Ce s-a ales de viața mea sexuală după ce am fost violat la 15 ani

Yoan (40 de ani) e homosexual. A fost abuzat sexual în adolescență. În timp ce studia în Flandra, un prieten al familiei care îl găzduia l-a violat de mai multe ori, iar asta a avut un impact enorm asupra încrederii sale în sine. Mult timp a trăit în rușine, vinovăție și frică. Nesiguranțele lui îi influențează viața și azi, mai ales pe plan sexual și relațional

Conform unui sondaj din 2021 supervizat de profesoara Ines Keygnaert de la Universitatea ICRH din Ghent, aproximativ 48 la sută dintre bărbații belgieni trec prin cel puțin o experiență sexuală violentă de-a lungul vieții. Consecințele psihologice ale violului au un impact pe termen lung asupra victimelor. Hărțuirea sexuală e asociată cu anxietate, stres post-traumatic, o stimă de sine scăzută, rușine și depresie.

Yoan a stat de vorbă cu Michel-Ange Vinti despre consecințele pe care le-a avut abuzul pentru el. A vorbit despre cât de dificil îi e să aibă o relație sănătoasă cu un bărbat sau să fie atins. Cum își poate depăși rușinea ca să aibă o viață sexuală împlinită?

Am crescut în zona rurală din Valonia. La început, am avut relații romantice cu fete, dar când acestea voiau să facem sex, simțeam mereu să mă retrag și găseam motive să închei relația. În adolescență, au existat atingeri în joacă între mine și prietenii mei băieți. Și atât. Dar apoi s-a întâmplat ceva care mi-a schimbat viața.

M-am dus să studiez un an în străinătate. Locuiam la o familie care mă găzduia. În această perioadă, am fost abuzat de un adult, un prieten al familiei. Și cândva pe parcursul acelei perioade am realizat că îmi era extrem de rușine, dar în același timp eram excitat. Corpul unui băiat de 15 ani reacționează la orice stimul fizic. Am fost obligat să fac ceva ce nu voiam să fac, dar undeva în adâncul meu simțeam o dorință, așa că nu am înțeles ce se petrecea. Mi-a luat mulți ani să înțeleg că am fost victima unui abuz. Un adult profitase de înflorirea mea sexuală și de inocența mea.

La puțin timp după asta, părinții mei au aflat că sunt gay fără să le spun eu. Familia gazdă îmi citise mailurile și le trimisese părinților mei fără să îmi spună. A trebuit să le recunosc că se întâmplase ceva între mine și un bărbat. Abuzul se încheiase, dar și încrederea părinților mei în mine se dărâmase. Familia gazdă a crezut că am inventat chestia cu abuzul, pentru că mă temeam să recunosc că sunt gay.

După asta, părinții mei au fost cu ochii pe mine non-stop, nu mai aveam voie să ies afară. M-am dus la facultate în Bruxelles, dar nu aveam voie să rămân acolo în weekenduri, ca să nu merg în cluburi gay. Așa că am simțit mereu rușine, vinovăție și anxietate în legătură cu identitatea mea. Iar asta s-a manifestat prin atacuri de panică și episoade depresive.

Din primele zile în Bruxelles, când m-am mutat la cămin, am cunoscut un băiat cu care am avut o poveste de dragoste foarte frumoasă. Dar nesiguranțele mele au ieșit la iveală imediat în această relație, pentru că el ieșea în weekenduri în club, pe când eu eram obligat să merg acasă la ai mei. Până la urmă, s-a încheiat prost, ca orice poveste de dragoste.

De atunci, am căutat mereu relații monogame care să-mi ofere siguranță. Am încercat să am grijă de mine și m-am ținut departe de scena gay, pentru că nu mă asociam cu valorile și comportamentele lor. De exemplu, orice dezmăț sexual mă tulbură. Din cauza abuzurilor prin care am trecut în adolescență, corpul meu are o reacție de respingere la atingere, dacă e prea directă. Unii îmi spun că mă port ca o femeie. Mie îmi plac gesturile intime și romantice într-o relație, altfel nu îmi pot exprima dorințele sexuale.

Nici nu vreau să mă gândesc la un one-night-stand. Nu pot face sex cu o persoană dacă aceasta nu mă apreciază pentru cine sunt, pentru personalitatea mea. Dacă cineva vrea doar sex, îi spun să caute pe altcineva. Am nevoie să fiu văzut ca un individ cu o personalitate și vulnerabilități. Și tocmai din aceste vulnerabilități pot răsări multe lucruri frumoase.

Mă întristează că sunt întrebat des de ce nu sunt ca ceilalți, de ce nu fac sex relaxat ca toată lumea. Mulți folosesc droguri ca să fie mai dezinhibați. Și eu am făcut asta, dar uneori am ajuns în situații periculoase. Plus că nu îmi aminteam nimic după și nu-mi plăcea asta. Apoi, îmi e teamă să invit acasă pe cineva cunoscut de pe Tinder. Dacă sunt jefuit sau atacat? Nu poți ști niciodată.

Acum fac terapie și mă ajută mult. La început, mă plângeam mereu terapeutului: „De ce nu pot fi la fel de relaxat ca ceilalți bărbați gay? De ce nu mă pot integra în lumea lor?” Terapeutul m-a ajutat să înțeleg că sunt cine sunt pentru că am trecut printr-un alt proces decât restul și că drogurile n-o să mă ajute să îmi recapăt stima de sine.

Astăzi accept că nu mă integrez în lumea gay. Nu mă interesează aventurile de-o noapte și asta e ok. Nu-i judec pe cei care le preferă – și eu am vrut mult timp să pot trăi așa. Dar ăsta sunt și e important să mă respect așa cum sunt, să îmi respect vulnerabilitățile și să îmi creez o atmosferă de siguranță ca să pot iubi și să îmi pot explora sexualitatea.

Când ieși cu prietenii la douăzeci de ani, ești târât în vâltoarea vieții. Eu aveam o personalitate foarte adictivă, voiam să experimentez totul foarte intens. Așa sunt și acum: când sunt bucuros, sunt euforic, când sunt trist, sunt depresiv. Dar, în timp, am realizat că am nevoie de altfel de distracții decât prietenii mei. Dacă lor le place să meargă la party după party, eu prefer să mă retrag acasă la cineva cu un grup mic de prieteni, majoritatea hetero, sau să merg în natură în loc să iau droguri.

Dar încă am momente de anxietate, în care mă apucă teama că îmi irosesc viața atunci când stau acasă și citesc o carte sau mă uit la un film și văd că prietenii mei postează story-uri de la petreceri. Mă simt trist că nu am un grup de suport, că nu găsesc mai mulți tipi gay care să îmi împărtășească valorile.

Apreciez siguranța pe care o aduce monogamia, dar uneori simt că e o capcană. Când mă îndrăgostesc de cineva, vreau să-l satisfac cu orice preț, chiar dacă asta înseamnă să-mi sacrific propriile nevoi, pentru că vreau să fie bine. Vreau să fiu perceput ca flexibil, nu rigid. Dar durează până reușești să construiești ceva stabil cu cineva.

Eu trebuie să fiu îndrăgostit ca să simt că exist. În ultimele luni am suferit iar o dezamăgire în dragoste și am înțeles, în sfârșit, că exist și în afara unei relații. Dar, totuși, dragostea rămâne principalul motiv al existenței mele.

Mărturia face parte din sezonul doi al podcastului Être un homme, realizat de Michel-Ange Vinti și produs de Julien Barbier și Studio Balado.

Articolul a apărut inițial în VICE Belgia.