Mama m-a învățat să fur de mică din magazine (iar asta spune multe despre lumea în care trăim)

În copilărie, ne dorim să fim multitasking ca mama, să găsim soluții la orice rapid ca tata, să arătăm ca ei, să avem aceleași gusturi muzicale... Până în adolescență, învățăm să internalizăm o serie întreagă de norme și valori. Ne construim identitatea socială prin familie, singura lume pe care o știm când suntem mici. Dar, pentru multe persoane, crizele financiare succesive, lipsa de sprijin sau de acțiune din partea guvernelor au contribuit la slăbirea familiei. Iar asta are un impact puternic asupra dezvoltării noastre și a felului în care ne educăm copiii.

E cazul lui Sandrine (55 de ani), care, când era tânără și avea copil mic, a învățat-o pe Lea (care are în prezent 30 de ani), să fure. Astăzi, cele două lucrează în sectorul social și, chiar dacă nu mai au nevoie să fure ca să supraviețuiască, tot intră în contact cu această realitate. Mi-au dat un mesaj pe Instagram ca să îmi spună povestea lor, după care am stat de vorbă cu ele.

VICE: Hei, de ce ne-ați contactat?
Léa: Când am văzut articolul tău de pe Instagram despre motivele pentru care oamenii ajung să fure, am vrut să-mi spun și eu povestea. N-am zis lucrurile astea nimănui, nici măcar partenerul meu nu le știe. M-am gândit că e o ocazie să spulber clișeele legate de oamenii care fură din magazine.

Furtul a fost întotdeauna o necesitate pentru tine?
Sandrine: Am furat din nevoie, nu era cleptomanie. Mi se părea nedrept că unii puteau trăi decent, pe când eu nu le puteam asigura copiilor mei niște lucruri de bază. Așa că am început să fur din magazine. Mă gândeam că oricum patronii sunt asigurați și își pot recupera ușor pierderile, că nu înseamnă nimic pentru ei. Apoi, dintr-o necesitate, a devenit un joc. 

A devenit o necesitate după ce ai făcut copiii?
Sandrine: Da, între 25 și 30 de ani. Furam în principal de la Carrefour: haine de bebeluși, un cărucior, lapte praf... Eram mereu la limită. 

Mai ții minte care e primul lucru pe care l-ai furat în viața ta?
Léa: Când eram foarte tânără, am furat din magazin o trusă de machiaj care îmi plăcea și mama m-a certat. A amenințat că sună la poliție, în fața angajaților. M-a traumatizat nasol.

Dar ai continuat.
Léa: A fost un proces. Maică-mii i-a luat mult să înțeleagă că am înțeles că e nașpa să furi, că nu era doar un joc. Apoi, după ce s-a născut sora mea, iar eu aveam nouă ani, deja nu ne mai descurcam deloc cu banii, așa că mama a început să mă implice și pe mine în furturile ei.

Cum te-a implicat?
Léa: Avea mai multe tehnici. Pe multe le-am testat direct la fața locului, spontan. Îmi amintesc că am mers la magazin cu ea pentru că aveam nevoie de pantaloni. Am luat trei perechi să le încerc, dar nu am cumpărat niciuna. Mama le-a ascuns pe toate sub haina ei. Uneori, îmi puneam haine pe sub hainele mele, în cabina de probă. Mai ascundeam haine și în căruciorul surorii mele, când era bebeluș.

Sandrine: Funcționa de fiecare dată. Nu trebuia să facem nimic, doar să ieșim ușor din magazin. O joacă de copii.

Léa: Știu că sună trist, dar nu ne încadram în profilul de hoți pe care îl căutau paznicii. Eram o mamă, fetița ei și un bebeluș în cărucior. Ne lăsau mereu să trecem liniștite. Mă simt prost când mă gândesc că alte persoane sărace nu aveau avantajul ăsta și erau mereu controlate la sânge, tratate nasol, arestate.

V-au prins vreodată?
Léa: Da, pe mine. A venit mama să mă ia și a jucat rolul mamei furioase care nu poate crede că fata ei a furat din magazin.

Sandrine: I-am lăsat pe paznici să se enerveze și să mă frece la icre: „Nu vă e rușine că ați crescut așa o fată? Ar trebui să fiți mai aspră cu ea.” După care m-am prefăcut nervoasă pe fiică-mea și am băgat niște expresii clișeu, de genul: „Las' că vezi tu când ajungem acasă” sau „Stai să vezi când îi spun lu' taică-tu.” Am jucat atât de bine încât până la urmă paznicilor li s-a făcut milă de fata mea.

Numai tu și mama ta știți de secretul vostru?
Léa: Normal că nu e ceva ce poți spune oricui. Mai ales că eu m-am oprit din furat, dar mama încă nu.

Sandrine: Puțini oameni îndrăznesc să vorbească despre asta în anturajul meu. Și ei fură din necesitate. Eu fur cel mai des brânză și carne. Am prieteni care lucrează în supermarketuri și mi-au zis că s-au schimbat multe lucruri de niște ani. Înainte, lumea fura tot felul de accesorii și prostioare inutile, pe când acum fură lucruri de bază. Mă întristează chestia asta, știu cum e să furi de disperare. Am fost mereu atât de săracă încât simțeam că e dreptul meu să fac asta, nu mă descurcam să îmi cresc cei doi copii.

Când erai mică, simțeai că faci ceva greșit când furai?
Léa: Nu îmi amintesc exact cum gândeam atunci. Dar un lucru e sigur: autoritatea mamei asupra mea punea multă presiune pe mine. Nici nu îmi puneam întrebări, făceam ce știu că trebuia să fac. Nici nu stăteam să mă gândesc. Iar după ce furi, ai un rush de adrenalină. Știam că nu e bine ce fac și nu spuneam nimănui la școală, nici acasă lui taică-miu... Înțelegeam că trebuie să fie secret și că doar eu și mama știam de el. În adolescență, am început să îmi doresc și mai multe lucruri, haine, machiaj, așa că am început să fur și mai mult.

Dar tu o învățaseși să fure doar strict ce are nevoie să supraviețuiască?
Sandrine: La locul meu de muncă, auzeam conversații între femei care vorbeau despre unde ar fi mai bine să meargă în vacanță, în Grecia sau în Thailanda. Să auzi asta, când tu abia ai cu ce să îți hrănești copiii, e o formă de violență. Să crești în mediul ăsta e o formă de violență. Ce e mai violent: să jefuiești un magazin sau să furi lucruri din el din când în când ca să supraviețuiești?

Léa: Și pe mine mă durea să merg la școală și să am colegi îmbrăcați în haine de firmă, mici burghezi răsfățați care făceau paradă în fața săracilor. Nu voiam să accept că eu nu-mi pot permite așa ceva. Simțeam că, prin furt, îmi fac dreptate.

Sandrine: Nu am niciun regret, pentru că n-am fi putut supraviețui altfel. Nu am avut ce să fac. Sunt și bipolară, pe vremea aia nici nu luam tratament pentru asta, iar boala mă ajuta să fac asta fără remușcări. Când ești în manie, te simți foarte capabil și priceput. Am avut o copilărie grea, am făcut foamea și am dormit în frig. Nu am vrut și copiii mei să îndure toate astea. Aș fi ucis pentru fetele mele, dacă era nevoie. Nu cred că e egoism să furi haine pentru copii și lapte praf, o făceam pentru familia mea.

Bineînțeles că nu e ușor să faci asta...

Sandrine: Am un vecin care e dependent de cocaină, care fumează crack și fură de la familia lui și de la prieteni. Eu fur pentru familia mea. E o realitate diferită. Din ce fur, dau uneori și persoanelor fără adăpost de pe stradă. Nu judec pe nimeni care fură, pentru că nu o face nimeni de distracție. Mai sunt și cleptomanii, dar și ei fură pentru că au o tulburare mintală.

Dacă ar fi să-ți analizezi călătoria, cum ți se pare că ai crescut într-un astfel de mediu?
Léa: Acum am doi copii și nu le-am zis nimic din toate astea. Sunt bine acum și nu am nevoie să fur, nu vreau să îi cresc cum am fost eu crescută. Dar i-am învățat să fie indulgenți când aud de oameni care fură, pentru că sunt comportamente foarte condamnate de societate, dar nu totul e alb sau negru. De multe ori, oamenii fură de nevoie.

Sandrine: Societatea nu le îndeplinește oamenilor nevoile, de multe ori îi dezamăgește, după care îi judecă. Guvernul trebuie să facă ceva să schimbe situația. Am crescut doi copii singură, cu alocații minuscule, fără ca tatăl lor să mă ajute. N-am primit niciun fel de susținere din partea statului. Așa că mi-am făcut dreptate singură, așa cum am putut, și nu merit să mă judece nimeni pentru asta.

Articolul a apărut inițial în VICE Belgia.