Povestea mai puțin cunoscută a unor locuri istorice din București distruse de interesele imobiliare

Abandonul are propria sa candeală – un amestec de căcat, putreziciune și baltă stătută – care îți umple nările în aproape toate ruinele tribunelor și vestiarelor care mai stau în picioare. E impresionantă capacitatea naturii de a-și revendica spațiile părăsite de oameni. Nu mi-am imaginat vreodată că o să văd în București bălării mai înalte decât mine, dese ca o pădure, sau ciulini care să îmi rămână cu zilele pe adidași sau pantaloni. Sunt copilul betonului bucureștean; genul ăsta de experiențe cu natura le aveam vara la țară, nu pe terenurile de sport din oraș. 

De ce tot ajung prin astfel de locuri? Pentru că de trei ani mă plimb prin București după vestigiile fostelor sale stadioane muncitorești și am adunat tot ce am găsit pe Stadion de Cartier. De foarte multe ori, prin explorările astea am descoperit mai degrabă natura „virgină” a orașului decât vestigii ale sportului. E o experiență senzorială foarte dubioasă care m-a lovit aproape la fiecare vizită a acestei infrastructuri decăzute.

Cam așa stau lucrurile pe Metalul, stadionul din capătul Pantelimonului construit de Uzinele FAUR (redenumite 23 August după naționalizare) în primii ani ai comunismului. Din baza sportivă se mai văd doar scările monumentale prin care se făcea accesul principal, tabela de marcaj și o parte din tribune, ruginite și invadate de boscheți. Pare cumva greu de crezut că un loc atât de popular în zonă a ajuns în halul ăsta, că vecinii au abandonat tribunele din care urmăreau meciurile echipei din Diviza B, competițiile de dirt-track sau alte evenimente publice. 

Pozele publicate pe pagina de Facebook a Stadion de Cartier au adus peste 150 de oameni în comentarii. Trag concluzia că Metalul ocupă prima poziție în clasamentul popularității micilor stadioane ale Bucureștiului, dar în clasament mai apar Autobuzul, Girueta, Olimpia sau Electroaparataj – și sunt doar câteva dintre cele peste 50 de mici stadioane și baze sportive de cartier care funcționau sub umbrela industriei comuniste în cartierele Bucureștiului până în 1989.

Majoritatea erau accesibile, așa că oamenii le foloseau ca să bată mingea sau să se recreeze fără vreun cost. Le-ai putea considera acum un fel de centre comunitare sportive în care vecinii se adună să facă sport sau să socializeze – realitatea e însă că azi nu prea mai ai ce să numești așa. Multe au fost abandonate intereselor imobiliare, iar cele care au supraviețuit privatizării pot fi închiriate contra cost, ceea ce nu ajută prea mult sportul de cartier. 

Povestea dispariției lor este una a sănătății publice și sociale a bucureșteanului tot mai închis în interiorul clădirilor și propriilor bule de lipsa spațiilor publice și de înghesuiala mașinilor.

Până în 1989, dezvoltarea sportului de masă a fost un obiectiv important al regimului comunist. În primii ani de după Al Doilea Război Mondial, rostul noilor politici destinate sportului era de a crea muncitori mai sănătoși care să performeze mai bine la construcția noului sistem. Un fel de win-win situation din punctul lor de vedere. Multe categorii de oameni beneficiau de condiții de trai mai bune (sportul venea la pachet cu dezvoltarea serviciilor de sănătate, concedii, calitate a locuirii etc.), iar Partidul Comunist își construia o forță de muncă capabilă să îi realizeze planurile economice și sociale.

În acest sens, sportul profesionist a fost interzis încă din primii ani ai regimului, iar partidul a stabilit mai multe măsuri care au dus la construirea de baze sportive în fabrici și uzine și la organizarea unor competiții sportive la nivelul cel mai de jos al activității economice. Direcția asta a fost schimbată puternic în anii ‘70, când obiective mai puțin oficiale ale dezvoltării sportului de masă au căpătat o importanță majoră. Activitatea sportivă din anii ăia s-a concentrat astfel mai degrabă pe identificarea sportivilor care să facă performanța de care imaginea țării avea tot mai mare nevoie. 

În umbra marilor rezultate era însă funcțională o infrastructură mult mai consistentă decât cea de azi, în care tinerii din cartiere puteau să joace fotbal într-un mod organizat fără să-i coste mare lucru, iar părinții lor să se adune în tribune la meciuri sau „Festivaluri ale Primăverii”. Așa a ajuns Bucureștiul să aibă un număr mare de baze sportive apărute într-o perioadă în care populația i s-a dublat.

Majoritatea bazelor sportive au fost construite în anii ‘60–‘70, în perioada de boom economic al comunismului local. Amenajarea lor s-a făcut în paralel cu urbanizarea orașului, în perioada în care au apărut marile ansambluri de blocuri. În acei ani, fabricile și uzinele Capitalei și-au construit terenurile de sport în vecinătate, în mijlocul noilor cartiere, ca să fie cât mai aproape de utilizatori. Autobuzul, de exemplu, și-a făcut stadionul pe Drumul Găzarului, Girueta la fel, Romprimul pe Olteniței, 23 August în Pantelimon. Așa am ajuns la un oraș acoperit relativ uniform de infrastructura sportivă de masă în 1989. 

Din păcate, după schimbarea sistemului economic, terenurile astea au fost lăsate la mâna intereselor imobiliare care au parazitat orașul. Teoretic, există o lege care condiționează desființarea bazelor sportive aflate în trecut în proprietatea statului de amenajarea unora similare. Pentru asta spațiul trebuia intabulat ca atare, astfel încât ceea ce se construise să existe și în cadastru. „Cine se gândea însă atunci că pică comunismul ca să ne mai batem capul și cu așa ceva?” a fost întrebarea retorică a unui fost angajat care se ocupa de partea sportivă a companiei la care lucra. Întrebarea rezumă excelent motivele pentru care unele stadioane au dispărut atât de ușor. Legal, ele nu au existat, de fapt, niciodată, iar dezvoltatorii și-au luat autorizații de construcție pentru noile clădiri pe baza unor planuri cadastrale ale unor terenuri virane. Acolo unde bazele au fost înscrise în cartea funciară demolarea lor a fost mai grea – deși, probabil, nu imposibilă pentru cei care aveau capitalul economic și social necesar.

Așa am ajuns azi la terenurile abandonate care așteaptă ca natura să-și facă treaba pentru ca noii proprietari să aibă motive să schimbe încadrarea terenului. 

Dispariția stadioanelor de cartier deschide încă o fereastră spre eșecul privatizării locale care a favorizat profitul dezvoltatorilor imobiliari în fața interesului public. O bază de sport accesibilă ne este mult mai utilă decât un bloc sau mall plantat în mijlocul cartierelor. Problema este că nu aduce nici pe departe profiturile pe care dezvoltatorii le scot din construcții. 

Ceea ce te pune în fața situației de azi: acolo unde s-a putut s-a desființat și construit peste, iar acolo unde legea nu a permis, locul a fost abandonat în așteptarea dezmembrării și posibilității de reîncadrare a spațiului. Este tactica aplicată și unor clădiri de patrimoniu. Proprietarul nu se mai îngrijește de construcții, le lasă abandonate până pică, după care își cere dreptul de construire pe teren viran. Ca să nu te mire cum de există un mall peste fostul teren Spartac, un viitor hipermarket peste Girueta sau blocuri de locuințe peste CFR-BTA din Giulești. În foarte puține cazuri terenurile astea privatizate au fost modernizate și sunt folosite în continuare pentru sport.  

După Revoluție, infrastructura sportivă comunistă a mai funcționat însă ca înainte câțiva ani buni, dintr-o inerție ajutată și de întârzierea privatizării economiei de stat până spre finalul anilor ‘90. În egală măsură, terenurile fabricilor nici nu aveau o valoare prea mare în anii ăia. În București, piața imobiliară era aproape inexistentă, iar peisajul orașului era dominat încă de șantierele comuniste abandonate. Cluburile de fotbal ale firmelor de stat au mai rezistat astfel un timp, deși se chinuiau cu probleme financiare tot mai mari. La stat, fabricile nu mai aveau de unde să dea, iar cumpărătorii celor privatizate erau complet dezinteresați de sportul care nu aducea mare profit. 

Din acest punct, dispariția fotbalului din cartierele Bucureștiului a avut două traiectorii. Prima dată au dispărut echipele de seniori ale companiilor. Fotbalul românesc era profitabil doar dacă îți permiteai să îi finanțezi pe cei mari. Acolo se făcea profit din vânzarea de jucători în Occident sau din participări în Cupele Europene; în plus, ca șef peste cluburi cu zeci de mii de suporteri, sperai să ajungi și foarte popular într-un timp destul de scurt. La nivelul fotbalului mic fenomenele astea nu prea au funcționat însă. Nu renta să ții o echipă în Diviza B sau C din care nu puteai să storci cine știe ce bani din vânzarea jucătorilor.

În București au încercat să facă asta Gheorghe Nețoiu și Gheorghe Florea (patron pe vremea aia al fabricii de bere din Bragadiru). În 1999, Nețoiu a dus ROCAR-ul (fosta echipă a uzinei Autobuzul, înființată în 1953) în Divizia A pentru prima dată în istoria ei. Din păcate, au rămas în istorie mai degrabă pentru blaturile ordinare decât pentru joc sau fotbaliștii pe care i-a crescut. Unele momente sunt iconice, cum ar fi golul „din greșeală” marcat de un rocarist Petrolului Ploiești.

Schema nu avea cum să reziste prea mult, așa că Rocar a picat din „A” în 2001 și a dispărut pentru totdeauna câțiva ani mai târziu. Principala privatizare a unei echipe muncitorești a eșuat, iar clubul a ajuns să împartă soarta cu toate celelalte echipe de uzină.

Au fost crescute însă noi resurse financiare: copiii și juniorii. Așa că unele dintre fostele colective sportive se chinuiau să supraviețuiască cu ajutorul juniorilor. Dacă echipa de seniori însemna doar costuri cu salariile fotbaliștilor, cantonamente sau deplasări, juniorii puteau aduce ceva bani fără prea mare cheltuială. Într-un fotbal care încă scotea rezultate bune la nivel de națională și de echipe mari de club, vânzarea viitoarelor staruri părea o sursă bună de profit. În plus, la copii puteai practica autofinanțarea.

Pe măsură ce companiile falimentau, iar banii investiți în sport dispăreau, costurile pregătirii începeau să fie suportate de părinți. Treptat, echipamentele, mingile sau cantonamentele s-au simțit tot mai apăsat în buzunarul părinților. Inițial, cheltuielile erau minime, dar costurile au tot crescut. În timp însă nici direcția asta nu a fost prea sustenabilă. La început de mileniu bucureșteanul era sărac, iar banii pentru fotbalul copiilor nu erau în topul priorităților supraviețuirii, așa că echipele de cartier nu au ajuns la cine știe ce surse de venit. 

În paralel, pe finalul anilor ‘90, a început dezvoltarea imobiliară. În ‘99 s-a deschis primul mall românesc – București Mall din Vitan, încă activ, iar în 2001 a apărut primul hypermaket – Carrefour Militari. A fost perioada în care marile corporații și-au creat filiale la noi, ceea ce a crescut și cererea de spații de birouri. Terenurile dezindustrializate ale orașului au devenit tot mai interesante pentru dezvoltatorii imobiliari care, în lipsa unor planuri de urbanism coerente, au încercat să speculeze orice spațiu din cartiere. Bazele sportive ale companiilor de stat erau, de multe ori, locuri perfecte pentru planurile de construcții. Povești similare au apărut prin toate cartierele. 

Larometul trece în prezent prin genul ăsta de proces. Fabrica din Străulești, cu toate terenurile și construcțiile sale, a ajuns într-un final la un dezvoltator puternic care a demolat majoritatea clădirilor industriale pentru a le înlocui cu un cartier rezidențial. Printre ele se găsea și stadionul fabricii, unul dintre cele mai apreciate din oraș, dacă te iei după oameni care au jucat acolo. Din păcate, pentru viitorul locuirii în București, noul proprietar nu a reușit să schimbe destinația locului – care a avut șansa intabulării – în ciuda repetatelor încercări. A dat jos tribuna care găzduia și vestiarele. În locul ei a fost tras un drum de acces pentru noile blocuri. Ca să aibă acoperire legală, a mai asamblat pe marginea terenului o tribună redusă, din schele metalice, care ar fi trebuit să legitimeze păstrarea funcțiunii terenului. 

Dintr-un stadion de ligă inferioară bine cotat la nivelul Bucureștiului, Laromet este azi un simplu teren deconectat de la rețeaua electrică și apă. Mai joacă aici copiii înscriși la o școală de fotbal din cartier care închiriază cu ora spațiul, dar experiența fotbalului nu este cea mai plăcută în condițiile create de proprietarul locului. 

Girueta nu a avut același „noroc”. Stadionul din Drumul Găzarului era și el printre cele mai apreciate de fotbaliști și vecini. Pe terenul pe care și-a început cariera de fotbalist bucureștean Cosmin Olăroiu s-au jucat inclusiv meciuri din fazele avansate ale Cupei României, iar fotbaliștii care au ajuns aici își amintesc gazonul de calitate sau vestiarele cu saună și bazin de recuperare. 

La fel ca multe alte stadioane similare, Girueta era apreciată de vecini nu doar pentru meciurile de fotbal care se jucau pe stadionul mare. „Aici veneau oamenii să facă plajă prin tribune, iar copiii se jucau mereu fotbal pe terenurile mici”, își aduce aminte un vecin care locuiește în zonă de când s-au construit blocurile. Terenurile de antrenament și spațiile din interiorul bazei sportive erau locuri de recreere pentru toată lumea din cartier. 

Azi, viitorul timpului liber în zonă se va muta, cel mai probabil, în interior. După ani de zile în care baza a fost abandonată până când nu a mai rămas acolo niciun indiciu al trecutului său, în 2020 Consiliul Local al Municipiului București a aprobat un PUZ care permite construirea unui Kaufland pe locul ei. Asta în ciuda faptului că la 250 de metri depărtare există deja un Lidl de mai mulți ani. După toate criticile venite de la lumea din zonă, Kaufland a încercat să-și dreagă un pic imaginea cu un sportwashing de duzină și a promis că va amenaja un teren de fotbal pe acoperișul viitorului magazin, ca să păstreze specificul și practicile locului. Momentan, construcția nu a început, dar aprobările sunt luate, iar locuitorii vor înlocui, cel mai probabil, plaja în aer liber din trecut cu plimbările la raft sub lumină de neon. 

Povestea Larometului sau a Giruetei o regăsești în tot orașul. Bucureștiul suferă de dezvoltarea imobiliară haotică ale cărei efecte devin vizibile în cele mai neașteptate momente.

Cât am scris la articolul ăsta au tot intrat în vigoare restricții care limitează activitățile în spațiile interioare ale Bucureștiului. De-a lungul pandemiei măsurile astea ne-au tot dat viața peste cap și din cauză că ne-am obișnuit să ne petrecem timpul liber înăuntru.

Mall-ul a devenit spațiu de promenadă, sala oferă majoritatea opțiunilor pentru sport, iar cârciuma este, probabil, locul preferat de întâlnire. Afară sunt tot mai puține variante în care să faci toate astea. Cu câteva excepții mari, parcurile și locurile verzi sunt ocupate de clădiri, iar sportul, în exterior, e tot mai greu de practicat printre mașinile și construcțiile care ne domină spațiul public. Printre altele avem nevoie de Girueta 2.0 sau Metalul 2.0, pentru că e mai mișto și mai sănătos să bagi o miuță, o bere și un mic pe stadionul din cartier la o ediție „modernizată” a Festivalului Primăverii, decât să tragi de fiarele transpirate ale sălilor de forță sau să îți limitezi meniul la burgerii incerți din mall-uri.