De unde vin marile mituri în care cred românii, ca să nu mai crezi doar poveștile false cu daci

Sunt nebunii ani ‘20 din secolul ăsta și încă apar filme cu Thor, zeul tunetului, mare șef în mitologia scandinavă și vedetă Disney. Unde mai pui că în cel mai nou film a apărut și Zeus. Te poți uita la așa filme și să te întrebi: dar România ce are de pus pe masa mare a mitologiei?

E cam greu să apuci cumva mitologia românească. Ba că-i albă, că e neagră, că e de-a dacilor sau romanilor, mai veche poate, suprapusă, transformată sau substituită de creștinism. Poate au influențat-o slavii, germanicii sau alte popoare migratoare care au rătăcit pe ale noastre plaiuri mioritice. 

Sunt o grămadă de teorii și păreri la mijloc, plus „specialiști” dacopați care cred că dacii au inventat Big Bangul. Mitologia românească e ciudată și complicată, așa că încerc să fac un pic de lumină. Avem și noi ursitoare și zâne, morți care apar în vise, viteji cu puteri supraomenești și monștri mitologici pe măsură. Dar nu știm de unde vin și unde se duc.

E oare mitologia românească ca o amantă excepțională care îți oferă totul sau ca prietena din liceu la care tot aștepți să make the move? 

Vezi bine, mitologia românească nu e ca a grecilor antici, vikingilor sau egiptenilor. Oare au și românii un Osiris, un Zeus al lor sau un Thor viteaz și mândru? Ne vorbește mitologia românească despre coborâri în Infern, eroi mitologici, meduze sau Pegași înaripați care salvează omenirea? Aveau și vechii români varianta lor de Hades sau de Valhalla? Păi, nu chiar, iar răspunsul e foarte simplu: nu știm.

Nu ne-au rămas prea multe informații de la strămoși. Iar ce știm astăzi vine de la scriitori greci sau călători străini care au ajuns pe aici. Plus descoperiri arheologice: un cimitir ici, o amforă spartă dincolo, un ciob și-o oală, o jumătate de inscripție sau un tezaur rătăcit. Avem un puzzle gigant la care lucrăm cu drag și sârguință fără posibilitatea de a vedea imaginea finală – aia când toate bucățelele se pun cap la cap și te lovește subit satisfacția lucrului dus la bun sfârșit. Dar aceste enigme și rătăciri sunt cu atât mai interesante. Pe deasupra, mai sunt și alte mitologii pe lângă noi care se confruntă cu aceleași probleme.

Asta e doar prima parte a problemei. Unii specialiști și experți într-ale folclorului românesc au o viziune asupra mitologiei noastre foarte asemănătoare cu straturile unei cepe. Teoria e că pe măsură ce desfaci strat după strat te vei apropia de origini, de simboluri și idei mai vechi. Dar asta presupune ca straturile să fie clar delimitate în timp și spațiu. Și asta nu prea se întâmplă tocmai din cauza lipsei informațiilor. 

Așadar, am putea vedea mitologia românească ca un fluviu în ale cărui ape se adună râuri și izvoare, firișoare și pâraie adunate de pe munți și dealuri. Ce frumos! Ideea e împrumutată de la Neagu Djuvara, dar el se referea la altă parte a istoriei. 

Unele ape sunt liniștite, altele tumultoase, mai mici sau mai mari, suficient de mari cât să formeze o deltă sau destul de mici cât să poată fi sărite cu piciorul. Aceste ape se amestecă atât de tare, încât e greu să-ți dai seama de unde a început și unde se termină fiecare. Dar fluviul ăsta are sens, merită să-l explorezi și să dai la pește în el. Are, mai ales, originalitate.

Dacă e râu, ai putea spune și că are trei mari afluenți: varianta neolitică (cea mai veche), moștenirea indo-europeană și implicit cea a ramurii tracilor (din care au făcut parte geto-dacii) și, în final, influențele aduse de romani și răspândirea creștinismului în ultimă instanță.

Știm că tracii au avut o religie „închisă”, inițiatică și care nu folosea imagini. E astfel cu atât mai greu de interpretat și descifrat astăzi. Ca să nu mai vorbim de context sau mentalitate. Noi azi dăm swipe right, comandăm pizza prin atingerea sticlei telefonului sau lăsăm mașinile să se conducă singure. Ne raportăm altfel la lume, cu alt sistem de valori. Dar tracii ăștia sunt cea mai veche urmă pe care am putea-o depista dacă am fi la vânătoare cu copoi în pădurea cu hățișuri și labirinturi a mitologiei românești.

Sunt informații – pardon de expresie, mai degrabă scrieri – la autorii antici și putem folosi analiza comparată a sistemelor religioase și „supraviețuirile” din română, bulgară sau albaneză.

Tracii au avut o religie complexă, dar foarte diferită de sistemul grec sau roman. Atât de diferită, încât aceștia nu au putut importa mare lucru, dar nici nu au putut să o înțeleagă sau să o facă parte a culturii lor.

Orice încercare de a aborda sistemul religiei, credinţelor şi mitologiei tracilor trebuie să înceapă cu numele sacre ale Marelui Zeu – sunt cunoscute peste 200 de astfel de nume sacre.

Divinitățile pământului pe care le găsim la traco-daci erau tipice sistemelor de cult pre-indo-europene (adică provenind din neolitic). Ulterior, sub influenţa indo-europeană, divinitatea capătă noi epitete, în principal de zeu al cerului şi al tunetului, ca urmare a persistentului avans al indo-europenilor şi a diminuării vechilor culte neolitice. Din păcate, nu există, în general, nicio reprezentare vizuală a unei divinități trace, căci nu foloseau imagini, cum ziceam mai sus. 

Astfel, bărboșii aia cu lupi și Sfinxul din Bucegi în spate nu sunt pe bune. D-aia nu avem noi atâtea sculpturi cu Adonis sau Afrodita goală.

Aceasta este o trăsătură esențială a acestui sistem mitologic. Foarte asemănătoare chiar iudaismului. Suprapunerea de către romani a unor identități și zeități în perechi precum Diana – Bendis nu ne arată ce ne interesează despre adevărata față a zeităților noastre. E ca pe Tinder, dacă vrei s-o iei așa.

Tot pe religie, traco-dacii nu erau nici monoteiști, nici henoteiști. Deși probabil elita avea un zeu suprem, majoritatea populației practica culte care nu erau organizate. Nu știm dacă a existat o tradiție neîntreruptă sau o reinterpretare a motivelor arhaice ca să știm dacă a rămas ceva de la ei. Totodată, nu poți retrasa pașii ca să refaci o hartă a ce-a fost, prin comparație cu ce e azi.

Cu siguranță Crăciunul, Boboteaza, Mărţişorul, Paştele, Sânzienele, Sântămăria sunt relicve ale unui calendar arhaic, pre-creștin.

Ca toate celelalte, a apărut ca urmare a tentativei de a formula răspunsuri pentru o serie de obsesive semne de întrebare ridicate asupra aspectelor fundamentale ale vieții, naturii, tiparelor fenomenelor naturii asociate anotimpurilor și, nu în ultimul rând, momentului în care omul își dă ultima suflare. Spoiler: niciun răspuns și nicio reprezentare n-au dat rezolvarea dilemelor legate de Creație – Viață – Moarte. 

Fără îndoială, rădăcinile mitologice sunt adânc înfiripate în timp, în epoci în care scrierea încă nu constituia un instrument de comunicare la îndemâna oamenilor. O mărturie grăitoare în acest context o reprezintă de altfel numeroasele reprezentări mitologice care poartă amprenta matriarhatului, regăsite atât în spațiul românesc, cât și în cel al altor popoare din Europa.

Acestea s-au aflat la baza conceptului mitologic potrivit căruia divinitatea Pământului ar fi de gen feminin sau, după cum afirmă Boris Ribakov în opera sa: „[...] o zeiță a întregii naturi, a tot ce folosește omul: câmpuri, plante, copaci, animale, adică stăpână a oricărui lucru și ființe și mama a tot ceea ce are un strop de viață [...].”

Mitologia poate fi însă analizată mai ales prin analizarea evenimentelor care au dat naștere celor mai importante religii din vecinătatea spațiului nostru cultural: iudaismul, creștinismul, islamismul.

În zorii acestei perioade, locuitorii arcului carpato-dunareano-pontic erau practicanți ai animismului, adică atribuiau câte un spirit oricărui ungher al naturii – o trăsătură specifică popoarelor care se dedau la practicat agricultura și creșterea animalelor.

Ulterior, invaziile, agresiunile cuceritorilor și violența impactului cu popoarele războinice transformă treptat suita reprezentărilor mitologice și fac loc elementelor cu pronunțat caracter războinic – forță, eroism, sacrificiu, impulsivitate, duritate, asprime și alte asemenea atribute nu tocmai de natură pașnică.

Uite cadrul prezentat de Antoaneta Olteanu în lucrarea sa intitulată „Mitologie Română”, vol. I (2021): „[...] este probabil că din această perioadă și din cele imediat succesive să provină ecourile agresorilor ce au generat reprezentări mitologice specifice teritoriului nostru, pornind de la căpcăuni și uriași și străbătând o cale întortocheată și plină de neprevăzut, până la reprezentarea Blajinilor [...].” Concluzionează că „întreaga structură a mitologiei noastre este una precreștină”.

La rândul său, Mircea Eliade aprecia că miturile care au luat naștere pe plaiurile nostre în perioada precreștină ar reprezenta pivotul central, dominant, al întregii mitologii românești, întrucât după trecerea la creștinism nu au avut loc metamorfoze importante în acest context, ci mai degrabă au fost asociate denumiri schimbate unor prezențe mitologice deja existente.

Un exemplu grăitor în acest sens ar fi constituit de vechile legende din bătrâni, care indicau Fârtatul și Nefârtatul drept două entități cu aspect uman, înzestrate cu puteri supranaturale, unul bun și unul rău, având origini precreștine și care s-ar fi transformat ulterior în cele două forțe antagonice creștine – cea a creației și luminii fiind Dumnezeu, în timp ce forța opusă era asociată distrugerii și întunericului, ea aparținând Diavolului.

Dacă în alte mitologii sunt referințe privitoare la „lumea umbrelor”, în tradiția populară românească există multe elemente echivalente „spiritelor” scitice sau celtice de pildă, supranumite „duhuri”.

Acestea diferă totuși de cele dintâi, întrucât împrumută veșmintele culturii și tradițiilor autohtone, chiar dacă au fost plasate în spații similare. Aici avem „duhurile nopții”, „duhurile pădurilor”, „duhurile apelor”, „duhurile munților” și alte asemenea asocieri, fără să se identifice însă cu rudele lor din alte mitologii.

De pildă Ielele – prezențe feminine care apar în poienițe tainice la ceas de noapte sub razele Lunii, dănțuind și atrăgând în mreaja lor ghinioniștii spectatori ocazionali, pentru a-i vrăji, a-i mutila sau chiar a le lua viața – ar putea fi asemănate nimfelor din mitologia greacă – zeități erotice misterioase care dețin darul profeției.

În același context, sunt așa-numitele driade. Erau socotite nimfe ale arborilor pădurii. Însă acestea erau înzestrate cu sfială, delicatețe și fragilitate și pedepseau oamenii doar când aceștia distrugeau arborii seculari, după cum se desprinde de altfel și din „Metamorfozele” lui Ovidiu.

În opoziție cu ielele regăsim pe plaiurile nostre călușarii – singurii în măsură să le înfrunte și să le alunge – o temă care a străbătut secolele și izbutește să fie și azi prezentă în cultura populară românească, prin faimosul dans care a cucerit publicul.

De ce crezi că au prins atât de bine fetele de la Căpâlna, Argatu, Surorile Osoianu sau Subcarpați? Tocmai pentru că „vorbesc” pe înțelesul nostru, ne ating exact unde trebuie.

Cum se ştie, mitologia este totalitatea miturilor create de un popor sau de un grup de popoare înrudite. Pentru a identifica aceste mituri, de la origini până la manifestare, trebuie urmărite în tradiţia şi creaţia populară. Trebuie urmărite obiceiuri și tradiții, ritualuri și descântece așa cum au fost culese ele de Tudor Pamfilie și alții până în perioada interbelică când încă se găseau în formă nealterată.

Tradițiile românești, portul, cântecele populare, baladele, superstițiile și multe alte elemente transmise pe cale orală în cultura autohtonă indică și că zestrea mitologică a poporului nostru este deosebit de veche și de bogată. Și mitologia românească deține reprezentări originale și necontaminate.

Uite, de exemplu, credința dacilor în viața de după moarte, mitul lupului, al focului, ritualurile sacre la care recurgeau în momentele importante ale existenței lor, felul în care se raportau la natură, la fenomenul succesiunii anotimpurilor și la particularitățile legate de muncile agricole, dar și la actul nașterii, căsătoriei și, nu în cele din urmă, la semnificațiile pe care le atribuiau evenimentelor nefaste care le influențau viața – războaie, secete, calamități naturale.

De altfel, specificul gândirii populației dacice a conferit poporului român format în perioada succesivă aura convingerii că se află într-o relație specială cu puterile supranaturale care stăpânesc sau controlează zonele în care viețuiește, motiv pentru care destinul său este la fel de special.

Desigur, nu poate fi vorba de mitologie fără magie. În sprijinul acestei afirmații vine și Eve Levin, referindu-se la împletirea elementelor mitologice precreștine cu cele succesive, legate de nouă religie: „[...] în popor se recunoșteau efectele practicării magiei și odată cu acest lucru se nutrea convingerea că într-un mod anume forțele supranaturale ar putea fi silite să accepte o serie de cerințe, nevoi sau deziderate ale oamenilor atunci când aceștia apelau la formule, ritualuri și acțiuni aparte, cunoscute doar de acei puțini la număr, ce erau înzestrați cu un dar special.”

Există de asemenea autori de specialitate care susțin ipoteza potrivit căreia multe elemente care aparțin religiei creștine și rânduielilor acesteia ar putea fi asimilate practicilor misterioase destinate să aducă schimbări pozitive în viețile oamenilor: Așadar, noi tradiții creștine aduse pe meleagurile noastre se confundă cu cele vechi ale descântecelor păgâne, vrăji sau ritualuri magice.

Indiscutabil este însă și faptul că, treptat, religia creștină a cucerit tot mai mult teren, s-a întărit pe măsura trecerii timpului și a făcut ca multe din reprezentările mitologice autohtone să se estompeze și să-și piardă semnificațiile originale, acoperite de trecerea timpului.

Ce putem numi „mitologie românească” e un puzzle imens. Mitologia noastră a inclus în sânul său repere referitoare la divinități, la obiceiuri arhaice, la natură, la viață și moarte sau la orice altceva a avut cu adevărat o valoare specială în viața populației care a locuit odinioară pe aceste meleaguri. Și au devenit cu timpul parte a poporului român. Aceste mituri au avut darul de a deveni o identitate culturală care nu poate fi nici negată, nici ignorată, dar care trebuie studiată și respectată.

În sensul ăsta, aici a fost o introducere. Urmează eseuri despre mitologiile întâlnite în Oltenia, Muntenia și alte regiuni românești. Poate nu avem mituri sau zeități în filme de Hollywood, dar nici nu contează. Ce-i important e să știi măcar un pic din ce-a fost ca să vedem ce avem.

• Gheorghe Vlăduțescu – „Filosofia legendelor cosmogonice românești”
• Lucia Berdan – „Totemism românesc: structuri mitice arhetipale în obiceiuri, ceremonialuri, credințe, basme”
• Lucian Boia – „Istorie și mit în conștiința românească”
• Andrei Oișteanu – „Ordine și Haos. Mit și magie în cultură tradițională românească”
• Claudia Costin – „Folkloric Aspects of the Romanian Imaginary and Myth”
• Antoaneta Olteanu – „Mitologie Română”, Vol. I
• Sorin Paliga – „Mitologia și credințele tracilor”