Cinci lucruri care m-au uimit după ce m-am mutat de la București la Málaga

Am trăit în București de când m-am născut și, până prin 2018, nu m-am gândit niciodată să plec din țară. Pe principiul sănătos că România nu-i perfectă, dar te descurci tu cumva până la urmă. Oricum, sunt mii de locuri mai rele pe lumea asta.

Ideea a înflorit după ce și eu și soția mea am început să învățăm spaniola. Apoi, s-a consolidat când am inspectat piața de nunți locală și am văzut că sunt multe oportunități pentru business-ul soției mele, care e wedding planner. Imediat după o vacanță prelungită în sudul Spaniei, unde soarele îți bate în față peste 300 de zile pe an și porți șlapi vreo opt luni din 12, mutarea în zona Málaga a devenit un proiect de viitor.

Au urmat multe planuri, bani puși deoparte și o pandemie care, din punctul ăsta de vedere, ne-a ajutat. În primul rând, pentru că ne-am dat seama că n-are rost să aștepți și să-ți faci planuri la nesfârșit, că niciodată n-ai cum să controlezi totul. În al doilea rând, pentru că munca remote a devenit tot mai la modă, iar asta mi-a făcut mie, ca om care scrie chestii în diverse locuri, mutarea mai simplă.

Apoi s-a născut și fetița noastră. Am făcut pasul ăsta când ea nu împlinise încă un an. Ne-am gândit că Málaga e un loc ideal să-ți crești copilul și noi doi n-avem cum să dăm greș, pentru că suntem oameni cu cap, ambițioși și știm să facem lucruri. După un an, confirm că nu m-am înșelat. 

Dacă te întrebi de ce Málaga și nu mai popularele Barcelona sau Palma de Mallorca, răspunsul e simplu. Costul vieții e mai mic aici, chiar asemănător cu cel de la București. În Barcelona ai nevoie de câteva mii bune de euro ca să trăiești decent, asta dacă găsești un loc cât de cât okay unde să stai. Mallorca e cam la fel, poate chiar mai turistică decât Barcelona, iar costul vieții e ridicat pentru că mai toate lucrurile care ajung pe insulă vin mai greu de pe continent. 

Málaga e al șaselea oraș din Spania și, din păcate, vine tare din urmă, datorită climei excelente și a dezvoltării accelerate din ultimii ani. Când ne-am mutat noi, la începutul anului trecut, am prins cam „ultimul tren” al chiriilor decente. 

Între timp, orașul începe să devină tot mai popular printre nomazii digitali. Anul trecut, tot mai multe corporații și-au deschis birouri aici. Zi de zi ajung pe toată Costa del Sol o mulțime de englezi, olandezi și nordici care fie stau câteva luni, cât trece iarna la ei acasă, fie se mută de tot. De aici vine și prima chestie care te poate surprinde la Málaga.

Piața de chirii a fost mereu dinamică pe Costa del Sol, dar în ultimul an a devenit aproape imposibilă. Prin 2019, când inspectam zona, chiriile din Málaga și împrejurimi erau cam la același nivel cu cele din București. Când ne-am mutat, erau deja cu 50 la sută mai mari. Astăzi, dacă vrei să închiriezi un apartament acceptabil într-o zonă bună din Málaga, plătești de la 750–800 de euro în sus.

Creșterea asta e pusă pe seama europenilor bogați care vin aici. Mulți își cumpără direct apartamente, alții închiriază și sunt dispuși să plătească sume consistente. Nu e neobișnuit să vezi apartamente care se dau în zece minute după ce se listează. Multe agenții și mulți proprietari profită și cer și chestii ilegale chiriașilor, cum ar fi plata a două luni de garanție (legal e doar una), să n-ai copii sau animale de companie ori să faci plata în avans pentru un an, în caz că nu ai fluturaș de venit în Spania. Chiar și așa, apartamentele se dau repede, cum îți ziceam.

De altfel, spaniolii de rând nu-și prea mai permit să stea în centrul orașului și deja se vorbește intens despre o plafonare a prețurilor la chirii, cât să-și permită și omul născut și crescut la Málaga să rămână la el în oraș. 

Avantajul pe Costa del Sol e că nu trebuie să stai fix în Málaga. Spania e țara cu cea mai mare rețea de autostrăzi în Europa, așa că te miști rapid peste tot. Iar chiriile scad dacă te îndepărtezi de capitala provinciei: de exemplu, noi stăm la 25–30 de minute distanță cu mașina de orice zonă din Málaga și nu ne plângem. Locuim într-un orășel mic din est, fix în buza mării și cu acces rapid la autostradă. Ca să înțelegi, dacă e o zi aglomerată poți să faci 25 de minute dintr-un capăt în altul al orașului Málaga. Și sunt multe zile cu trafic, pentru că spaniolii au mașini – da, mai multe decât românii – și le folosesc.

Prețul pe care-l plătim noi e sub cel al pieței, pentru că am avut noroc. Când am ajuns aici, am închiriat un apartament printr-o agentă imobiliară argentiniană, foarte drăguță și empatică. Doamna nu ne-a întrebat de ce nu avem joburi în Spania și nici nu ne-a zis să lăsăm pisicile în România. I-am arătat un extras de cont, am semnat contractul și n-am văzut proprietarul la față niciodată.

Recent, după ce-a văzut că suntem clienți okay – în Spania e răspândit fenomenul de okupa, adică squatting –, ne-a întrebat dacă vrem să ne mutăm în buza mării, unde stăm acum. Am văzut apartamentul, ne-a plăcut și am zis „da”, apoi am făcut contractul. Așadar, locuința n-a fost listată public, așa cum se întâmplă cu majoritatea celor care se închiriază aici pe minimum un an. De asta e și greu să găsești ceva convenabil, la preț decent și să mai fie și pe termen lung, nu doar pe șase luni sau maximum opt, așa cum se procedează în numeroase cazuri, pentru că proprietarii își doresc apartamentele libere vara, ca să le închirieze cu ziua turiștilor. 

Coșul zilnic a fost o surpriză și pentru mine. Din ce văzusem la fața locului când am fost în vacanță și din ce citisem pe internet, mă așteptam ca mâncarea să fie un pic mai scumpă în Málaga decât la București. De fapt, per total ieși un pic mai ieftin și asta pentru că sunt foarte multe produse locale care au prețuri bune. De exemplu, merg la piață o dată pe săptămână și cu 20–25 de euro umplu două sacoșe cu legume și fructe de sezon. 

În supermarket, prețurile sunt relativ asemănătoare cu ce e la București. Peștele e, evident, mai ieftin, la fel și fructele de mare, dar carnea de vită e mai scumpă. Sucurile gen Coca-Cola și Pepsi sunt dublu față de București, dar găsești sucuri locale de calitate care-s mai ieftine decât la noi. Laptele și pâinea parcă-s un pic mai ieftine și ele, dar asta depinde și de ce alegi, că ai sute de variante și-n România, și aici.

Diferența asta în minus – mică, dar există – vine din prezența masivă a produselor locale. Inclusiv oferta la berea noastră cea de toate zilele e, în proporție de 80 la sută, formată din sortimente spaniole. Pe deasupra, raftul de vinuri e plin de sticle cu care n-ai cum să dai greș și costă de la doi euro în sus – aproape toate locale, fie chiar din provincia Málaga, fie din alte zone ale Spaniei.

Tot locale, la prețuri acceptabile, mai mici decât la București, și ambalate ca niște produse bio premium, cât să te facă să le cumperi, sunt și produsele de igienă, de curățenie și cosmeticele. Sigur că există și produsele clasice ale marilor lanțuri, doar că diferența de preț și (chiar) de ambalaj le face mai puțin atractive față de cele fabricate în Spania.

România e țara unde netul e ieftin și merge excelent. Asta e și mai clar când te muți în Spania. Aici, cel mai amărât abonament e de trei ori peste cât dădeam în România, unde aveam și cablu TV în același pachet de nici 58 de lei. Se mișcă bine și aici netul, n-ai probleme cu el, ce-i drept, dar nici nu ar trebui să ai, la banii ăștia. 

Cablul TV se plătește separat și începe de la vreo 20 de euro, iar dacă vrei, de exemplu, să vezi toate meciurile din campionatul Spaniei și Champions League, trebuie să plătești vreo 43 de euro pe lună. În România, meciurile astea sunt incluse în abonament. Pentru mine, ca om care se uită la fotbal și scrie despre el, e o diferență importantă.

Tot la capitolul facturi, grijă mare la energia electrică. Aici nu prea există centrale pe gaz, iar iarna folosești aerul condiționat și aerotermele ca să te încălzești. Localnicii zic că e cald tot anul, de asta nu pun mare preț pe încălzire. Sigur, temperaturile ziua nu prea coboară sub 14–15 grade nici iarna, dar realitatea e că în ianuarie și februarie se cam simte frigul, mai ales noaptea și dimineața. 

Ca o familie de trei inși care mai lasă luminile aprinse în toate camerele, are laptopuri și telefoane în priză mai tot timpul și nu face rabat la căldură, cea mai ieftină factură de energie electrică pe care am avut-o a fost de 70 de euro. Cea mai ridicată, puțin peste 300 de euro, în luna în care ne-am încălzit cu toate aparatele electrice din dotare. 

Partea bună când e vorba despre facturi casnice e că nu plătești întreținerea dacă ești chiriaș. E treaba proprietarului s-o achite, la fel și eventualele reparații din casă. Tot la părți pozitive, abonamentul la telefonul mobil e un pic mai ieftin decât în România.

Sunt cetățean cu copil acasă, responsabilități casnice și bașca două pisici relativ păroase, așa că mă uit des după aspiratoare, așa că n-aveam cum să nu observ că la Málaga găsești obiecte de uz casnic mai ieftine decât în România. De exemplu, la București ezitam mereu când trebuia să cumpăr un aspirator nou, pentru că prețurile mi se păreau piperate chiar și de Black Friday. 

Problema e că în România produsele astea sunt cam toate de import. Și aici costă la fel de mult să-ți iei un aspirator de brand, însă ai mereu posibilitatea să mergi pe un produs făcut în Spania, mult mai convenabile la preț. N-or fi ca alea de firmă coreeană sau japoneză, dar își fac treaba excelent.

Primul și cel mai important lucru pe care l-am învățat e că-n Málaga, dacă vrei să mănânci la un preț bun, nu mergi la fast-food, ci la tapas. McDonald’s, Burger King sau KFC sunt mai scumpe aici decât la București, aproape duble. Shaorma e okay la bani, doar că, deși Maroc e la doi pași de aici, nu prea e ce trebuie. La ani lumină de Berlin, de pildă, și la anișori buni de București.

În schimb, te saturi cu tapas. Ai numeroase restaurante sau localuri pe plajă unde una bucată de tapas costă un euro. Eu și doamna ne luăm câte 10-12 și câte o bere de căciulă, dăm 15 euro și plecăm de acolo sătui și mulțumiți. Evident, trebuie să știi unde să mergi, că pe coasta din Málaga, la fel ca oriunde în lume, există capcane pentru turiști, adică restaurante unde plătești de te-ndoi și nici experiența culinară nu-i cine știe ce. De obicei te prinzi singur, că românul știe mai bine decât oricine să vadă cum e treaba cu „scorurile”.

Plusul în toată treaba asta e că am ajuns să mănânc mai puțin junk food. Dacă la București treceam de două–trei ori pe lună pe la pui prăjit sau meniu cheeseburger, acum am fost de două ori într-un an. O dată că muream de poftă, a doua oară că ploua și eram în mall. 

Ieșirile în oraș sunt cam la fel. Ai locuri unde o bere mică e un euro și ceva, iar o halbă mare vreo trei, dar și alternative mai costisitoare. Vara, când toată provincia colcăie de turiști, e posibil să te anunțe chelnerul că s-a scumpit berea cu 20–30 de cenți. Dacă nu-ți place berea, poți să bei la același preț „tinto de verano”, un soi de șpriț cu vin roșu și suc. 

În final, mărturisesc că n-am expertiză la partea cu drogurile, ușoare sau grele, că nu m-au prins niciodată astea. Dar recunosc mirosul de marijuana, că am crescut totuși în Tei și-am făcut liceul la Caragiale. Se fumează serios în zonă, am simțit mirosul de iarbă în parcuri, pe stadionul din Málaga la pauza meciurilor sau pe plajă. Ca să înțelegi magnitudinea, inclusiv o gașcă de pescari bătrâni din orașul meu fumează verde, în timp ce beau bere pe faleză. Habar n-am cât costă, dar intuiția îmi spune că gramul e gram, nu 0,7.

În concluzie, sudul Spaniei e un loc excelent în care să-ți faci vacanțele, dar și unde să locuiești, după cum am descoperit chiar pe propria piele.