Oamenii invizibili care au ajuns să-ți livreze mâncarea

În urmă cu o lună, eram cu sora mea când am văzut un accident. Urma să coborâm la metrou, când brusc un livrator de mâncare a lovit din plin un pieton. Femeia s-a ridicat și a părut că e ok. Dar primul ei instinct, când a realizat că nu avea nimic serios, a fost să-l certe și să-l acuze pe livrator că nu era atent. „Totul pentru o cursă”, a spus ea. 

Condițiile de muncă ale livratorilor sunt precare și incerte. Dar cel mai trist lucru este, fără nicio îndoială, că aceste profesii sunt neglijate - în ciuda faptului că servesc pe cei mai leneși din societatea noastră - și marginalizate de reflexele noastre clasiste. Și nu, faptul că dai un mic bacșiș și zâmbești nu va însănătoși sistemul, nu e de ajuns. Este vorba despre o întreagă fațetă a lumii muncitoare 2.0 care trebuie stăpânită. 

În așteptarea să se găsească o modalitate eficientă de a răsturna această logică adânc înrădăcinată care face rău muncitorilor, unele inițiative încearcă să crească conștientizarea publică. Există studii care apar despre subiectul ăsta, articole, sau mai rar, picturi, precum cele ale lui Arnaud Adami, în vârstă de 26 de ani. 

Arnaud a început să muncească în 2015 într-un depozit unde se ocupa cu transportul și logistica pachetelor. Dar după un an de cărat cutii și-a dat demisia: „Am realizat că nu vreau să fac asta pentru tot restul vieții”. Nu are nicio pistă concretă încotro să se îndrepte. Își spune doar că îi place să deseneze și ajunge să încerce ceva.

„Am încercat un curs pregătitor pentru școlile de artă”, își amintește el. „A fost o încercare și pentru mine și pentru ei, fiindcă pe lângă trei desene, n-aveam mare lucru să prezint.” Dar a funcționat, fiindcă s-a înscris la un curs pregătitor la ENSA Bourges. „Acolo am început să fac câte puțin din toate, mai puțin pictură: instalații, volume, ceramică… N-am neapărat un trecut artistic, l-am creat de-a lungul timpului. Apoi, în al doilea an, am început să fiu cu adevărat interesat de pictură.”

Pe atunci, Arnaud, care între timp a continuat să muncească temporar ca să-și plătească studiile, a realizat că petrecea la fel de mult timp la școală ca la fabrica Mondial Relay. A mai observat și că profilul său artistic i-a făcut curios pe colegii lui de muncă. Atunci a început să apară ideea unui nou proiect. Gradual, a început să-și picteze colegii, iar pânzele cu proletarii contemporani au început să prindă formă la școala din Bourges. Trei ani mai târziu, s-a înscris la Beaux-Arts în Paris și a ajuns în capitală. „Când am ajuns aici, mi-a atras atenția un alt tip de proletari: livratorii pe bicicletă. Toți sunt îmbrăcați colorat și cu toate astea, nu părem să-i observăm pe stradă. Eu, care abia ajunsesem acolo, i-am observat imediat, cu culorile lor aprinse. Mi-am spus că-i voi scoate în evidență pe acești livratori cu codurile din istoria artei.”

Ca să facă asta, Arnaud operează logic. Comandă mâncare pe aplicații și când ajunge livratorul la ușă, îl întreabă dacă-i poate face o poză ca să-l picteze ulterior. La început, tactica n-a mers: „Plecau adesea speriați. Există sisteme care profită de persoanele fără documente și nu vor să aibă probleme, ceea ce e perfect de înțeles. Dar chiar și atunci când oamenii aveau documentele au refuzat”. Așa că a început să picteze modele fictive și gradual, a ajuns să aibă prieteni care fac jobul ăsta.

Suntem încă departe de a considera artiștii purtători de cuvânt. Arnaud spune că, dacă găsește nedrept sistemul, nu e sigur că ar vrea să-l denunțe: „Nu-mi voi folosi vocea în locul altcuiva, nu ăsta e rolul meu. O fac prin imagini. Eu doar adaug imagini într-o lume care deja e plină de imagini. Doar am realizat că există profesii cărora nu prea le acordăm atenție. Poți considera asta o formă de angajament fiindcă sunt evident politizat, am prejudecăți, dar nu cred că e neapărat un angajament brutal.”

În final, mă întreb dacă n-ar fi în interesul publicului ca imaginile astea să fie expuse mai degrabă în spații publice, decât în galerie. Tipul ăsta de gest artistic ar trebuie să (re)deschidă o dezbatere, dacă nu mai multe. Cum de am ajuns să facem acești muncitori invizibili? De ce li se permite metodelor ăstora de exploatare să persiste așa?

Momentan, Arnaud recunoaște că oamenii care-i urmăresc operele și sunt interesați de ele, sunt adesea cei care sunt de aceeași parte politică, care deja sunt de acord că condițiile de muncă din jobul ăsta sunt îngrijorătoare. Este cumva conștient de modestia inițiativei sale artistice. Știe că nu va schimba ceva major. „Poate doar schimbă puțin percepția unor oameni”, concluzionează el. „Cred că e activism, dar încerc să pun și puțină poezie în el.”