că sufeream de o patologie specifică a căror simptome erau în capul lui, dar pe atunci am avut impresia că îmi citea gândurile. După acea ședință am fost convinsă de un lucru: tipul ăsta mă înțelege și pot avea încredere în el.

Pe parcursul ședințelor am discutat despre multe lucruri. Copilăria mea, relația cu părinții și apoi am vorbit despre iubita mea. I-am explicat că suntem împreună de șapte ani, că ne-am combinat de foarte tinere și că, în ciuda despărțirilor și a dificultăților, eram încă îndrăgostite. La început, relația mea a părut să-l surprindă puțin și să facă tot felul de presupuneri ciudate: „E cu mult mai mare ca tine, nu?”, „Și ea are probleme de sănătate mintală, așa-i?” N-am înțeles unde bate.

Într-o zi, când am ajuns din nou la același subiect, m-a întrebat: „Ce simți când un bărbat are o erecție pentru tine?” M-am uitat la el complet șocată și mi-a luat reacția ca pe un răspuns și a continuat: „Exact la asta mă gândeam și eu. Vezi penetrarea ca pe o agresiune, de asta nu poți să fii cu bărbați.” Foarte relaxat, mi-a explicat că am relații cu fete fiindcă sunt traumatizată de bărbați, dar că în adâncul sufletului sunt heterosexuală. Nici nu-mi mai amintesc ce am spus, atât de șocată am fost. Știu doar că atunci când am ajuns acasă am început să mă întreb: „Dacă are dreptate, dacă eu am greșit?”

Îmi tot repetam în minte filmul vieții mele și am început să ezit. Dacă avea dreptate despre restul, avea oare dreptate și despre asta? Cu cât a trecut mai mult timp, cu atât a început să mă preocupe mai mult. Eu, care nu avusesem niciodată sentimente pentru un tip, am început să mă forțez. „Poate cu tipul ăla, în altă viață, ar putea funcționa? Actorul ăsta nu e nasol, poate mă pot imagina cu el? Toate gândurile mele m-au dus către o certitudine: atâta timp cât stăteam în ficțiune, mă puteam convinge, dar mi-era imposibil să acționez în realitate. 

În ciuda acelei certitudini, nu am putut uita ce mi-a indicat psihiatrul și, în loc să mă accept așa cum sunt, mi-am spus că am o problemă. Am început să cred că sunt o lesbiană falsă, o heterosexuală cu probleme care-și inventează o viață. Am depus atât de mult efort să mă convertesc la o sexualitate care nu era a mea încât n-am mai știut cine sunt. 

Din fericire, după câteva sesiuni, psihiatrul a simțit că nu mai e nevoie să vin la el și că pot să rezum follow-up-ul inițial cu psihologul meu. Deși nu i-am spus niciodată despre experiența aia specifică, a înțeles rapid în timpul discuțiilor noastre că mi-era foarte greu să mă accept.

Ședință după ședință, m-a făcut să înțeleg că e okay să fiu lesbiană, că e okay dacă la un moment dat asta se va schimba, că n-am nimic de demonstrat nimănui. Am auzit în sfârșit ce aveam nevoie să aud: pot să fiu eu însămi și să am încredere în sentimentele mele. Mi-am pus din nou întrebările și am înțeles că acele dubii nici n-au pornit de fapt de la mine. Am avut încredere în judecata unei persoane greșite într-o perioadă în care eram vulnerabilă, atâta tot. 

Într-o zi i-am spus iubitele mele. I-am explicat că, deși suntem împreună de mult timp, mi-era greu să mă văd în viitor cu ea. I-am spus că simt ca și cum la un moment dat o să ajung într-o relație heterosexuală. La început s-a simțit puțin insultată de ce am spus, dar cu cât am vorbit mai mult, cu atât a început să se gândească mai clar la situație. Mi-a spus: „Uite, dacă vrei să încerci din nou cu un tip la un moment dat, e alegerea ta. Dar deja am discutat mult despre asta și ai spus că mereu ți-a displăcut. Ce te face să crezi că va fi diferit?”. Mi-a fost imposibil să răspund.

A insinuat că am ascuns întrebarea și avea dreptate. Am încercat să mă combin cu tipi și a fost nasol. Iar asta nu s-a schimbat cu trecerea anilor, deci de ce mă gândeam mereu că voi ajunge așa? E ca și cum copilul din mine încă mai credea în Făt Frumos când viața mi-a demonstrat de o mie de ori că nu e pentru mine. În acel moment, mi-am spus că a venit timpul să mă ascult pe mine însămi. 

Chiar dacă terapia cu psihologul meu și discuțiile cu iubita mea m-au ajutat mult, mi-a luat ani de zile ca aceste dubii să dispară din viața mea de zi cu zi. Deși mi-am început viața amoroasă într-un mod super blând și natural, am trecut prin ani intenși de confuzie legată de identitatea mea înainte să mă regăsesc. Din fericire, în timp, am reușit să mă reconstruiesc și să-mi afirm identitatea lesbiană. În timp ce am început să mă simt din nou confortabilă cu mine, am vrut să înțeleg mai bine de ce atât de multe persoane îmi puneau la îndoială orientarea sexuală, așa că am transformat-o în subiect de disertație. 

Heteronormativitatea, controlul plăcerilor, religia… Mulțumită muncii desfășurate de Sandra Boehringer, Robert Aldrich, Louise-Marie Libert și alți istorici, am descoperit istoria homosexualității și am înțeles cum și de ce lesbienele au fost invizible și discreditate de-a lungul istoriei. Am descoperit că persoanele LGBTQIA+ au fost mereu acolo și au existat vremuri și locuri în care aceste identități diferite au fost acceptate și celebrate. Mi-am dat seama că, într-un fel, aveam o moștenire. 

Astăzi știu că mereu mi-au plăcut femeile, chiar dacă societatea a încercat să mă convingă de contrariu. Nu mai vreau să mă ascund, nu mai vreau să mă schimb, sunt mândră de cine sunt și mă pot vedea în viitor. Singurul lucru la care sper este ca specialiștii din sănătate mintală să se educe despre problemele ce țin de sexualitate și gen. Dacă mergem la ei, o facem ca să ne vindecăm, nu ca să plecăm cu noi traume. 

Articolul a apărut inițial pe VICE Belgia.